La răsărit de Eden

Capitolul 37
1
În mod obişnuit, la Salinas, luna februarie este umedă, rece şi neplăcută. Atunci, cad cele mai mari ploi şi, dacă rîul are de gînd să se umfle, atunci o face. În 1915, februarie a fost o lună ploioasă.

Familia Trask se aranjase bine la Salinas. Lee, după ce renunţase la visul său privind negoţul cu cărţi, îşi făcu un locşor al lui în casa de lîngă brutăria "Rey­naud". La fermă, lucrurile lui nu fuseseră cu adevărat despachetate, căci Lee trăise cu gîndul să plece în altă parte. Aici, pentru prima oară în viaţă, îşi făcu un cămin al său, confortabil şi permanent.

I s-a lăsat dormitorul cel mare de la uşa de la intrare. Lee intră în economiile lui. Pînă atunci nu chel­tuise nici un bănuţ în vînt, toţi banii fuseseră puşi deo­parte pentru librărie. Dar acum îşi cumpără un pat mic de lemn şi un birou. Construi rafturi şi îşi despachetă cărţile, luă un covor şi puse gravuri pe pereţi. Sub cea mai bună lampă de citit pe care o putu găsi, plasă un fotoliu Morris adînc şi confortabil. În cele din urmă cumpără o maşină de scris şi se apucă să înveţe s-o folosească.

Renunţă la propriul spirit al său spartan, reînnoi şi gospodăria familiei Trask, iar Adam nu se opuse. În casă îşi făcură apariţia o maşină de gătit cu gaz, fire electrice şi un telefon. Cheltui banii lui Adam fără remuşcări ― mobilă nouă, covoare noi, un boiler cu gaz pentru apă şi un răcitor mare. În scurt timp, cu greu mai puteai găsi în Salinas o casă atît de bine înzestrată. Lee se apără în faţa lui Adam spunînd:

― Aveţi o grămadă de bani. Ar fi o ruşine să nu vă bucuraţi de ei.

― Nu mă plîng, protestă Adam. Aş vrea doar să cumpăr şi eu ceva. Ce-aş putea să cumpăr?

― De ce nu vă duceţi la magazinul muzical al lui Logan să ascultaţi fonografele cele noi?

― Cred că o să mă duc, răspunse Adam.

Şi cum­pără un fonograf Victor, un aparat mare de tip gotic, şi se ducea regulat să vadă ce discuri au mai apărut.

Secolul, care se maturiza, îl scotea pe Adam din cochilia lui. Se abonă la "Atlantic Monthly" şi la "Na­tional Georgaphic". Intră în rîndurile masonilor şi ma­nifestă interes pentru Ordinul Bunăvoinţei. Răcitorul cel nou îl fascina. Cumpără o carte despre procesul de congelare şi începu să o studieze. Adevărul era că Adam simţea nevoia să acţioneze. Se trezise din som­nul său cel lung şi simţea nevoia să facă ceva.

― Cred că voi intra în afaceri, îi spuse el lui Lee.

― N-aveţi nevoie. Aveţi destul din ce trăi.

― Dar mi-ar place să mă ocup de ceva.

― Asta-i altă problemă. Ce-aţi vrea să faceţi? Nu cred că sînteţi prea priceput în afaceri.

― De ce nu?

― Asta-i părerea mea, spuse Lee.

― Lee, vreau să-ţi dau să citeşti un articol. Scrie că au dezgropat un mastodont în Siberia. A stat în gheaţă mii de ani. Şi carnea s-a păstrat încă bine.

Lee îi zîmbi:

― Vă trece ceva prin minte, spuse el. Ce aveţi în ceşcuţele alea mici din gheţar?

― Diferite lucruri.

― Asta-i afacerea? Unele ceşcuţe miros urît.

