CAPITOLUL 15
A mai trecut o săptămână... şi mă simt din ce în ce mai aproape de sănătate şi de primăvară! Am ascultat întreaga poveste a vecinului meu, în mai multe şedinţe, după cum menajera şi-a putut rupe timp de la alte îndeletniciri mai importante. Voi continua-o cu cuvintele ei, cu termenii ei, dar ceva mai concentrat. De altfel, e foarte bună povestitoare şi nu cred că i-aş putea înfrumuseţa stilul.
— Seara, zise ea, în seara de după vizita mea la Heights, ştiam, parcă l-aş fi văzut cu ochii, că domnul Heathcliif se află prin preajma casei, şi m-am ferit sa ies, căci încă purtam în buzunar scrisoarea lui şi n-aveam poftă să mă mai las ameninţată ori hărţuită. Mă hotărâsem să nu i-o dau până când stăpânul nu va pleca undeva, deoarece nu puteam ghici cum o va impresiona pe Catherine. Urmarea a fost că nu i-am înmânat-o decât după trei zile. A patra zi era duminică şi i-am dus-o în odaie după ce toţi ai casei plecaseră la biserică. Rămăsese împreună cu mine numai un singur servitor în toată casa; luaserăm obiceiul să încuiem uşile în timpul cât dura serviciul divin, dar în ziua aceea vremea era atât de caldă şi de plăcută, încât le-am deschis larg şi, pentru a mă ţine de cuvânt, căci ştiam cine va veni, i-am spus tovarăşului meu că stăpâna are poftă de portocale, aşa că-l rog să dea o fugă până-n sat să cumpere câteva, urmând să le plătim a doua zi. El a plecat, iar eu am urcat sus.
Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un şal uşor pe umeri, şedea, ca de obicei, în dreptul ferestrei deschise. La începutul bolii, mult din părul ei bogat şi lung căzuse; acum îl purta pieptănat simplu, cu buclele lui naturale date spre spate şi tâmple. Înfăţişarea îi era schimbată, aşa cum îi spusesem şi lui Heathcliff, dar când stătea liniştită, schimbarea aceasta îi dădea o frumuseţe supraomenească. Strălucirii de odinioară a ochilor îi luase locul o lumină visătoare şi melancolică. Părea că nu se uită în jurul ei, ci departe, foarte departe... parcă dincolo de această lume. Catherine, de când se mai împlinise la faţă, îşi pierduse aspectul răvăşit, dar paloarea, cât şi expresia de rătăcire, specifică stării ei mintale, oglindind încă în mod dureros boala, o făceau şi mai atrăgătoare. Toate acestea erau pentru mine, şi cred că şi pentru oricine o vedea, nu dovezi de convalescenţă, ci peceţi puse pe o fiinţă sortită morţii.
În faţa ei, pe pervazul ferestrei, se afla o carte deschisă. Din când în când, adierea vântului îi mişca, abia simţit, foile. Cred că Linton pusese cartea acolo, căci pe Catherine n-o distra nici cititul şi nici vreo altă ocupaţie. El se străduia ceasuri întregi să-i atragă atenţia asupra vreunui lucru care-i plăcuse în trecut. Ea era conştientă de ceea ce urmărea Linton şi, când era mai bine dispusă, îi răbda cu seninătate eforturile, arătându-i inutilitatea lor printr-un suspin de oboseală; dar în cele din urmă îl oprea, cu cele mai triste zâmbete sau sărutându-l. Alteori îi întorcea repede spatele, enervată, şi-şi ascundea faţa în mâini sau chiar îl respingea cu mânie: atunci el avea grijă s-o lase în pace, convins că nu-i poate fi de nici un folos.
Clopotele capelei de la Gimmerton răsunau încă, iar murmurul melodios al râuleţului din vale ajungea, mângâietor, până la urechile noastre. Înlocuia, dulce de tot, foşnetul frunzelor de vară, care înăbuşeau la Grange, atunci când pomii erau înfrunziţi, muzica râului. La Wuthering Heights melodia aceasta răsuna neîncetat în zilele liniştite, după un dezgheţ puternic sau un anotimp ploios. Iar acum Catherine, ascultând-o, se gândea desigur la Wuthering Heights, adică mai bine zis: "dacă” se gândea sau "dacă” asculta, căci în momentul acela avea iar privirea rătăcită fără atenţie pentru lucrurile materiale, despre care v-am vorbit adineauri, de parcă n-ar fi văzut şi nu ar fi auzit nimic.
