La răsărit de Eden

Continuă:

― A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sînt distruşi în timp ce răii supravieţuiesc şi prosperă.

Credeam că, odată, un Dumnezeu furios şi dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a dis­truge sau a purifica mica lui creaţie de lut.

Credeam că am moştenit atît arsurile focului cît şi impurităţile care au făcut necesar focul ― că le-am moştenit pe toate, aşa credeam, că le-am moştenit pe toate. Voi simţiţi la fel?

― Cred că da, spuse Cal.

― Eu nu ştiu, spuse Abra.

Lee clătină din cap.

― Nu-i destul. Nu-i destul să gîndeşti. Poate...

Şi tăcu.

Cal simţea în stomac fierbinţeala băuturii.

― Poate ce, Lee?

― Poate o să ajungi să ştii şi tu că fiecare om, din fiecare generaţie, trebuie să treacă peste proba focului. Oare un meseriaş, chiar la bătrîneţe, îşi pierde ambiţia de a face o ceaşcă perfectă ― subţire, rezistentă, transparentă?

Ţinu ceaşca în lumină.

― Toate impurităţile sînt arse şi ceaşca e gata pentru un alt lichid făinos, iar pentru asta e nevoie de şi mai mult foc. Şi atunci fie că zgura se adună, fie că apare acel ceva la care nimeni pe lume nu renunţă cu totul, perfecţiunea.

Îşi goli ceaşca şi spuse cu glas tare:

― Cal, ascultă-mă. Poţi să crezi că cel care ne-a creat, indiferent cine, o să renunţe la alte încercări?

― Nu pot să înţeleg ce spui, zise Cal. Nu, acum nu pot.

Din camera de zi se auziră paşii grei ai infirmierei.

Se foi pe uşă şi se uită la Abra care stătea cu coatele pe masă ţinîndu-şi obrajii în palmă.

Infirmiera întrebă:

― Aveţi un urcior? Bolnavilor li se face sete. Îmi place să am la îndemînă un urcior cu apă. Vedeţi, explică ea, respiră pe gură.

― E treaz? întrebă Lee. Poftim un urcior.

― Da, e treaz, s-a odihnit. L-am spălat pe faţă şi l-am pieptănat. E un pacient bun. A încercat să-mi zîmbească.

Lee se ridică:

― Vino cu mine, Cal. Vreau să vii şi tu, Abra. Va trebui să vii.

Infirmiera îşi umplu urciorul şi se grăbi s-o ia înain­tea lor.

Cînd intrară cu toţii în dormitor, Adam şedea sprijinit sus pe perne. Mîinile albe zăceau cu palmele în lături, vinele de la încheietura degetelor pînă la în­cheietura mîinii erau foarte vizibile. Faţa era ca de ceară şi trăsăturile lui ascuţite se ascuţiseră şi mai mult. Respira încet, printre buzele palide. Ochii albaştri reflectau razele lămpii de noapte îndreptate spre capul lui.

Lee, Cal şi Abra stătea la picioarele patului, iar ochii lui Adam se mişcară încet de la un chip la altul şi buzele i se mişcară uşor în chip de salut.

Infirmiera spuse:

― Ia uitaţi-vă. Nu arată bine? E copilaşul meu. E scumpetea mea.

― Sst! făcu Lee.

― N-o să vă las să-mi obosiţi pacientul.

― Ieşi afară din odaie, spuse Lee.

― O să-i spun asta doctorului.

Lee se răsuci spre ea.

― Ieşi afară din odaie şi închide uşa. Du-te şi scrie-ţi raportul.

― Nu obişnuiesc să primesc ordine de la un chinez.

― Ieşi odată şi închide uşa, spuse Cal.

Trînti uşa destul de tare ca să se vadă că e supărată. Zgomotul îl făcu pe Adam să clipească. Lee zise:

― Adam!

