La răsărit de Eden

Capitolul 20
1
Era o după-amiază plăcută. Faye vedea prin fereastra ei vîrful Fremont care strălucea în lumina roşietică a soarelui de apus. Dinspre strada Castroville se auzeau zurgălăii unei diligenţe cu opt cai. La bucătărie, bucătarul se ocupa de cratiţe. Se auzi un pipăit pe perete şi apoi o bătaie uşoară în uşă.

― Intră, Ochi-albi, spuse Faye.

Uşa se deschise şi pianistul cocoşat şi orb se opri la intrare, aşteptînd un zgomot care să-i indice unde se afla patroana.

― Ce doreşti? întrebă Faye.

Se întoarse spre ea.

― Nu mă simt bine, doamnă Faye. Vreau să mă bag în pat şi să nu cînt în seara asta.

― Şi săptămîna trecută ai fost bolnav două seri, Ochi-albi. Nu-ţi place slujba?

― Nu mă simt bine.

― E-n regulă. Dar aş vrea să ai mai multă grijă de tine.

Kate interveni cu blîndeţe:

― Mai lasă pipa aia cîteva săptămîni, Ochi-albi.

― Oh, domnişoară Kate. N-am ştiut că sînteţi aici. N-am fumat.

― Ba da, ai fumat, spuse Kate.

― Da, domnişoară Kate, o să mă las, desigur c-o să mă las. Nu mă simt bine.

Închise uşa şi ele auziră cum pipăia cu mîna de-a lungul zidului, căutîndu-şi drumul.

Faye zise:

― Mi-a spus că s-a lăsat.

― Nu s-a lăsat.

― Sărmanul, nu prea are pentru ce trăi, zise Faye.

Kate se aşeză în faţa ei.

― Eşti atît de bună. Ai încredere în toată lumea. Într-o zi, dacă nu bagi de seamă sau dacă nu veghez eu în locul tău, o să-ţi fure cineva acoperişul.

― Cine să mă fure pe mine? întrebă Faye.

Kate îşi puse mîinile pe umerii grăsuţi ai lui Faye.

― Nu toţi oamenii sînt atît de buni ca tine.

Ochii lui Faye străluciră de lacrimi. Luă o batistă de pe scaunul de lîngă ea, îşi şterse ochii şi-şi tamponă delicat nările.

― Parcă ai fi chiar fiica mea, spuse ea.

― Încep să cred că sînt. N-am cunoscut-o niciodată pe mama. A murit cînd eram mică.

Faye trase adînc aer în piept şi atacă problema.

― Kate, nu-mi place că lucrezi aici.

― De ce?

Faye clătină din cap încercînd să-şi găsească cuvintele.

― Nu mi-e ruşine. Conduc o casă bună. Dacă n-aş face-o eu, altcineva ar conduce-o poate mai rău. Nu fac nimănui nici o supărare. Nu mi-e ruşine.

― De ce să-ţi fie? întrebă Kate.

― Dar nu-mi place că lucrezi. Pur şi simplu ― nu-mi place. Eşti ca şi fiica mea. Nu-mi place ca fiica mea să lucreze.

― Nu fi proastă, draga mea. Trebuie s-o fac, aici sau în altă parte. Ţi-am spus. Trebuie să fac rost de bani, zise Kate.

― Nu, n-ai nevoie.

― Ba da. De unde să-i capăt?

― Ai putea să fii fiica mea. Ai putea să conduci casa. Ai putea să ai grijă de toate în locul meu şi să nu te mai duci sus. Ştii că nu sînt întotdeauna sănătoasă.

― Ştiu că nu eşti, draga mea, săraca de tine. Dar trebuie să cîştig bani.

― Avem destui pentru noi amîndouă, Kate. Aş putea sa-ţi dau eu atît cît cîştigi, şi chiar mai mult, şi tot i-ai merita.

Kate clătină trist din cap.

