La răsărit de Eden

Capitolul 52
1
Iarna 1917 ― 1918 a fost o perioadă întunecată şi groaznică. Nemţii au distrus totul în calea lor. În trei luni, englezii au pierdut sute de mii de oameni. Multe unităţi ale armatei franceze s-au răsculat. Rusia ieşise din război. Diviziile germane din răsărit, odihnite şi re-echipate, au fost aruncate pe frontul de apus. Războiul părea fără speranţă.

A venit luna mai pînă am reuşit să avem două­sprezece divizii pe cîmpul de luptă şi a venit vara pînă ce trupele, noastre au început să treacă masiv oceanul. Generalii aliaţi se certau între ei. Submarinele dis­trugeau vasele de transport.

Am învăţat că războiul nu e o chestiune rapidă, eroică, ci o treabă lentă, necrezut de complicată. În lunile acelea de iarnă, starea noastră de spirit era proastă. Dispăruse valul de entuziasm şi nu ne obişnuiserăm încă cu tenacitatea necesară unui război lung.

Ludendorff era de neînfrînt. Nimic nu-l putea opri. Lansa atac după atac asupra armatelor franceze şi engleze epuizate. Ne trecu prin gînd că am putea ajunge prea tîrziu, că în curînd s-ar putea, să ne trezim singuri în faţa nemţilor invincibili.

Nu era neobişnuit ca oamenii să caute să uite de război, unii în fantezie, unii în viciu, iar alţii într-o veselie nebunească. Prezicătoarele erau la mare preţ, iar cîrciumile făceau un dever grozav. Dar unii oameni se închideau în bucuriile şi tragediile lor proprii, pentru a scăpa de teama şi descurajarea din jurul lor.

Nu-i straniu că azi am uitat de toate astea? Ne amintim de primul război mondial ca de o victorie rapidă, cu steaguri şi fanfare, marşuri şi glume, şi soldaţi care se întorc, cu bătăi prin baruri şi cu afurisiţii ăia de englezi care îşi închipuiau că ei au cîştigat războiul. Cît de repede am uitat că, în iarna aceea, Ludendorff nu putea fi bătut şi că mulţi oameni se pregăteau în sinea lor pentru un război pierdut.

2
Adam Trask era mai mult confuz decît trist. N-ar fi trebuit să-şi dea demisia din funcţie. I s-a dat un concediu de boală. Stătea ore întregi şi îşi freca dosul mîinii stîngi. Îl freca cu o perie aspră şi îl ţinea în apă fierbinte.

― E din pricina circulaţiei proaste, spunea el. Îndată ce reuşesc să-mi nominalizez circulaţia, va fi bine. Ochii mă îngrijorează. N-am avut niciodată neplăceri cu ochii. Cred că va trebui să-mi fac un control la ochi, pentru ochelari. Eu cu ochelari! O să-mi fie greu să mă obişnuiesc cu ei. M-aş duce azi, dar mă simt puţin cam ameţit.

Se simţea mai ameţit decît voia să admită. Nu putea să se mişte prin casă fără să se ţină cu o mînă de perete. Lee trebuia adesea să-l ajute să se ridice şi să-i lege şireturile de la pantofi, pentru că nu putea să facă noduri cu mîna stîngă amorţită.

Aproape în fiecare seară vorbea de Aron:

― Eu sînt în stare să înţeleg de ce vrea un tînăr să se înroleze. Dacă Aron ar fi stat de vorbă cu mine, poate aş fi încercat să-l conving de contrariul, dar nu i-aş fi interzis. Ştii asta, Lee.

― Ştiu.

― Asta nu pot înţelege. De ce a plecat fără să spună un cuvînt? De ce nu scrie? Credeam că-l cunosc mai bine. I-a scris lui Abra? Cu siguranţă că ei o să-i scrie.

― Am s-o întreb.

― Aşa să faci. Fă-o chiar acum.

― Instrucţia e grea. Aşa am auzit. Poate că nu-i lasă timp.

― Nu-ţi ia mult timp să scrii o carte poştală.

― Cînd tu te-ai dus la armată, i-ai scris tatălui tău?

― Crezi că m-ai prins, nu-i aşa? Nu, nu i-am scris, dar am avut un motiv. Eu n-am vrut să mă înrolez. Tata m-a obligat. Eram supărat. Vezi, aşadar că aveam un motiv temeinic. Dar Aron învăţa atît de bine la Universitate. Mi-au scris şi au întrebat de el. Citeşte scrisoarea. Nici măcar nu şi-a luat hainele. Nu şi-a luat nici ceasul de aur.

― În armată n-are nevoie de haine şi acolo nu le trebuie nici ceasuri de aur. Totu-i cenuşiu.