― Am şi eu o idee, zise Adam. Nu mă pot descotorosi de ea. Pur şi simplu nu pot scăpa de ideea că poţi păstra diverse lucruri dacă reuşeşti să le răceşti suficient.

― Să nu ţinem carne de mastodont în gheţarul nostru, spuse Lee.

Dacă Adam ar fi născocit mii de idei, ca Sam Hamilton, poate că ar fi dispărut toate, dar el n-avea decît una singură. Mastodontul îngheţat îi stăruia în minte. Ceşcuţele lui cu fructe, cu prăjituri, cu bucăţele de carne gătită şi crudă, continuau să stea în gheţar. Cumpără toate cărţile despre bacterii şi începu să comande reviste care publicau articole cu caracter oarecum ştiinţific. Şi aşa cum se întîmplă cu oamenii care au o singură idee, deveni obsedat.

Salinas avea o mică fabrică de gheaţă, nu mare, dar suficientă ca să aprovizioneze puţinele case care aveau răcitoare şi cofetăriile care serveau îngheţată. Căruţa cu gheaţă, trasă de cai, îşi făcea cursa în fiecare zi.

Adam începu să viziteze fabrica de gheaţă şi curînd îşi duse ceşcuţele în camerele de îngheţare. Ar fi dorit din toată inima ca Sam Hamilton să fie în viaţă, să discute cu dînsul despre răcire. Sam ar fi examinat foarte repede toate laturile problemei, se gîndi el.

Într-o după-amiază ploioasă, Adam se întorcea de la fabrică gîndindu-se la Sam Hamilton, cînd îl văzu pe Will Hamilton intrînd în barul "Abbot House". Îl urmă şi se aşeză la bar, alături de el.

― N-ai vrea să vii să cinezi cu noi, deseară?

― Cu plăcere, spuse Will. Am o afacere pe care încerc s-o închei. Dacă termin la timp, voi trece pe la voi. E ceva important?

― Ei, nu ştiu încă. M-am gîndit la ceva şi aş vrea să-ţi cer sfatul.

Aproape toate propunerile de afaceri din comitat ajungeau, mai devreme sau mai tîrziu, în atenţia lui Will Hamilton. Ar fi putut să găsească o scuză, dar îşi aminti că Adam era un om bogat. O simplă idee era bună, dar sprijinită cu bani gheaţă, era cu totul altceva.

― Nu cumva faci o ofertă raţională în legătură cu ferma? întrebă el.

― Băieţilor, mai ales lui Cal, le place locul. Cred că am să-l păstrez.

― Aş putea să vă găsesc cumpărător.

― Nu, e arendat, îşi scoate taxele. Am să-l păstrez.

― Dacă nu pot veni la cină, am să încerc să vin mai tîrziu, spuse Will.

Will Hamilton era un om de afaceri cu greutate. Nimeni nu ştia în cîte îşi băgase nasul, dar era cunos­cut ca un om deştept şi destul de bogat. Afacerea de care amintise nu exista. Dar făcea parte din tactica lui să pară întotdeauna ocupat.

Luă cina singur la "Abbout House". După un timp, bine calculat, o luă după colţ, pe Central Avenue şi sună la casa lui Adam Trask.

Copiii se duseseră la culcare. Lee stătea cu un coş pe genunchi, reparînd la ciorapii lungi şi negri cu care gemenii mergeau la şcoală. Adam citea "Scientific American". Îi dădu drumul înăuntru lui Will şi-i oferi un fotoliu în faţa lui. Lee aduse cafetiera şi se întoarse la reparat.

Will se instală în fotoliu, scoase o ţigară de foi groasă, neagră şi o aprinse. Aştepta ca Adam să înceapă discuţia.

― S-a făcut frumos. Ce face mama dumitale? întrebă Adam.

― Bine. Întinereşte cu fiecare zi. Băieţii trebuie să fie mari.

― Oh, desigur. Cal o să joace într-o piesă la şcoală. E actor bun. Aron e cu adevărat un elev silitor. Cal vrea să se ocupe de agricultură.