― Te iubesc. Şi aş vrea să pot face ce vrei tu. Dar ai nevoie de mica ta rezervă iar eu... presupune că ţi s-ar întîmpla ceva. Nu, trebuie să lucrez în continuare. Ştii, dragă, că astă-seară am cinci clienţi dintre cei obişnuiţi?

Faye avu un şoc.

― Nu vreau ca tu să lucrezi.

― Trebuie, mamă.

Cuvîntul îşi făcu efectul. Faye izbucni în lacrimi şi Kate se aşeză pe braţul fotoliului ei şi o mîngîie pe obraz şi îi şterse ochii din care curgeau şiroaie de lacrimi. Accesul se potoli.

Peste vale se lăsa înserarea. Faţa lui Kate strălucea sub părul ei negru.

― Acum te simţi mai bine. Mă duc să mă uit pe la bucătărie şi după aceea mă îmbrac.

― Kate, nu le poţi spune clienţilor că eşti bolnavă?

― Bineînţeles că nu, mamă.

― Kate, azi e miercuri. Probabil că nu va mai veni nimeni după ora unu.

― Asociaţia lemnarilor are banchet azi.

― Da, dar într-o miercuri lemnarii n-or să stea aici după ora două.

― Unde vrei să ajungi?

― Cînd închizi, Kate, bate la uşa mea. Am o mică surpriză pentru tine.

― Ce fel de surpriză?

― Oh, o surpriză, e secret. Cînd treci pe la bucătărie, vrei să-i spui bucătarului să vină la mine?

― Mi se pare că e vorba de o prăjitură surpriză.

― Draga mea, nu mai pune întrebări. E o surpriză.

Kate o sărută.

― Tare mi-eşti dragă, mamă.

Cînd închise uşa după ea, Kate rămase o clipă în hol. Îşi mîngîie cu degetele bărbia mică şi ascuţită. Privirea îi era liniştită. Apoi îşi întinse braţele deasupra capului şi îşi încordă trupul într-un căscat voluptuos. Îşi trecu mîinile uşor de-a lungul corpului de sub piept pînă pe coapse. Colţurile gurii se ridicară niţeluş şi o porni spre bucătărie.

2
Puţinii clienţi obişnuiţi veniră şi plecară, iar doi comis-voiajori trecură pe acolo să vadă despre ce-i vorba, dar nici unul de la Asociaţia lemnarilor nu-şi făcu apariţia. Fetele stătură căscînd în salon pînă la ora două, aşteptînd

Lemnarii fuseseră reţinuţi de un accident nenorocit. Clarence Monteith a avut un atac de cord în toiul fes­tivităţii de încheiere, înainte de masă. L-au întins pe covor şi i-au pus comprese pe frunte, pînă a venit doc­torul. Nimeni n-a mai avut chef de supeul cu gogoşi. După ce a sosit doctorul Wilde şi l-a consultat pe Clarence, lemnarii au făcut o brancardă din două beţe de steag băgate prin mînecile a două paltoane. În drum spre casă Clarence a murit şi ei au fost nevoiţi să-l caute din nou pe doctorul Wilde. După ce au făcut planul funeraliilor şi au scris anunţul pentru "Salinas Journal", nimeni nu mai avea dispoziţie pentru bordel.

În ziua următoare, cînd au aflat ce s-a întîmplat, fetele şi-au amintit ce spusese Ethel la ora două fără zece.

― Dumnezeule! Niciodată n-a fost aşa o linişte. Nici măcar muzică n-avem, iar lui Kate pare-se că i-a mîncat pisica limba. Parcă am sta la un priveghi.

Mai tîrziu, Ethel fu impresionată de cele spuse, parcă ar fi ştiut ce s-a întîmplat.

― Oare ce pisică i-o fi mîncat limba lui Kate, zise Grace. Nu te simţi bine? Kate ― te-am întrebat dacă nu te simţi bine?

Kate tresări.

― Mă gîndeam la ceva.

― Eu nu, spuse Grace. Mi-e somn. De ce nu în­chidem? S-o întrebăm pe Faye dacă putem să încuiem. În seara asta nu mai vine nici măcar un chinez. Mă duc s-o întreb pe Faye.