― Cred că ai dreptate. Dar nu înţeleg. Trebuie totuşi să fac ceva să-mi îngrijesc ochii. Nu pot să-ţi cer să-mi citeşti totul.

Ochii îi îngrijorau cu adevărat.

― Văd literele, dar cuvintele se învîrtesc.

De zece ori pe zi lua un ziar sau o carte, se uita la ele şi le lăsa jos.

Lee îi citea ziarele ca să-l împiedice să fie nervos, şi adesea, în mijlocul lecturii, Adam adormea.

Se trezea şi spunea:

― Lee? Tu eşti, Cal? Ştii că n-am avut niciodată necazuri cu ochii. Chiar mîine mă duc să-mi controlez ochii.

Pe la mijlocul lui februarie, Cal intră în bucătărie şi spuse:

― Lee, vorbeşte tot timpul despre asta. Hai să-i facem un control la ochi.

Lee fierbea caise. Se depărtă de maşina de gătit, închise uşa bucătăriei şi se întoarse la sobă.

― Nu vreau să se ducă, zise el.

― De ce nu?

― Nu cred că-i vorba de ochi. Dacă află asta ar putea să se simtă neliniştit. Să-l lăsăm în pace un timp. A avut un şoc greu. Lasă-l să se facă mai bine. Am să-i citesc eu tot ce vrea.

― Ce crezi că e?

― Nu vreau să mă pronunţ. M-am gîndit că poate ar veni doctorul Edwards aşa, prieteneşte ― doar ca să-l salute.

― Fă cum vrei, spuse Cal.

Lee zise:

― Cal, ai văzut-o pe Abra?

― Bineînţeles că o văd. Îmi întoarce spatele.

― Nu poţi s-o prinzi?

― Sigur ― ba aş putea chiar s-o trîntesc jos şi să-i dau un pumn în mutră şi s-o fac să-mi vorbească. Dar nu vreau.

― Poate că dacă ai rupe doar gheaţa. Uneori, bariera e atît de slabă, încît cade pur şi simplu cînd o atingi. Opreşte-o. Spune-i că vreau s-o văd.

― N-am să fac aşa ceva.

― Te simţi grozav de vinovat, nu?

Cal nu răspunse.

― Nu-ţi place?

Cal nu răspunse.

― Dacă ţii treaba asta închisă în tine, ai să te simţi tot mai rău. Mai bine deschide-ţi odată inimă. Te previn. Mai bine deschide-ţi inima.

Cal strigă:

― Vrei să-i spun tatei ce-am făcut? Am să-i spun, dacă zici tu.

― Nu, Cal. Acum nu. Dar cînd se face bine, va trebui. Va trebui, pentru tine însuţi. Nu poţi să duci singur povara asta. O să te ucidă.

― Poate că merit să fiu ucis.

― Încetează, spuse Lee sec. Asta poate fi cel mai ieftin gen de îngăduinţă faţă de tine însuţi. Încetează cu asemenea lucruri!

― Cum faci ca să uiţi? întrebă Cal.

Lee schimbă subiectul.

― Nu pot să înţeleg de ce Abra n-a mai venit pe aici ― nici măcar o dată.

― Acum nu mai are motiv să vină.

― Nu stă în firea ei o asemenea purtare. S-a întîmplat ceva. Ai văzut-o?

Cal se încruntă.

― Ţi-am spus că da. Ai înnebunit şi tu. Am încercat de trei ori să-i vorbesc. Mi-a întors spatele.

― S-a întîmplat ceva. E o femeie bună ― o adevărată femeie.

― E o fată. Sună caraghios cînd spui despre Abra că-i femeie, zise Cal.

― Nu, răspunse Lee blînd. Puţine sînt femei din momentul cînd se nasc. Abra are drăgălăşenia unei femei şi curajul, şi forţa, şi înţelepciunea. Ea înţelege lucrurile şi le acceptă. Aş pune rămăşag că nu poate să fie măruntă sau meschină, nici măcar îngîmfată, doar dacă îngîmfarea o face mai frumoasă.

― Văd că ai o părere bună despre ea.

― Destul de bună ca să mă gîndesc că nu ne-ar părăsi. Şi continuă: Îmi lipseşte. Spune-i să vină să mă vadă.

― Ţi-am spus că-mi întoarce spatele.

― Atunci fugi după ea. Spune-i că vreau s-o văd, îmi lipseşte.

Cal întrebă:

― Acum vrei să revenim la ochii tatei?

― Nu, răspunse Lee.

― Vrei să vorbim despre Aron?

― Nu.

2
Toată ziua următoare, Cal încercă s-o găsească pe Abra singură şi abia după terminarea şcolii o zări în faţa lui, mergînd spre casă. O luă după colţ, alergă pe strada paralelă, apoi înapoi şi calculă timpul şi distanţa astfel încît îi ieşi în faţă, în drumul ei spre casă.