― Nu e rău, dacă o faci aşa cum trebuie. Comitatul are nevoie de nişte fermieri cu idei înaintate.

Will aştepta stingherit. Se întrebă dacă nu cumva se exagera în legătură cu averea lui Adam. Nu cumva Adam intenţionează să facă un împrumut? Will calculă repede cît ar putea da cu împrumut pe ferma lui Trask şi cît ar putea primi pe ea. Cifrele nu erau aceleaşi şi nici dobînda. Şi totuşi, Adam nu venea cu propunerea. Will deveni nerăbdător.

― Nu pot sta prea mult, zise el. Am promis unui cetăţean că mă întîlnesc cu el ceva mai tîrziu, astă-seară.

― Mai ia o ceaşcă de cafea, sugeră Adam.

― Nu, mulţumesc. Mă ţine treaz. Ai vrut să mă vezi pentru o treabă anume?

Adam spuse:

― Mă gîndeam la tatăl dumitale şi voiam să stau de vorbă cu un Hamilton.

Will se relaxă în fotoliu.

― Era un mare vorbăreţ bătrînul.

― Îi făcea pe oameni mai buni, zise Adam.

Lee îşi ridică ochii de la ciuperca lui de ţesut:

― Poate că cel mai mare maestru al conversaţiei din lume este acela care-i ajută pe alţii să vorbească.

Will spuse:

― Ştii, mi se pare curios să te aud folosind toate cuvintele astea lungi. Aş jura că te-am auzit vorbind în dialect chinezesc.

― Aşa obişnuiam. Cred că o făceam din mîndrie.

Îi zîmbi lui Adam şi i se adresă lui Will:

― Ai auzit că undeva, în Siberia, au dezgropat un mastodont din gheaţă? Stătuse acolo o sută de mii de ani şi carnea lui mai era încă proaspătă.

― Un mastodont?

― Da, un fel de elefant care nu mai trăieşte pe pămînt de multă vreme.

― Carnea mai era încă proaspătă?

― Fragedă, ca un cotlet de porc, făcu Lee.

Şi băgă ciuperca de lemn în dreptul genunchiului rupt al unui ciorap negru.

― E foarte interesant, spuse Will.

Adam rîse:

― Lee ăsta doar că nu mi-a şters încă nasul, dar o va face, zise el. Mi se pare că mă învîrt în jurul subiectului. Totul e din cauză că sînt obosit şi stau aşa fără să fac nimic. Vreau să găsesc ceva care să-mi ocupe timpul.

― De ce nu-ţi lucrezi ferma?

― Nu. Nu mă interesează. Uite, Will, eu nu sînt ca omul care caută o slujbă. Eu caut ceva de lucru. Nu am nevoie de o slujbă.

Will ieşi din rezerva sa.

― Şi ce pot face pentru dumneata?

― M-am gîndit să-ţi împărtăşesc o idee pe care o am şi poate îmi dai o părere. Eşti om de afaceri.

― Sigur, spuse Will. Îţi stau la dispoziţie.

― M-am interesat de refrigerare. Am o idee şi nu pot scăpa de ea. Mă culc şi ea îmi revine în minte. Nimic nu mi-a dat vreodată atîta bătaie de cap. S-ar putea spune că e o idee importantă. Poate că are şi destule lipsuri.

Will îşi îndreptă picioarele şi-şi trase pantalonul unde îl strîngea:

― Continuă, te ascult. Doreşti o ţigară?

Adam nu auzi propunerea şi nici nu-i cunoştea semnificaţia.

― Toată ţara se transformă, zise Adam. Oamenii nu vor mai trăi aşa cum au trăit. Ştii unde e cea mai mare piaţă pentru portocale, iarna?

― Nu, unde?