Vocea lui Kate o întrerupse.

― Lăsaţi-o în pace pe Faye. Nu se simte bine. O să închidem la două.

― Ceasul nu merge bine, spuse Ethel. Ce are Faye?

Kate zise:

― Poate la asta mă gîndeam. Faye nu e bine. Sînt îngrijorată de moarte pentru ea. Nu vrea să arate atîta timp cît se mai poate stăpîni.

― Mie mi se pare că arată bine, spuse Grace.

Ethel se băgă din nou în vorbă:

― Nici mie nu-mi place cum arată. E cam conges­tionată. Am observat eu.

Kate vorbi blînd:

― Fetelor, să nu cumva să afle că v-am spus. N-ar vrea să vă faceţi griji. E foarte bună!

― Cea mai bună casă în care m-am hîrjonit, spuse Grace.

― Ar fi mai bine să nu te audă spunînd asemenea cuvinte, zise Alice.

― Pe naiba! Le ştie pe toate, făcu Grace.

― Dar nu-i place să le audă ― de la noi.

Kate spuse răbdătoare:

― Vreau să vă povestesc ce s-a întîmplat. Am luat ceaiul cu ea astăzi după-masă şi a leşinat. Aş vrea să consulte un doctor.

― Am observat că e congestionată, repetă Ethel. Ceasul ăsta iar o ia razna, dar uit dacă merge înainte sau în urmă.

Kate spuse:

― Fetelor, voi duceţi-vă la culcare. Eu o să încui.

După plecarea lor, Kate se duse în camera ei şi-şi îmbrăcă rochia nouă imprimată care era drăguţă şi o făcea să pară o fetiţă. Îşi perie şi îşi împleti părul şi îl lăsă să atîrne pe spate într-o singură coadă legată cu o mică fundă albă. Îşi frecă obrazul cu apă de colonie. O clipă ezită, apoi scoase din sertarul de sus al comodei un ceas mic de aur, agăţat de un ac în formă de crin. Îl înfăşură într-una din batistele ei bune şi ieşi din cameră.

Holul era foarte întunecos, dar de sub uşa lui Faye se vedea o dîră de lumină. Kate bătu uşor.

Faye întrebă:

― Cine-i?

― Eu sînt, Kate.

― Nu intra încă. Aşteaptă afară. Îţi spun cînd să vii.

Kate auzi un scîrţîit şi un hîrşîit în cameră. Apoi Faye strigă:

― Gata. Intră.

Camera era împodobită. Pe la colţuri atîrnau lanterne japoneze cu lumînări în ele, agăţate de beţe de bambus, iar din centru spre colţuri atîrna hîrtie roşie creponată, răsucită în inele, ca să dea impresia unui cort. Pe masă era un tort mare, alb, cu lumînări în jur şi o cutie cu bomboane de ciocolată, şi pe lîngă toate astea, un coş cu o sticlă de şampanie care se zărea ieşind din gheaţă pisată. Faye purta cea mai bună rochie de dantelă a ei şi ochii îi străluceau de emoţie.

― Ce mai e şi asta? ― se miră Kate. Închise uşa. Se pare că e o petrecere?

― Aşa şi este. E o petrecere pentru fiica mea iubită!

― Dar nu e ziua mea de naştere.

Faye zise:

― Poate că este într-un fel.

― Nu înţeleg ce vrei să spui. Dar ţi-am adus un dar.

Puse batista păturită pe genunchii lui Faye.

― Desfă-o cu grijă, spuse ea.

Faye ridică ceasul.

― Ah, draga mea, draga mea! Eşti un copil nebun! Nu, nu pot să-l primesc. Deschise capacul din faţă şi apoi deschise cu unghia pe cel din spate. Acolo era gravat "Lui C, din toată inima de la A".

― A fost ceasul mamei, spuse Kate în şoaptă. Aş vrea să aparţină noii mele mame.

― Draga mea copilă! Draga mea copilă!