― Bună, zise el.

― Bună. Mi s-a părut că te-am văzut în spatele meu.

― M-ai văzut. Am alergat pe partea cealaltă a clădirilor ca să ajung în faţa ta. Vreau să-ţi vorbesc.

Ea îl privi grav.

― Puteai s-o faci fără să alergi de jur împrejur.

― Am încercat să-ţi vorbesc la şcoală. Mi-ai întors spatele.

― Erai furios. Nu voiam să vorbesc cu tine atîta timp cît eşti furios.

― De unde ştii că eram?

― Am văzut după chipul tău şi după felul cum mergeai. Acum nu mai eşti furios.

― Nu, nu sînt.

― Vrei să-mi duci cărţile?

Ea zîmbi. El simţi un val de căldură.

― Da, da, vreau.

Îi luă cărţile sub braţ şi merse alături de ea.

― Lee vrea să te vadă. M-a rugat să-ţi spun.

Era încîntată.

― Zău? Spune-i că voi veni. Cum se simte tatăl tău?

― Nu prea bine. Îl supără ochii.

Merseră în tăcere pînă cînd Cal nu mai putu suporta.

― Ştii ceva de Aron?

― Da. Făcu o pauză. Caută în cartea de istorie, după prima foaie.

El răsfoi cărţile. Găsi o carte poştală ieftină. În ea scria: "Dragă Abra. Nu mă simt curat. Nu sînt demn de tine. Nu fi supărată. Sînt în armată. Nu te apropia de tata. Le revedere. Aron."

Cal închise cartea cu zgomot.

― Fiu de căţea, spuse în şoaptă.

― Ce-ai spus?

― Nimic.

― Am auzit ce-ai spus.

― Ştii de ce-a plecat?

― Nu. Cred că aş putea să aflu ― să pun lucrurile cap la cap. Dar nu vreau. Nu sînt gata s-o fac ― adică, doar dacă tu vrei să-mi spui.

Deodată Cal întrebă:

― Abra, mă urăşti?

― Nu, Cal, dar tu mă cam urăşti pe mine. De ce?

― Eu ― mi-e frică de tine.

― N-ai nici un motiv.

― Ţi-am făcut mai mult rău decît îţi închipui. Şi eşti prietena fratelui meu.

― Cum aşa, mi-ai făcut rău? Şi nu sînt prietena fratelui tău.

― Foarte bine, spuse el amar, am să-ţi povestesc ― dar nu vreau să uiţi că tu mi-ai cerut. Mama noastră a fost o tîrfă. Ţinea un bordel aici în oraş. Eu am des­coperit asta de mult. De sărbătoarea Thanksgiving l-am luat pe Aron acolo şi i-am arătat-o. Am...

Abra îl întrerupse nerăbdătoare.

― Şi el ce-a făcut?

― S-a înfuriat ― a înnebunit. A urlat la ea. Afară mi-a tras un pumn de m-a lăsat lat şi a fugit. Iubita noastră mamă s-a sinucis; tata ― el ― s-a întîmplat ceva cu el. Acum ştii totul despre mine. Acum ai un motiv să-mi întorci spatele.

― Acum ştiu totul despre el, spuse ea calm.

― Despre fratele meu?

― Da, despre fratele tău.

― El era bun. De ce am spus era? El este bun! El nu e meschin sau murdar ca mine.

Merseră foarte încet. Abra se opri, Cal se opri şi el, iar ea îl privi drept în faţă.

― Cal, ştiam despre mama ta de mult, de foarte mult timp, spuse ea.

― Ştiai?

― I-am auzit pe părinţii mei vorbind, cînd credeau că eu dormeam. Vreau să-ţi mărturisesc ceva, e greu de spus, dar e bine s-o spun.

― Vrei tu asta?

― Da, trebuie. Nu e prea multă vreme de cînd am crescut şi nu mai sînt o fetiţă mică. Înţelegi ce vreau să-ţi spun?

― Da, răspunse Cal.

― Eşti sigur că înţelegi?

― Da.

― Bine. Atunci e greu de spus. Mai bine o spuneam atunci. Nu-l mai iubesc pe Aron.

― De ce?

― Am să încerc să-ţi explic. Cînd eram mici, trăiam într-un basm pe care l-am creat noi. Dar cînd am crescut, basmul nu mai era suficient. Aveam nevoie de altceva, pentru că basmul nu mai era adevărat.

― Şi atunci...

― Aşteaptă ― lasă-mă să spun tot. Aron nu s-a maturizat. Poate n-o să se maturizeze niciodată. El voia să trăiască basmul şi voia să termine după gustul lui. Nu putea suporta să se termine altfel.

― Şi tu?