Ochii albaştri, mari, căutară vocea şi în cele din urmă găsiră ochii căprui şi strălucitori ai lui Lee.

― Adam, spuse Lee, nu ştiu ce poţi să auzi sau să înţelegi. Cînd ţi-era mîna amorţită şi ochii tăi refuzau să citească, am aflat tot ce-am putut. Dar unele lucruri nu le poate şti nimeni, în afară de tine. S-ar putea ca înapoia ochilor tăi să fii vioi şi conştient, sau să trăieşti într-un vis confuz, cenuşiu. S-ar putea, asemenea unui nou-născut, să nu percepi decît lumina şi mişcarea. Creierul tău a fost atins şi s-ar putea să te fi schimbat. Acum bunătatea ta ar putea deveni meschinărie, şi cinstea ta nepătată să ajungă tulbure şi să accepte orice. Nimeni nu ştie lucrurile astea, afară de tine. Adam! Mă auzi?

Ochii albaştri şovăiră, se închiseră încet, apoi se deschiseră.

Lee spuse:

― Mulţumesc, Adam. Ştiu cît e de greu. Am să-ţi cer să faci un iucru mult mai greu. Iată-l pe fiul tău ― Caleb ― singurul tău fiu. Priveşte-l, Adam!

Ochii palizi priviră pînă îl întîlniră pe Cal. Cal îşi mişcă gura uscată, fără să scoată nici un sunet.

Glasul lui Lee interveni:

― Nu ştiu cît vei mai trăi, Adam. Poate încă multă vreme. Poate o ora. Dar fiul tău va trăi. Se va căsători şi copiii lui vor fi tot ce va rămîne din tine.

Lee îşi şterse ochii cu degetele.

― Adam, el a făcut un lucru la mînie, pentru că a crezut că tu l-ai respins. Urmarea mîniei lui este că fratele lui şi fiul tău e mort.

Cal zise:

― Lee, n-ai dreptul.

― Trebuie, zise Lee. Chiar dacă îl ucide, trebuie s-o fac. Eu am de făcut alegerea, zîmbi trist şi cită cuvintele lui Samuel: "Dacă e greşit, iau vina asupra mea".

Umerii lui Lee se îndreptară. Spuse apăsat:

― Fiul tău e împovărat de o greşeală care porneşte din el însuşi ― din sine însuşi ― mult peste ce poate el să îndure. Dacă-l respingi, îl distrugi, Adam.

Respiraţia lui Lee era şuierătoare.

― Adam, dă-i binecuvîntarea ta. Nu-l lăsa singur cu greşeala lui. Adam, mă auzi? Dă-i binecuvîntarea ta!

O lumină teribilă străluci în ochii lui Adam şi el îi închise şi îi ţinu închişi. Între sprîncene se formă o cută.

Lee spuse:

― Ajută-l, Adam ― ajută-l. Oferă-i o şansă. Lasă-l să fie liber. Asta-i tot ce are omul mai presus de animal. Eliberează-l! Binecuvîntează-l!

Tot patul părea că se clatină din pricina încordării. Adam răsufla repede din pricina efortului şi apoi, încet, mîna lui dreaptă se ridică ― se ridică cîţiva centimetri şi apoi căzu îndărăt.

Chipul lui Lee era răvăşit. Se mişcă spre capul patului şi şterse faţa udă a bolnavului cu capătul cearşafului. Se uită în jos la ochii închişi.

― Îţi mulţumesc, Adam, şopti el, îţi mulţumesc, prietene. Poţi să-ţi mişti buzele? Rosteşte cu buzele numele meu.

Adam îşi ridică privirea obosită, bolnavă. Buzele i se despărţiră şi nu izbuti ― şi încercă din nou. Apoi, plămînii i se goliră de aer. Răsuflarea i se strecură printre buze, ca un oftat. Cuvîntul lui, şoptit, părea că pluteşte în aer.

― Timshel!

Ochii i se închiseră şi adormi.
Sfîrşit