― Mama s-ar bucura.

― Asta este însă petrecerea mea. Am un dar pentru fiica mea iubită ― dar am să i-l dau aşa cum ştiu eu. Kate, tu desfă sticla cu vin şi toarnă două pahare în timp ce eu tai torta. Vreau să fie plăcut.

Cînd totul fu gata, Faye îşi trase scaunul lîngă masă.

Ridică paharul.

― Pentru noua mea fiică ― să trăieşti mulţi ani şi să fii fericită.

După ce băură, Kate toasta:

― Pentru mama mea.

Faye spuse:

― 0 să mă faci să plîng ― nu mă face să plîng. Acolo pe birou, dragă. Adu cutia aceea mică de ma­hon. Acolo, aia e. Pune-o aici pe masă şi deschide-o.

În cutia lustruită era o hîrtie albă făcută sul şi legată cu o panglică roşie.

― Ce mai e şi asta? întrebă Kate.

― E darul meu. Desfă-o.

Kate dezlegă cu grijă panglica roşie şi desfăcu sulul. Era un scris elegant cu litere nuanţate, şi era semnat şi parafat de bucătar.

― Toate bunurile mele lumeşti, fără excepţie, le las lui Kate Albey pentru că o consider drept fiica mea.

Era simplu, direct şi ireproşabil din punct de vedere legal. Kate îl citi de trei ori, se uită la dată, studie semnătura bucătarului. Faye o urmărea cu gura căscată în aşteptare. În timp ce Kate îşi mişca buzele citind, buzele lui Faye se mişcară şi ele.

Kate înfăşură hîrtia şi o legă cu panglica, o puse în cutie şi închise capacul. Se aşeză pe scaun.

Faye întrebă în cele din urmă:

― Eşti mulţumită?

Privirea lui Kate părea că străpunge şi trece dincolo de ochii lui Faye, ca să pătrundă în creier, în spatele ochilor. Răspunse liniştit:

― Încerc să mă stăpînesc. N-am cunoscut pe nimeni care să fie atît de bun. Mi-e teamă că dacă spun ceva chiar în clipa asta sau dacă mă apropii de tine, mă voi sfărîma în bucăţele.

Era mai dramatic decît anticipase Faye, totul era liniştit şi electrizant. Faye zise:

― E un dar curios, nu?

― Curios? Nu, nu-i curios.

― Vreau să spun că un testament e un dar curios. Dar înseamnă mai mult decît atît. Acum, că eşti cu adevărat fiica mea, pot să-ţi spun. Eu am ― adică noi avem ― şaizeci de mii de dolari, bani lichizi şi acţiuni. În biroul meu sînt conturile şi cheile de la safe. Am vîndut casa din Sacramento pe un preţ bun. De ce eşti aşa tăcută, copila mea? Ai vreun necaz?

― Un testament te face să te gîndeşti la moarte. E un semn rău.

― Toată lumea ar trebui să facă un testament.

― Ştiu, mamă. Kate zîmbi trist. Mi-a trecut prin minte o idee. M-am gîndit la toate neamurile tale care ar veni furioase să distrugă un asemenea testament. Nu poţi face una ea asta.

― Sărmana mea fetiţă, asta te frămîntă? Nu am rude. După cîte ştiu, nu am familie. Şi chiar dacă aş avea pe cineva ― cine să ştie? Crezi că tu eşti singura care ai secrete? Crezi că eu folosesc numele cu care m-am născut?

Kate o privi lung şi drept în ochi pe Faye.

― Kate, Kate, e o sărbătoare, strigă ea. Nu fi tristă! Nu sta aşa de gheaţă!

Kate se ridică, trase uşor masa de o parte şi se aşeză pe podea. Puse obrazul pe genunchii lui Faye.

Cu degetul ei subţire urmărea un fir auriu de pe fustă în desenul lui complicat de frunză. Iar Faye o mîngîia pe Kate pe obraz, pe păr şi îi atingea urechile ei stranii. Degetele lui Faye trecură timid peste marginile cicatricii.