― Eu nu vreau să ştiu cum o să se termine. Eu vreau să-l trăiesc. Şi vezi tu, Cal, eram un fel de străini. Continuam aşa pentru că eram obişnuiţi cu asta. Dar eu nu mai credeam în basmul ăsta.

― Şi Aron?

― El ar fi făcut să se termine aşa cum dorea el, chiar dacă ar fi fost să smulgă lumea din rădăcini.

Cal stătea cu privirile în pămînt.

Abra spuse:

― Mă crezi?

― Încerc să înţeleg totul.

― Cînd eşti copil, eşti în centrul tuturor lucrurilor. Totul se întîmplă pentru tine. Ceilalţi oameni? Sînt doar nişte fantome puse la dispoziţia ta ca să le vorbeşti. Dar cînd creşti, îţi iei locul şi îţi capeţi măsura şi forma ta proprie. Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora. E mai rău, dar e şi mult mai bine aşa. Îmi pare bine că mi-ai vorbit de Aron.

― De ce?

― Pentru că acum ştiu că nu sînt doar eu de vină. Nu putea suporta să ştie despre mama sa adevărul, pentru că el n-a vrut ca basmul să se desfăşoare astfel ― iar alt basm n-ar fi avut. Aşa că a distrus lumea. În acelaşi fel m-a distrus şi pe mine ― Abra ― cînd a vrut să se facă preot.

Cal zise:

― Trebuie să mă gîndesc.

― Dă-mi cărţile. Spune-i lui Lee că voi veni. Acum mă simt liberă. Şi eu vreau să mă gîndesc. Cred că te iubesc pe tine, Cal.

― Eu nu sînt bun.

― Poate pentru că nu eşti bun.

Cal se duse repede acasă.

― O să vină mîine, îi spuse lui Lee.

― Bine, dar eşti grozav de emoţionat, zise Lee.

4
Cînd ajunse acasă, Abra merse în vîrful picioarelor. În hol se strecură pe lîngă perete, unde podeaua nu scîrţîia. Puse piciorul pe prima treaptă a scării acoperite cu covor, se răzgîndi şi se duse la bucătărie.

― Ai sosit. N-ai venit direct acasă, spuse maică-sa.

― A trebuit să mai rămîn după ore. Tata e mai bine?

― Cred că da.

― Ce spune doctorul?

― Tot ce-a spus de la început ― surmenaj. Are nevoie de odihnă.

― Nu părea obosit, spuse Abra.

Mama ei deschise o ladă, scoase trei cartofi de copt şi îi duse la chiuvetă.

― Tatăl tău e foarte curajos, draga mea. Ar fi trebuit s-o ştii. Lucrează foarte mult pentru război, în afară de munca lui. Doctorul spune că uneori un om se prăbu­şeşte dintr-o dată.

― Să mă duc înăuntru să-l văd?

― Am impresia, Abra, că nu vrea să vadă pe nimeni. A telefonat judecătorul Knudsen şi tata a spus să-i comunic că doarme.

― Pot să te ajut?

― Du-te şi schimbă-ţi rochia, draga mea. Doar nu vrei să-ţi murdăreşti rochiţa asta frumoasă?

Abra trecu în vîrful picioarelor prin faţa uşii tatălui ei şi se duse în camera sa. Albeaţa spoielii te tăia la ochi, tapetul era luminos. Pe birou erau fotografii înrămate ale părinţilor ei, pe pereţi erau poezii înrămate, şi în dulap ― totul era la locul lui, podeaua era ceruită şi pantofii stăteau cuminţi unul lîngă altul. Mama ei făcea totul, insista să fie aşa ― făcea planuri pentru ea, o îmbrăca. Abra renunţase de mult să mai aibă vreun lucru intim în camera ei, nici măcar un lucru personal. Arăta aşa de atît de multă vreme, încît Abra nu considera camera ei ca un loc intim. Intimităţile ei erau de domeniul gîndirii. Puţinele scrisori pe care le păstra erau chiar în camera de zi, printre paginile celor două volume din "Memoriile lui Ulise" de S. Grant, care, după cîte ştia, nu fuseseră deschise de nimeni, de cînd ieşiseră din tipografie, în afară de ea.

Abra se simţea bine şi nu căuta motivul. Ştia uneje lucruri fără să se îndoiască ― şi despre asemenea lucruri nu discuta. De exemplu, ştia că tatăl ei nu era bolnav. Se ascundea de ceva. Tot atît de sigur ştia că Adam Trask era bolnav, îl văzuse mergînd pe stradă. Se întreba dacă mama ei ştia că taică-su nu era bolnav.