— Iată o scrisoare pentru dumneata, doamnă Linton i-am spus, punându-i-o uşurel în mâna pe care o ţinea pe genunchi. Trebuie s-o citeşti numaidecât, pentru că urmează să dai un răspuns. Să-i rup eu sigiliul?
— Da, mi-a spus; dar expresia ochilor ei rămase neschimbată.
Am deschis-o eu... era foarte scurtă...
— Acum, am continuat, citeşte-o.
Îşi retrase mâna şi lăsă scrisoarea să cadă. I-am pus-o din nou în poală şi-am stat lângă ea asteptând să binevoiască a privi în jos, dar aşteptarea a fost atât de lungă, încât în cele din urmă i-am spus:
— Să ţi-o citesc eu, doamnă? E de la domnul Heathcliff.
A tresărit, în ochi îi apăru licărirea tulbure a unei amintiri şi dorinţa de a-şi pune oarecare ordine în idei. Ridică scrisoarea şi avui impresia că o citeşte; când ajunse la semnătură începu a suspina. Mi se păru că nu înţelesese sensul scrisorii; şi când i-am cerut să-mi dea un răspuns, n-a făcut decât să-mi arate numele, privindu-mă trist, cu un fel de curiozitate întrebătoare.
— Vrea să te vadă, am spus, ghicind că-i necesar să-i tălmăcesc scrisoarea. Acum e în grădină şi-aşteaptă cu nerăbdare să audă răspunsul pe care i-l voi duce.
În timp ce vorbeam, am observat afară un câine mare, întins pe iarba însorită, ciulind urechile şi pregătindu-se să latre, apoi l-am văzut lăsându-le imediat la loc şi dând din coadă; am înţeles că se apropie cineva cunoscut. Doamna Linton se aplecă înainte şi ascultă cu răsuflarea tăiată. În minutul următor antreul fu străbătut de nişte paşi. Casa, deschisă, era prea ispititoare; aşa că Heathcliff nu mai putuse rezista şi intrase. Se gândise probabil că n-am să mă ţin de cuvânt, şi de aceea se hotărâse să se bizuie pe propria-i îndrăzneală. Catherine îşi îndreptă privirea încordată şi nerăbdătoare spre intrarea camerei. Heathcliff nu nimeri dintr-o dată uşa, iar ea îmi făcu semn să-i deschid; o găsi însă înainte de-a o deschide eu şi, dintr-unul sau doi paşi mari, fu lângă Catherine şi-o luă în braţe.
Vreo cinci minute n-a scos nici o vorbă, şi nici n-a lăsat-o din braţe; în acest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte n-a dat el în toată viaţa lui. Dar stăpâna mea a fost cea care l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut că el era atât de îndurerat, încât nu se putea uita la faţa ei! Din clipa când a dat cu ochii de ea, a fost cutremurat de convingerea pe care-o aveam şi eu că nu se putea spera într-o tămăduire deplină — că era definitiv condamnată la moarte.
— Oh, Cathy! Viaţa mea! Cum am să pot îndura asta? fură primele lui cuvinte, pe care le rosti pe un ton ce nu căuta să-i ascundă deznădejdea.
Apoi o privi cu-atâta intensitate, încât eram sigură că ochii i se vor umple de lacrimi; dar ardeau de spaimă şi nu se umeziră.
— Şi-acum? zise Catherine; apoi, rezemându-se de speteaza scaunului, răspunse privirii lui printr-o bruscă încruntare. Aşa era starea ei, schimbătoare tot timpul. Tu şi cu Edgar mi-aţi zdrobit inima, Heathcliff! Şi-apoi aţi venit la mine să vă plângeţi, de parcă voi aţi fi de plâns! Dar mie nu mi-e milă de voi. Voi m-aţi ucis... şi văd că v-a priit, aşa cred eu. Cât eşti de puternic! Câţi ani mai ai de gând să trăieşti după moartea mea? Heathcliff îngenunchease, s-o sărute, iar acum încerca să se ridice; dar ea îl prinsese de păr şi-l ţinea îngenuncheat.