― Cred că n-am fost niciodată atît de fericită, spuse Kate.

― Draga mea. Mă faci şi pe mine fericită. Mai fericită decît am fost vreodată. Acum nu mă simt singură. Mă simt în siguranţă.

Kate trăgea delicat cu unghiile de firul auriu.

Stătură multă vreme în această atmosferă caldă, înainte ca Faye să facă o mişcare.

― Kate, spuse ea, am uitat că e petrecere. Am uitat vinul. Toarnă, copilă. O să avem o mică aniversare.

Kate spuse neliniştită:

― Crezi că avem nevoie, mamă?

― E plăcut. De ce nu? Îmi place să beau din cînd în cînd: Te înveseleşte. Nu-ţi place şampania, Kate?

― N-am băut niciodată prea mult. Îmi face rău.

― Prostii. Toarnă, draga mea.

Kate se ridică de pe podea şi umplu paharele.

Faye spuse:

― Acum bea-l. Eu mă uit la tine. N-o să laşi o femeie bătrînă să se îmbete singură.

― Nu eşti bătrînă, mamă.

― Nu vorbi, bea. Nu-l ating pe al meu pînă nu-l goleşti pe al tău.

Îşi ţinu paharul, pînă cînd Kate îl goli pe al ei, apoi îl dădu pe gît.

― Bine, aşa e bine. Umple-le. Hai, draga mea ― peste cap. După două-trei pahare, dispar necazurile.

Organismului lui Kate nu-i plăcea vinul. Îşi amintea şi se temea.

Faye zise:

― Hai, copilă, pînă la fund ― aşa. Vezi ce bun e?

Umplu din nou.

Schimbarea care se petrecu cu Kate avu loc aproape imediat, după al doilea pahar. Frica se evaporă, dispăru cu totul. Tocmai de asta se temuse, dar acum era prea tîrziu. Vinul îşi făcuse loc printre toate barierele ridicate cu grijă, printre înfrîngeri şi decepţii, şi nu-i mai păsa. Lucrurile pe care învăţase să le ascundă şi să le controleze, se pierduseră. Vocea îi deveni tăioasă şi buzele se subţiară. Ochii depărtaţi se îngustară, vădind bănuială şi dispreţ.

― Acum bea tu, mamă, şi eu privesc. Aşa dragă. Pun pariu că nu poţi bea două fără să te opreşti.

― Nu pune pariu, Kate. Ai să pierzi. Pot să beau şase fără să mă opresc.

― Să te văd.

― Dacă o fac, mă urmezi?

― Bineînţeles.

Întrecerea începu, pe faţa de masă se întinse o pată de vin iar vinul din sticlă scăzu. Faye chicoti:

― Cînd eram tînără... aş putea să-ţi povestesc întîmplări pe care poate nu le vei crede.

Kate zise:

― Eu aş putea spune întîmplări pe care nimeni nu le-ar crede.

― Tu? Nu fi proastă. Eşti o copilă.

Kate rîse.

― Nici n-ai mai văzut aşa un copil. Aşa copil mai zic şi eu ― da — ce mai copil!

Rîse ascuţit şi pătrunzător. Sunetul străbătu prin vinul care o toropea pe Faye. Ea îşi aţinti ochii asupra lui Kate. Zise:

― Arăţi atît de straniu. Cred că din cauza luminii. Parcă eşti alta.

― Chiar sînt alta.

― Spune-mi "mamă", scumpo.

― Mamă scumpă.

― Kate, o să ducem o viaţă plăcută.

― Te cred că da. Nici nu ştii cît de plăcută. Nici nu ştii.

― Am vrut întotdeauna să mă duc în Europa. Am putea să ne îmbarcăm pe un vapor şi să avem haine frumoase ― rochii de la Paris.

― Poate că o să facem asta, dar nu acum.

― De ce nu, Kate? Am destui bani.

― O să avem şi mai mulţi.