Abra, îşi scoase rochia şi îmbrăcă o rochie de stambă făcută anume pentru treaba în casă. Îşi perie părul, trecu din nou în vîrful degetelor prin faţa camerei tatălui ei şi coborî. La capătul scării, desfăcu mapa de cărţi şi scoase cartea poştală a lui Aron. În camera de zi, scutură din volumul II de "Memorii" scrisorile lui Aron, le îndoi strîns şi, ridicîndu-şi fusta, le băgă sub elasticul care îi ţinea pantalonaşii. Pachetul o deforma puţintel. La bucătărie îşi puse un şorţ mare, ca să-i ascundă umflătura.

― Poţi să cureţi morcovii, apa e fierbinte? întrebă mama.

― Tocmai începe să fiarbă.

― Pune în ceaşca aia un cub de supă de carne, vrei? Doctorul spune că asta o să-l refacă pe taică-tău.

Cînd mama duse sus ceaşca aburindă, Abra deschise soba de gaz în partea incineratorului, aruncă scrisorile şi le dădu foc.

Mama se întoarse şi spuse:

― Miroase a fum.

― Am aprins gunoaiele. Era plin.

― Altădată să mă întrebi cînd ai de gînd să faci aşa ceva, zise mama. Păstrăm gunoiul ca să încălzesc bucătăria mîine dimineaţă.

― Îmi pare rău, mamă. Nu m-am gîndit.

― Ar trebui să încerci să te gîndeşti la lucrurile astea. Mi se pare că în ultima vreme ai devenit cam nechibzuită.

― Îmi pare rău, mamă.

― Economia înseamnă cîştig.

Telefonul sună în sufragerie. Mama se duse să răspundă. Abra o auzi spunînd:

― Nu, nu-l puteţi vedea. Aşa a recomandat doctorul. Nu poate vedea pe nimeni ― nu, pe nimeni.

Se întoarse la bucătărie.

― Iar judecătorul Knudsen, spuse ea.


Capitolul 53
1
În timpul orelor de şcoală din ziua următoare, Abra era bucuroasă că se va duce să-l vadă pe Lee. Îl întîlni pe Cal în hol în timpul unei recreaţii.

― I-ai spus că vin?

― Pregăteşte un fel de tarte, zise Cal.

Era îmbrăcat în uniformă, ― un guler înalt care-l strîngea, o tunică ce nu era pe măsura lui şi jambiere înfăşurate pe picioare.

― Tu ai pregătire militară, spuse Abra. Aşa că eu voi ajunge înaintea ta. Ce fel de tarte?

― Nu ştiu. Dar lasă-mi şi mie cîteva, vrei? Miroseau parcă a fragi. Lasă-mi doar două.

― Vrei să vezi ce dar am pentru Lee? lată. Desfăcu o cutioară de carton. E un tip nou de curăţător de cartofi, ia jos doar coaja. E practic. L-am luat pentru Lee.

― S-au dus tartele mele, zise Cal, şi apoi adăugă. Dacă ajung ceva mai tîrziu, nu pleci pînă nu vin, nu-i aşa?

― Ai să mă conduci acasă?

― Da, spuse Cal.

Îl privi lung, drept în ochi, pînă ce el îşi coborî privirea, apoi o porni spre clasa ei.

2
Adam începuse să doarmă pînă tîrziu, sau, mai bine zis, începuse să doarmă foarte des ― somnuri scurte, atît noaptea cît şi ziua. Lee intra de cîteva ori pînă să-l găsească treaz.

― În dimineaţa asta mă simt bine, spuse Adam.

― Dacă se poate numi dimineaţă. E aproape un­sprezece.

― Dumnezeule! Trebuie să mă scol.

― Pentru ce? întrebă Lee.

― Pentru ce? Într-adevăr, pentru ce? Dar mă simt bine, Lee. Aş putea să mă duc pînă la birou. Cum e afară?

― Urît, spuse Lee.

Îl ajută pe Adam să se scoale. Nasturii, şireturile, îmbrăcatul aşa cum trebuie îi dădeau de furcă lui Adam.

În timp ce Lee îl ajuta, Adam îi zise:

― Am avut un vis ― foarte real. L-am visat pe tata.

― Un bătrîn cu adevărat domn, pe cîte am auzit. Am citit mapa aceea cu tăieturi pe care a trimis-o avocatul fratelui dumitale. Trebuie să fi fost un adevărat domn, bătrînul.

Adam îl privi calm pe Lee.

― Ştiai că a fost un hoţ?

― Probabil că ai visat, zise Lee. E înmormîntat la Arlington. Într-o tăietură era scris că la funeralii a fost chiar vicepreşedintele şi ministrul de război. Şi s-ar putea ca "Salinas Index" să vrea să scrie ceva despre el ― sîntem în timp de război, ştii doar. N-ai vrea să răsfoieşti puţin materialele?

― A fost un hoţ, spuse Adam. Pe timpuri n-o credeam, dar acum da. A furat de la Armată.

― Nu cred, zise Lee.