— Aş vrea să te ţin aici, continuă ea pe un ton amarnic, până vom muri amândoi. Nu-mi pasă de ce-ai suferit! Nu-mi pasă de suferinţele tale! De ce să nu suferi şi tu? Eu nu sufăr? Ai să mă uiţi? Şi-ai să te simţi fericit când eu voi fi în pământ? Iar peste douăzeci de ani ai să spui: "Iată mormântul bietei Catherine Earnshaw. Am iubit-o, e mult de-atunci, şi-am fost nenorocit când am pierdut-o, dar acum mi-a trecut. De-atunci am iubit multe alte femei; copiii mei mi-s mai dragi decât mi-era ea, iar când voi muri n-am să mă bucur că mă duc la ea. O să fiu trist că trebuie să mă despart de ei!” Aşa ai să spui, Heathcliff?
— Nu mă chinui atâta, căci am s-ajung şi eu nebun ca tine! strigă el, smucindu-şi capul din strânsoarea mâinilor ei şi scrâşnind din dinţi.
Pentru un spectator rece, Heathcliff şi Catherine alcătuiau un tablou straniu şi înspăimântător. Catherine avea dreptate să creadă că cerul va însemna un exil pentru ea, dacă, o dată cu trupul nu-şi va lepăda şi caracterul. În momentul acela Catherine, cu faţa albă, cu buzele palide şi ochii scânteietori, ţinând între degete câteva bucle smulse din cele pe care le avusese în mână, avea o expresie sălbatică şi răzbunătoare. Heathcliff se ridicase, sprijinindu-se c-o mână, iar cu cealaltă o prinsese de braţ; dar mângâierile lui erau atât de nepotrivite cu starea în care se afla Catherine, încât atunci când i-a dat drumul, pe pielea braţului ei se puteau vedea patru urme albastre.
— Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbeşti astfel chiar şi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare zi tot mai tare după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când îmi spui că eu te-am ucis. Şi, Catherine, ştii că nu te pot uita aşa cum nu pot uita că trăiesc! Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu-ţi vei găsi liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului.
— Eu n-am să-mi găsesc liniştea, gemu Catherine cuprinsă de o mare slăbiciune, provocată de zvâcnirile violente şi sacadate ale inimii, care se vedeau şi se auzeau în această agitaţie excesivă.
Cât timp ţinu starea aceasta de paroxism ea a tăcut, dar după aceea a continuat pe un ton mai blând:
— Nu-ţi doresc chinuri mai mari decât ale mele, Heathcliff. Nu doresc decât să nu ne despărţim niciodată, iar dacă un cuvânt rostit de mine cândva te va durea, gândeşte-te că eu, sub pământ, simt aceeaşi durere şi, de dragul meu, iartă-mă. Vino aici şi îngenunche lângă mine încă o dată! Tu nu mi-ai făcut nici un rău în viaţa ta. Nu, şi dacă nutreşti vreun sentiment de mânie, va fi pentru tine o amintire mult mai urâtă decît cuvintele mele aspre! Nu vrei să mai vii o dată aici? Vino!
Heathcliff se apropie de speteaza scaunului şi se aplecă asupra doamnei Linton, dar nu îndeajuns de mult ca ea să-i poată vedea faţa, lividă de emoţie. Se întoarse pentru a-l privi, dar Heathcliff nu voia să fie văzut, aşa c-o părăsi brusc şi se îndreptă spre cămin; acolo se opri tăcut, cu spatele spre noi. Privirea doamnei Linton îl urmări, bănuitoare. Fiecare mişcare de a lui trezea în ea un sentiment nou. După o pauză şi o privire prelungă, Catherine reîncepu, adresându-mi-se de astă dată mie, cu un accent de indignare şi deznădejde.