Faye pledă:

― De ce să nu mergem acum? Am putea vinde casa. Cu afacerile pe care le facem aici am putea lua pe ea poate vreo zece mii de dolari.

― Nu.

― Cum adică nu? E casa mea. Pot s-o vînd.

― Ai uitat că eu sînt fiica ta?

― Nu-mi place tonul tău, Kate. Ce s-a întîmplat cu tine? Mai este vin?

― Da, mai este puţin. Uite-te la el prin sticlă. Ia, bea-l din sticlă. Ia, bea-l din sticlă. Aşa, mamă ― varsă-l pe gît. Să intre sub corset mamă, în burta ta cea grasă.

Faye protestă:

― Kate, nu fii grosolană. Ne simţeam atît de bine. Pentru ce vrei să strici totul?

Kate îi smulse sticla din mînă.

― Dă-mi-o.

O răsturnă, o scurse şi o aruncă pe podea.

Faţa ei era ascuţită şi ochii îi străluceau. Buzele gurii mici erau depărtate şi lăsau să i se vadă dinţii mărunţi şi ascuţiţi, cu caninii mai lungi şi mai ascuţiţi decît ceilalţi. Rîse blînd.

― Mamă ― dragă mamă ― o să-ţi arăt eu cum se conduce un bordel. O să-i aranjăm noi pe toţi tembelii ăştia cărunţi care vin aici să-şi verse sperma lor scîr­boasă pentru un dolar. O să le arătăm ce-i plăcerea, dragă mamă.

Faye spuse tăios:

― Kate, eşti beată. Nu ştiu despre ce vorbeşti.

― Nu ştii, dragă mamă? Vrei să-ţi spun?

― Vreau să fii dulce. Vreau să fii aşa cum erai.

― Acum e prea tîrziu. N-am vrut să beau vinul. Dar tu, tu vierme gras şi nesuferit, m-ai obligat. Sînt fiica ta dragă şi dulce ― nu-ţi mai aminteşti? Ei bine, eu îmi amintesc cît de mirată ai fost că am clienţi permanenţi. Crezi că voi renunţa la ei? Crezi că îmi dau doar un amărît de dolar? Nu, îmi dau zece dolari şi preţul o să crească mereu. Nu mai pot să meargă la alta. Niciuna nu-i mai satisface.

Faye izbucni în plîns ca un copil.

― Kate, nu vorbi aşa. Tu nu eşti aşa. Nu eşti aşa.

― Dragă mamă, scumpa mea mamă grasă, dă jos pantalonii unuia din clienţii mei. Priveşte ce urme de tocuri au pe fund ― foarte drăguţe. Şi micile tăieturi care sîngerează timp îndelungat. Ah, dragă mamă, am cea mai dulce colecţie de brice, toate într-o cutie ― şi ascuţite, ascuţite.

Faye se luptă să se ridice din fotoliul ei. Kate o împinse îndărăt.

― Şi să ştii, dragă mamă, aşa o să fie pe viitor toată casa. Preţul va fi douăzeci de dolari, şi o să le facem şi o baie nefericiţilor. O să le ştergem sîngele cu batiste albe de mătase ― dragă mamă ― sîngele lăsat de micul bici împletit.

În fotoliul ei, Faye începu să ţipe răguşit. Kate se repezi imediat la ea, astupîndu-i gura cu mîna grea făcută căuş.

― Nu face zgomot. Fii cuminte. Poţi să vomiţi în palma fiicei tale ― dar nu face zgomot.

Încercă să-şi retragă mîna şi şi-o şterse de rochia lui Faye.

Faye şopti:

― Vreau să pleci din casa asta. Vreau să pleci. Eu conduc o casă bună, fără murdării. Vreau să pleci.

― Nu pot să plec, mamă. Nu pot să te las singură, draga mea. Vocea i se înăspri. Mi-e greaţă de tine. Mi-e greaţă. Luă un pahar de vin de pe masă, se duse la birou şi-l umplu pe jumătate cu soluţia calmantă.

― Uite mamă, bea. O să-ţi facă bine.