Ochii lui Adam erau în lacrimi. Foarte adesea, în aceste zile lacrimile apăreau brusc în ochii lui Adam. Lee îi spuse:

― Acum şezi aici şi o să-ţi aduc micul dejun. Ştii cine vine să ne vadă astăzi după-amiază? Abra.

Adam zise:

― Abra? A, da, Abra. E o fată drăguţă.

― Mi-e dragă, spuse Lee simplu.

Îl aşeză pe Adam în faţa măsuţei de jos din dor­mitor.

― Vrei sa te distrezi cu acest Puzzle pînă-ţi pre­gătesc micul dejun?

― Nu, mulţumesc. Nu azi-dimineaţă. Vreau să mă gîndesc la vis pînă nu-l uit.

Cînd Lee aduse tava cu micul dejun, Adam ador­mise în fotoliu. Lee îl trezi şi îi citi din "Salinas Jour­nal" în timp ce el mîncă, apoi îl ajută să se ducă la toaletă.

Bucătăria avea o aromă de tarte, cîţiva fragi se revărsaseră în cuptor şi arseseră, făcînd un miros ascuţit, dulce amărui, plăcut şi astringent.

Lee simţea că-l cuprinde o bucurie calmă. Era bucuria schimbării. Timpul devine tot mai scurt pentru Adam, gîndi el. "Probabil că timpul devine mai scurt şi pentru mine, dar eu nu simt asta. Mă simt nemuritor. Cîndva, cînd eram foarte tînăr, mă simţeam muritor ― dar acum nu. Moartea s-a îndepărtat." Se întreba dacă era normal să ai asemenea simţăminte.

Oare ce înţelegea Adam cînd spunea că tatăl lui a fost hoţ? Poate făcea parte din vis. Apoi, mintea lui Lee se puse în mişcare aşa cum făcea adesea. Să presupunem că era adevărat ― în cazul ăsta, omul cel mai cinstit pe care ţi-l poţi închipui, a trăit toată viaţa din bani furaţi. Lee rîse în sinea lui ― şi acum acest al doilea testament, şi Aron, a cărui puritate înclina niţeluş spre îngăduinţa faţă de sine însuşi, să trăiască toată viaţa din profiturile unei case de toleranţă. Era oare asta un fel de glumă, sau există o balanţă a lucrurilor astfel încît, dacă cineva mergea prea departe într-o direcţie, greutatea aluneca automat în cealaltă direcţie a balanţei, pentru a restabili echilibrul?

Se gîndi la Sam Hamilton. El bătuse la atîtea uşi. Avea cele mai multe idei şi planuri, dar nimeni nu voia să-i dea bani. Avea însă, bineînţeles, o altă bogăţie. Nu i se putea da mai mult. Se pare că bogăţiile se adună la cei săraci în spirit, la cei lipsiţi de preocupări şi bucurii. Cu alte cuvinte ― cei foarte bogaţi sînt o săr­mană bandă de bastarzi. Se întreba dacă nu cumva era adevărat. Uneori acţionau în felul acesta.

Se gîndi la Cal care arsese banii ca să se pedepsească. Iar pedeapsa nu l-a durut atît de rău cît l-a durut crima. Lee îşi spuse:

― Dacă există cumva un loc unde într-o bună zi, m-aş putea întîlni cu Sam Hamilton, aş avea să-i povestesc nişte istorioare grozave. Şi gîndul lui continuă: Dar şi el va avea.

Lee intră la Adam şi îl găsi încercînd să deschidă cutia în care se aflau tăieturile din ziare despre tatăl său.

3
Sufla un vînt rece în după-amiaza aceea. Adam insistă să se ducă să arunce o privire pe la biroul de recrutare. Lee îl înfofoli şi îl conduse la plecare.

― Dacă te simţi cîtuşi de puţin slăbit, aşază-te, oriunde ai fi, spuse Lee.

― Bine, acceptă Adam. Astăzi n-am simţit deloc ameţeală. Poate mă opresc la Victor să-mi controleze ochii,

― Aşteaptă pînă mîine, o să merg cu tine.

― O să vedem, spuse Adam, şi ieşi mişcîndu-şi braţele cu curaj.

Abra sosi cu ochii strălucitori şi nasul înroşit de vîntul cel rece şi aduse atîta voie bună încît Lee chicoti încetişor cînd o văzu.

― Unde sînt tartele! întrebă ea. Să le ascundem de Cal. Se aşeză în bucătărie. Tare îmi pare bine că m-am întors.

Lee începu să vorbească şi se înecă, dar apoi i se păru că ceea ce voia să spună merita să fie spus, dar spus cu grijă. Se învîrti în jurul ei.

― Ştii că nu mi-am dorit multe lucruri în viaţă, în­cepu el. Am învăţat foarte devreme să nu-mi doresc anumite lucruri. Dorinţele îţi aduc doar dezamăgiri binemeritate.