— Oh, Nelly, nu se înduioşează nici o clipă ca să mă scape de la moarte. Vezi, aşa sunt iubită eu! Bine, nu face nimic. Acela nu-i Heathcliff al meu. Eu am să-l iubesc însă şi de-acum înaine pe-al meu şi am să-l iau cu mine; e în sufletul meu. De altfel, adăugă ea visătoare, lucrul care mă supără cel mai mult e temniţa asta. M-am săturat de când sunt închisă aici. Mi-e dor să ajung în lumea aceea minunată şi să rămân acolo pentru totdeauna: să n-o văd tulbure, cu ochii aceştia înlăcrimaţi, şi să n-o doresc cu puterea unei inimi care mă doare, ci să fiu într-adevăr cu ea şi în ea. Nelly, tu te crezi mai mulţumită şi mai norocoasă decât mine pentru că eşti în plină sănătate şi putere; acum mă plângi tu pe mine... dar foarte curând nu va mai fi aşa. Vine vremea când am să te plâng eu pe tine. Atunci eu am să fiu incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi. Mă mir că el nu vrea să stea lângă mine! Apoi continuă, vorbind ca pentru sine: Credeam că doreşte şi el asta, Heathcliff, scumpule, n-ar trebui să fii supărat acum! Vino lângă mine, Heathcliff!
În agitaţia ei se ridică şi se sprijini de braţul fotoliului. La această chemare gravă Heathcliff se întoarse spre Catherine; pe chip i se citea o adâncă deznădejde. Ochii lui, larg deschişi şi umezi, o priviră fulgerător şi sălbatic; pieptul i se mişca în respiraţii convulsive. O clipă rămaseră separaţi... apoi, n-aş putea spune cum s-au întâlnit... Catherine făcu un salt, iar el o prinse, şi se uniră într-o îmbrăţişare din care credeam că stăpâna mea nu va mai ieşi vie. De fapt, aşa cum o vedeam eu, părea că nu mai are viaţă. El se azvârli în cel mai apropiat fotoliu şi, când mă îndreptai în grabă să văd dacă nu leşinase, mă privi scrâşnind din dinţi; avea spume la gură ca un câine turbat şi-o strângea la piept cu o aprigă însetare. Mi se părea că nu mă mai aflu în preajma unei făpturi din aceeaşi specie cu mine. Parcă nu înţelegea nimic, cu toate că-i vorbeam. Atunci m-am dat la o parte şi n-am mai rostit nici un cuvânt, uluită peste măsură.
În cele din urmă Catherine făcu o mişcare, şi eu mă simţii uşurată: îşi ridică mâna şi-i puse braţul în jurul gâtului, lipindu-şi obrazul de obrazul lui; iar Heathcliff, copleşind-o cu mângâieri frenetice, zise cu sălbăticie:
— Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă... crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde... te vor condamna. M-ai iubit... atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept... răspunde-mi... m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! "Tu”, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima... tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu.. Doamne! "Ţie” ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?
— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote. Dac-am greşit, îmi plătesc greşeala cu viaţa. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dar eu nu te condamn! Te iert. Iartă-mă şi tu!
— E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea slabe, răspunse el. Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi văd ochii! Te iert pentru ce mi-ai făcut. Îmi iubesc ucigaşul... dar pe-al "tău” cum l-aş putea iubi?
Rămaseră tăcuţi, cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt. În cele din urmă cred că plângeau amândoi; se pare că şi Heathcliff "putea” plânge într-o clipă rară ca aceasta.
Între timp, începusem să mă simt foarte neliniştită, căci după-amiaza trecea iute, omul pe care-l trimisesem în sat se întorsese de la cumpărături, şi în lumina razelor soarelui care apunea în vale puteam distinge mulţimea ce se adunase în faţa capelei din Gimmerton.
— Slujba s-a terminat, le-am zis. Într-o jumătate de ceas stăpânul va fi aici.
Heathcliff gemu blestemând şi o strânse şi mai tare pe Catherine, iar ea nici nu se mişcă.
Nu mult după aceea am observat un grup de servitori venind pe drumul ce duce spre bucătărie. Domnul Linton nu era departe în urma lor. A deschis singur poarta şi a pornit agale spre casă, bucurându-se probabil de după-amiaza aceea frumoasă peste care plutea o adiere dulce, ca de vară.