― Nu vreau.

― Hai, că-i bună, bea.

Îi turnă doctoria cu sila pe gît.

― Încă o înghiţitură ― numai una.

Faye mormăi surd un timp, apoi se relaxă în fotoliu şi adormi sforăind gros.

3
Mintea lui Kate începu să fie înspăimîntată, iar spaima deveni panică. Îşi aminti de data cealaltă şi îi veni greaţă. Îşi împreună mîinile şi panica deveni mai puternică. Aprinse o lumînare de la flacăra lămpii şi trecu şovăind prin holul întunecat spre bucătărie. Turnă într-un pahar făină de muştar, adăugă apă pînă ce deveni fluidă şi bău. Se ţinu de marginea chiuvetei pînă cînd lichidul alunecă în jos, arzînd-o. Vomită şi se sforţa să vomite de cîteva ori. La sfîrşit, inima îi bătea tare şi se simţea slabă ― dar vinul fusese învins şi mintea îi era clară.

Reconstitui în gînd toată seara, trecînd de la o scenă la alta, ca un animal care adulmecă. Se spălă pe obraz, curăţă chiuveta şi puse muştarul la locul lui pe raft. Apoi se întoarse în camera lui Faye.

Zorii îşi făceau apariţia, luminînd din spate vîrful Fremont, aşa încît acesta părea că se înalţă negru pe fundalul cerului. Faye continua să sforăie în fotoliul ei. Kate o privi cîteva momente, apoi îi făcu patul. Kate trase, se opinti şi ridică femeia adormită, grea ca un mort. Pe pat, Kate o dezbrăcă, îi spălă obrazul şi-i puse hainele de o parte.

Curînd se lumină de ziuă. Kate se aşeză lîngă pat şi privi chipul relaxat, gura deschisă şi buzele care se mişcau.

Faye făcu o mişcare neliniştită şi buzele uscate mormăiră cîteva cuvinte neclare apoi oftă şi începu din nou să sforăie.

Kate se agită. Deschise sertarul de sus de la birou şi examină sticlele care alcătuiau rezerva de medica­mente a casei ― soluţia calmantă, ceva împotriva du­rerilor, Lydia Pinkham, vin tonic cu fier, unsoare Hall, săruri Epsom, untură de peşte, amoniac. Luă sticla cu amoniac, udă o batistă şi, stînd cît mai departe, o ţină deasupra gurii şi nasului lui Faye.

Vaporii înecăcioşi, înţepători, fură inhalaţi şi Faye ieşi din somnul ei cel negru, fornăind şi zbătîndu-se.

Avea ochii mari şi îngroziţi.

Kate spuse:

― Totul este bine, mamă. Totul e bine. Ai avut un coşmar. Ai avut un vis urît.

― Da, un vis.

Somnul o răpuse din nou, căzu pe spate şi începu să sforăie, dar şocul produs de amoniac o scosese din somnul ei adînc şi acum era mai neliniştită. Kate puse sticla înapoi în sertar. Aşeză masa la loc, şterse vinul vărsat şi duse paharele la bucătărie.

Casa începea să se lumineze, lumina zorilor pătrundea pe la marginea jaluzelelor. Bucătarul se foi în patul lui de lîngă bucătărie, căutîndu-şi hainele şi punîndu-şi saboţii.

Kate se mişcă fără zgomot. Bău două pahare cu apă, umplu din nou paharul şi-l duse înapoi în camera lui Faye şi închise uşa. Ridică pleoapa dreaptă a lui Faye şi ochiul o privi pieziş, dar nu era dat peste cap. Kate acţiona încet şi precis. Luă batista şi o mirosi. O parte din amoniac se evaporase, dar mirosul mai era încă înţepător. Aşeză pînza uşor pe obrazul lui Faye şi cînd aceasta se răsuci şi se întoarse gata să se trezească, Kate luă din nou batista şi o lăsă pe Faye să se scufunde din nou în întuneric. Procedă aşa de trei ori la rînd. Apoi puse de o parte batista şi luă un croşet de fildeş de pe placa de marmură a biroului. Trase cuvertura şi, cu capătul rotunjit al croşetului o apăsă pe Faye pe sînii moi cu o presiune continuă şi crescîndă pînă cînd femeia adormită scînci şi se crispă. Apoi Kate exploră cu croşetul părţile sensibile ale corpului ― sub braţ, vintrele, urechea, clitorisul şi, de fiecare dată, cînd Faye era gata să se trezească, slăbea presiunea.