― La New York. Am citit asta. Nu crezi că în regiunile reci, iarnă, oamenii ar dori alimente perisabile cum sînt mazărea, salata, conopida? Într-o mare parte a ţării, nu au lucrurile astea luni de zile. Iar aici, în Valea Salinas, putem să le cultivăm tot anul.

― Aici i-aici şi acolo-i acolo, zise Will. Şi care-o ideea pe care-o ai?

― Lee m-a făcut să cumpăr un răcitor mare şi treaba asta a început să mă intereseze. Am pus în el diferite feluri de zarzavaturi. Şi le-am aranjat în diverse moduri. Află, Will, că dacă spargi gheaţa mărunt şi pui în ea o salată şi o înfăşori în hîrtie cerată, se păstrează trei săptămîni şi o scoţi proaspătă şi bună.

― Continuă, spuse Will prudent.

― Ei bine, după cîte ştii, Căile ferate au construit vagoane pentru fructe. M-am dus şi m-am uitat la ele. Sînt destul de bune. Ştii că nu puteau transporta salată direct pe coasta de est în toiul iernii?

― Şi ce amestec ai dumneata în treaba asta? întrebă Will.

― Mă gîndeam să cumpăr fabrica de gheaţă de aici, din Salinas, şi să încerc să expediez cîte ceva.

― Ar costa o grămadă de bani.

― Am bani destui, spuse Adam.

Will Hamilton îşi trase buza nervos:

― Nu ştiu de ce m-am băgat în treaba asta. Ba mai degrabă o ştiu prea bine.

― Ce vrei să spui?

― Ascultă-mă, spuse Will. Cînd un om vine la mine să-l sfătuiesc cu privire la o idee, ştiu că nu vrea sfaturi. Vrea să fiu de acord cu el. Şi dacă vreau să rămînem prieteni, îi spun că ideea lui e bună şi s-o pună în aplicare. Dar dumneata îmi placi şi eşti un prieten al familiei mele, aşa că îmi voi spune părerea deschis.

Lee lăsă la o parte ţesutul, mută coşuleţul pe jos şi îşi schimbă ochelarii. Adam ripostă:

― De ce te-ai supărat?

― Vin dintr-o familie întreagă de inventatori, răs­punse Will. La micul dejun ni se serveau idei. Mîncam idei, în loc de micul dejun. Aveam atîtea idei, încît uitam să cîştigăm bani pentru băcănie. Cînd mai avansam niţeluş, tata sau Tom brevetau cîte ceva. Eu sînt sin­gurul om din familie, în afară de mama, care n-am avut idei şi sînt singurul care a făcut vreodată un ban. Tom avea idei cum să ajute oamenii şi unele din acestea erau al naibii de apropiate de socialism. Şi dacă-mi spui că nu-ţi pasă dacă obţii vreun cîştig, îţi arunc ceaşca asta de cafea drept în cap.

― La drept vorbind, nu prea îmi pasă.

― Opreşte-te aici, Adam. Sînt sătul pînă-n gît. Dacă vrei să arunci repede vreo patruzeci, cincizeci de mii de dolari, n-ai decît să-ţi pui în aplicare ideea. Dar îţi spun ― las-o baltă. Îngroap-o.

― Ce nu-i în regulă?

― Nimic nu-i în regulă. Oamenii din Est nu sînt obişnuiţi să aibă zarzavaturi iarna. N-o să le cumpere. Vagoanele o să se oprească pe o linie moartă şi o să-ţi pierzi transportul. Piaţa e controlată. Ah! Doamne! Mă apucă nebunia cînd copiii încearcă să se apuce de afaceri mizînd pe o idee.

Adam oftă:

― După cum vorbeşti, s-ar putea crede că Sam Hamilton a fost un criminal.

― Era tatăl meu şi l-am iubit, dar zău c-aş fi dorit să lase ideile în pace.

Will se uită la Adam şi-i citi în ochi uimirea şi deodată se simţi ruşinat. Îşi clătină încet capul dintr-o parte într-alta.