— Iată-l aici! am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, fugi iute! Pe scara principală n-ai să-ntâlneşti pe nimeni. Grăbeşte-te şi piteşte-te printre pomi până intră în casă!
— Trebuie să plec, Cathy, zise Heathcliff, căutând să se desfacă din braţele ei. Dar dacă rămân în viaţă, am să te mai văd o dată astă-seară, înainte de a adormi. Nu mă îndepărtez mai mult de cinci paşi de fereastra ta.
— Nu trebuie să pleci! răspunse ea, strângându-l atât cât îi îngăduiau puterile. "Să nu pleci”, te rog eu.
— Numai pentru un ceas, zise Heathcliff, încercând s-o convingă.
— Nici pentru un moment, răspunse Cathy.
— "Trebuie”... Linton va fi îndată aici, stărui intrusul, speriat.
El se ridică; i-ar fi putut desface degetele cu forţa... dar Cathy îl ţinea strâns şi gâfâia. Pe faţa ei se citea o hotărâre neînfricată.
— Nu! ţipă ea. Oh, nu, nu pleca! E pentru ultima dată! Edgar nu ne va face nici un rău. Heathcliff, mor! Mor!
— Nebun blestemat! Uite-l! strigă Heathcliff, căzând înapoi în fotoliul său. Taci, scumpa mea! Taci, taci, Catherine! Rămân aici. Şi dacă mă împuşcă, am să-mi dau sufletul binecuvântându-l.
Şi iată-i din nou strânşi unul în braţele celuilalt. L-am auzit pe stăpân urcând scările: o sudoare rece îmi curgea pe frunte: eram înspăimântată.
— Ai de gând să-i asculţi aiurelile? i-am spus eu furioasă. Nu ştie ce vorbeşte. Vrei s-o distrugi pentru că n-are destulă minte să se ajute singură? Ridică-te. Poţi să te desprinzi imediat din braţele ei. Asta e fapta cea mai diabolică pe care ai săvârşit-o vreodată. S-a isprăvit cu noi... stăpân, stăpână şi servitoare!
Îmi frământam mâinile şi strigam; iar domnul Linton, auzind gălăgie, grăbi pasul. Şi cu toate că eram atât de agitată observai, cu sinceră bucurie, că braţele doamnei Linton căzuseră moi, iar capul îi atârna pe piept.
"E leşinată, ori moartă, m-am gândit. Cu atât mai bine. E mult mai bine să fie moartă, decât să mai lâncezească în starea asta, povară şi izvor de suferinţe pentru toţi cei din jur.”
Edgar, palid de uluire şi furie, sări la musafirul nepoftit. Ce-avea de gând să facă nu ştiu; dar Heathcliff opri, brusc, orice demonstraţie, punându-i-o în braţe pe Catherine, care părea că-şi dăduse duhul.
— Priveşte! îi zise. Dacă nu eşti un diavol, ajut-o mai întâi pe ea, şi-abia după aceea să stai de vorbă cu mine!
Apoi s-a dus în salon şi s-a aşezat. Domnul Linton m-a chemat într-ajutor şi, cu mare greutate, după ce-am recurs la toate mijloacele posibile, am izbutit s-o readucem în simţiri. Dar era cu desăvârşire rătăcită; ofta, gemea şi nu recunoştea pe nimeni. Edgar, în tulburarea lui, uită de Heathcliff, cu toate că-l ura atâta. Eu însă nu l-am uitat. M-am dus la el de îndată ce-am putut şi l-am rugat să plece, spunându-i că bolnava se simte mai bine şi a doua zi dimineaţă îi voi da de veste cum a petrecut Catherine noaptea.
— Nu refuz să ies din casă, răspunse el, dar am să stau în grădină şi, Nelly, bagă de seamă, să te ţii de cuvânt. Am să fiu pe sub brazi. Bagă de seamă, căci, de nu, am să vin din nou, indiferent dacă Linton e sau nu acasă.
Din uşa pe jumătate deschisă privi în grabă în odaie şi, convingându-se că ceea ce-i spuneam părea să fie adevărat, eliberă casa de prezenţa lui supărătoare.
Dostları ilə paylaş: |