De astă dată Faye era cît pe ce să se deştepte. Gemea, pufăia şi se răsucea în pat. Kate o mîngîie pe frunte, o atinse uşor cu degetele pe partea inferioară a braţelor şi îi vorbi blînd.

― Dragă, dragă. Ai un vis urît. Trezeşte-te din visul acesta urît, mamă.

Faye începu să răsufle mai regulat. Oftă adînc şi se întoarse pe o parte, se aşeză într-o poziţie mai bună, şi de uşurare scoase mici mormăieli.

Kate se ridică de pe pat şi simţi cum o cuprinde un val de ameţeală. Îşi reveni, apoi se duse la uşă şi ascultă, se strecură afară şi se îndreptă cu atenţie spre camera ei. Se dezbrăcă repede, îşi puse cămaşa de noapte, halatul şi papucii. Îşi perie părul, îl ridică şi îl acoperi cu o bonetă de noapte, îşi şterse obrazul cu apă de colonie. Se întoarse binişor în camera lui Faye.

Faye mai dormea încă liniştită, pe o parte. Kate deschise uşa spre hol. Duse la pat paharul cu apă şi îi turnă lui Faye apă rece în ureche.

Faye ţipă o dată şi încă o dată. Chipul speriat al lui Ethel îşi făcu apariţia la uşa camerei ei, tocmai la timp ca s-o vadă pe Kate în halat şi papuci la uşa lui Faye. Bucătarul era chiar în spatele lui Kate şi întinse mîna s-o oprească:

― Nu intraţi acolo, domnişoară Kate. Nu ştiţi ce se întîmplă acolo.

― Prostii. Faye e bolnavă.

Kate se năpusti înăuntru şi alergă la pat. Faye avea ochii plini de groază, plîngea şi gemea.

― Ce este? Ce s-a întîmplat, draga mea?

Bucătarul era în mijlocul camerei, şi trei fete somnoroase stăteau în prag.

― Spune-mi ce s-a întîmplat? strigă Kate.

― Ah, draga mea ― visele, visele! Nu le mai pot suporta!

Kate se întoarse spre uşă.

― A avut un coşmar ― nu-i nimic. Duceţi-vă la culcare. Stau eu cu ea puţin. Alex, adu un ceainic cu ceai.

Kate era neobosită. Celelalte fete remarcară acest lucru. Îi puse lui Faye comprese reci pe cap ca să-i aline durerea, o ţinu de umeri şi îi dădu ceaşca cu ceai. O mîngîie şi o dădăci, dar privirea îngrozită nu dispărea din ochii lui Faye. La ora zece Alex aduse o cană de bere şi, fără să scoată o vorbă, o puse pe birou. Kate îi duse lui Faye un pahar la buze.

― O să-ţi facă bine, dragă. Dă-o pe gît.

― Nu mai vreau să beau nici o înghiţitură.

― Prostii. Bea-o ca pe o doctorie. Fii fată cuminte. Acum culcă-te şi dormi.

― Mi-e teamă să dorm.

― Chiar atît de urît ai visat?

― Groaznic, groaznic!

― Povesteşte-mi, mamă. Poate o să te simţi mai bine.

Faye se dădu înapoi.

― N-o să povestesc nimănui. Cum de-am avut un asemenea vis! Nu seamănă cu visele mele.

― Sărmana mea mămică! Te iubesc. Dormi. O să-ţi alung eu visele.

Treptat, Faye căzu în adormire. Kate se aşeză lîngă pat şi o studie.