Abra spuse cu veselie:

― Dar acum îţi doreşti ceva. Ia spune ― ce?

Lăsă să-i scape:

― Aş dori să fii fiica mea...

Era el însuşi izbit de cuvintele sale. Se duse la sobă şi închise gazul de la ceainic, apoi îl aprinse din nou.

Ea spuse blînd:

― Şi eu aş fi dorit să fii tatăl meu.

Lee îi aruncă o privire, apoi şi-o retrase.

― Ai dori, într-adevăr?

― Da.

― De ce?

― Pentru că te iubesc.

Lee ieşi repede din bucătărie. Se aşeză în camera lui, ţinîndu-şi mîinile strînse, pînă îşi recăpătă suflul. Se ridică şi luă de pe biroul lui o mică cutie de abanos sculptată. Pe cutie era un dragon ridicîndu-se spre ceruri. Duse cutia la bucătărie şi o puse pe masă, între mîinile Abrei.

― E pentru tine, spuse el cu o voce lipsită de nuanţă.

Ea deschise cutia şi se uită înăuntru la o mică broşă de jad verde închis, pe care era sculptată o mînă dreaptă, o mînă frumoasă cu degetele curbate, în repaos. Abra ridică broşa, o privi, apoi o umezi cu vîrful limbii şi o plimbă uşor peste buzele-i pîine şi apăsă piatra rece pe obraz.

Lee spuse:

― A fost unica podoabă a mamei mele.

Abra se ridică, îl îmbrăţişă şi-l sărută pe obraz şi aceasta era pentru prima dată în viaţa lui cînd i se întîmpla.

Lee rîse:

― Mi se pare că m-a părăsit calmul meu oriental. Lasă-mă să fac ceaiul, draga mea. În felul acesta o să-mi recapăt cumpătul, draga mea. Apoi, de lîngă sobă, spuse: N-am mai folosit niciodată cuvîntul ăsta ― nici măcar o dată, faţă de nimeni pe lumea asta.

― Azi-dimineaţă m-am trezit veselă, zise Abra.

― Şi eu la fel. Ştiam de ce sînt bucuros. Veneai tu.

― Şi eu eram bucuroasă de asta, dar...

― Te-ai schimbat, zise Lee. Nu mai eşti deloc o fetiţă. Poţi să-mi spui ce s-a întîmplat?

― Am ars toate scrisorile lui Aron.

― Ţi-a făcut ceva rău?

― Nu. Cred că nu. În ultima vreme nu m-am simţit destul de bună. Am vrut mereu să-i explic că nu eram bună.

― Şi acum, din moment ce nu trebuie să mai fii perfectă, poţi să fii tu însăţi. Aşa-i?

― Cred că da. Poate că asta-i.

― Ai aflat despre mama băieţilor?

― Da. Ştii că n-am gustat nici măcar o tartă? spuse Abra. Mi-e gura uscată.

― Bea puţin ceai, Abra. Ţi-e drag Cal?

― Da.

― E plin pînă-n gît de toate calităţile şi de toate defectele, zise Lee. M-am gîndit că o singură persoană ar putea, doar mişcînd din deget...

Abra îşi coborî fruntea deasupra ceaiului.

― Mi-a cerut să merg la Alisal cînd înfloresc azaleele sălbatice.

Lee îşi puse mîinile pe masă şi se plecă înainte.

― N-are rost să te întreb dacă te duci, zise el.

― Nici nu-i nevoie, spuse Abra. Mă duc.

Lee şedea în faţa ei, la masă.

― Nu te ţine departe de casa asta prea mult timp, zise el.

― Mama şi tata nu vor să vin aici.

― I-am văzut doar o dată, zise Lee. Păreau oameni buni. Uneori, Abra, cele mai stranii doctorii pot fi de folos. Mă întreb dacă n-ar fi bine să ştie că Aron a moştenit de curînd peste o sută de mii de dolari.

Abra dădu din cap cu gravitate şi abia se stăpîni să-şi oprească rîsul.

― Cred că ar fi bine, zise ea. Mă întreb însă cum aş putea să le aduc la cunoştinţă vestea.

― Draga mea, dacă eu aş auzi o asemenea veste, cred că primul meu impuls ar fi să telefonez cuiva. Şi poate nimereşti la un număr greşit.

Abra dădu din cap.

― Ai spune şi de unde provin banii?

― Asta nu, răspunse Lee.

Ea privi la pendula agăţată într-un cui de perete.

― E aproape cinci. Trebuie să plec. Tata nu se simte prea bine. Nu ştiam cît o să ţină instrucţia.

― Să mai vii cît de curînd, zise Lee.

4
Cînd ieşi îl întîlni pe Cal la poartă.

― Aşteaptă-mă, spuse el şi intră în casă să-şi lase cărţile.

― Ai grijă de cărţile Abrei, îi strigă Lee din bucătărie.

Noaptea de iarnă se lăsă cu vînt rece, iar lămpile de pe stradă, ce răspîndeau funingine, se clătinau neliniştite şi făceau ca umbrele să se mişte înainte şi înapoi ca un alergător care încearcă să fure la start. Oamenii care veneau de la lucru îşi înfundau bărbia în paltoane şi se grăbeau spre căldură. În liniştea nopţii, muzica monotonă care se răspîndea de la patinoar se auzea de la o distanţă de cîteva cvartale.

Cal spuse:

― Abra, vrei să ţii o clipă cărţile? Vreau să-mi desfac gulerul. Îmi taie gîtul, nu alta.

Îşi desfăcu copcile şi oftă uşurat.

― M-a ros de tot, spuse el şi luă înapoi cărţile. Ramurile palmierului din grădina lui Berges foşneau cu un zgomot sec, iar o pisică mieuna întruna, la nesfîrşit, la uşa unei bucătării, care rămînea închisă.

Abra zise:

― Eu cred că n-ai fi un bun soldat. Eşti prea inde­pendent.

― Poate, instrucţia asta cu bătrînul Krag Jorgensens mi se pare ridicolă. Cînd va veni sorocul şi o să mă intereseze, o să fiu soldat bun.

― Tartele au fost minunate, spuse Abra. Ţi-am lăsat şi ţie una.

― Mulţumesc. Pun rămăşag că Aron e un bun soldat.

― Da, cred ― şi cel mai frumos soldat din armată. Cînd mergem după azalee?

― La primăvară.

― Să mergem devreme şi să luăm şi mîncare cu noi.

― S-ar putea să plouă.

― Să mergem oricum, indiferent dacă plouă sau e frumos.

Îşi luă cărţile şi intră în curte.

― Pe mîine, zise.

Cal nu se întorse de-a dreptul spre casă; se plimbă puţin prin noaptea agitată, pe lîngă liceau şi pe lîngă patinoar ― o podea cu un cort mare deasupra şi cu o orchestră mecanică ce cînta într-una. Pe gheaţă nu se vedea nici suflet de om. Bătrînul proprietar stătea amărît în baraca lui şi răsfoia cu degetul mare un carnet de bilete.

Pe Main Street era pustiu. Vîntul împrăştia hîrtiile pe trotuar. Tom Meek, poliţistul, ieşi din prăvălia de dulciuri a lui Bell şi păşi alături de Cal.

― Mai bine ţi-ai încheia gulerul de la tunică, soldat, spuse el încetişor.

― Bună, Tom. Mă strînge al dracului.

― Nu te mai văd seara prin oraş de multă vreme.

― Nu.

― Să nu-mi spui că te-ai schimbat.

― S-ar putea.

Tom se mîndrea cu abilitatea lui de a glumi cu oamenii de parcă ar vorbi serios.

― Parcă ai fi îndrăgostit, spuse el.

Cal nu răspunse.

― Am auzit că fratele tău şi-a falsificat vîrsta şi s-a înrolat în armată. Pui tu mîna pe fata lui?

― Oh, sigur, sigur, spuse Cal.

Tom îl privi cu mai mult interes. Zise:

― Era să uit, am auzit că Will Hamilton umblă cu vorba că ai cîştigat cincisprezece mii de dolari din fasole. E adevărat?

― Desigur, spuse Cal.

― Nu eşti decît un copil. Ce ai de gînd să faci cu toţi banii ăştia?

Cal rînji la el.

― I-am ars.

― Cum adică?

― Am aprins un chibrit şi i-am ars.

Tom îl privi în ochi.

― Da, sigur! Bună treabă. Trebuie să intru aici. Noapte bună.

Lui Tom Meek nu-i plăcea ca alţii să-şi bată joc de el.

― Puşti cu caşul la gură, fiu de căţea. Prea începe s-o facă pe deşteptul.

Cal coborî încet pe Main Street, uitîndu-se la vitrinele magazinelor. Se întreba unde era îngropată Kate. Dacă ar putea afla locul, se gîndi că ar duce un buchet de flori, şi rîse în sinea lui de acest impuls. Era bun sau se prostea singur? Vîntul din Salinas putea să ia pe sus o piatră de mormînt, darămite un buchet de garoafe. Nu se ştie de ce îi venise în minte numele mexican al garoafelor. Probabil că i l-o fi spus cineva cînd era copil! Se numeau Cuiele dragostei, iar gălbenelele se numeau Cuiele morţii. Era un cuvînt cu rezonanţă metalică, "claveles". Poate ar pune mai bine gălbenele pe mormîntul mamei sale.

"Am început să gîndesc ca Aron", îşi spuse el.