― N-am vrut să-i vorbesc de rău pe ai mei, spuse el. Erau oameni buni. Dar sfatul pe care ţi l-am dat, rămîne în picioare. Lasă în pace refrigerarea.

Adam se întoarse încet spre Lee.

― Mai avem din plăcinta cu lămîie de la prînz? întrebă el.

― Nu cred, răspunse Lee. Mi se pare că am auzit şoareci în bucătărie. Mi-e teamă că mîine dimineaţă o să fie spumă de ou pe pernele băieţilor. Dar aveţi o jumătate de sticlă de whisky.

― Avem? Atunci de ce nu bem?

― M-am cam pornit, spuse Will, şi încercă să rîdă în sinea lui. Mi-ar face bine un păhărel.

Obrazul lui era roşu ca focul şi avea vocea strangulată.

― Sînt prea gras, zise.

Bău două păhărele şi se destinse. Şezînd confortabil, îl instrui pe Adam.

― Unele lucruri nu-şi schimbă niciodată valoarea, spuse el. Dacă vrei să investeşti bani în ceva, uită-te la cei din jur. Războiul ăsta din Europa va continua încă mult timp. Nu vreau să fac profeţii, dar nu m-ar mira dacă am intra şi noi. Nu am încrede în Wilson ăsta ― la el totul e teorie şi vorbe mari. Şi dacă o să intrăm şi noi, o să se poată face avere din alimente neperisabile. Luaţi orez, porumb, grîu, fasole, astea n-au nevoie de gheaţă. Astea ţin, iar oamenii pot să-şi ducă viaţa cu ele. Dacă ai planta tot pămîntul cu fasole şi ai pune-o deoparte, băieţii dumitale n-ar mai trebui să-şi facă griji de viitor. Fasolea face acum trei cenţi. Dacă intrăm în război, nu m-ar mira dacă s-ar ridica la zece cenţi. Păstrezi fasolea uscată şi o ai aici şi n-ai decît să aştepţi piaţa. Dacă vrei să obţii un cîştig, plantează fasole.

Plecă, simţindu-se bine. Ruşinea care îl cuprinsese dispăruse şi ştia că dăduse un sfat înţelept.

După ce Will plecă, Lee aduse o treime dintr-o plăcintă cu lămîie şi o tăie în două.

― S-a îngrăşat prea tare, zise Lee.

Adam se gîndea.

― N-am spus decît că vreau să mă ocup de ceva.

― Şi cum rămîne cu fabrica de gheaţă?

― Cred că am s-o cumpăr.

― Aţi putea cultiva şi ceva fasole, făcu Lee.

2
Spre sfîrşitul anului, Adam făcu încercarea cea mare şi asta stîrni vîlvă într-un an şi aşa plin de senzaţii, atît pe plan local cît şi pe plan internaţional. Cînd fu gata, oamenii de afaceri vorbeau despre el ca fiind clarvăzător, cu perspectivă, pătruns de ideile noi ale progresului.

Plecarea unui lot de şase vagoane încărcate cu salată împachetată în gheaţă avu loc sub auspicii oficiale. Camera de Comerţ asistă la plecare. Vagoanele erau împodobite cu afişe mari pe care scria: "Salată din Valea Salinas". Dar nimeni n-a vrut să facă investiţii în acest proiect.

Adam descoperi energii pe care nici nu bănuia că le are. Era o treabă serioasă să aduni salata, să o cureţi, să o bagi în lăzi şi în gheaţă şi s-o încarci. Nu existau mijloace pentru o asemenea treabă. Totul tre­buia improvizat, trebuia angajată multă mînă de lucru şi pusă să înveţe cum să lucreze. Toţi dădeau sfaturi, dar nimeni nu dădea o mînă de ajutor. Se aprecia că Adam Cheltuise o avere cu ideea lui, dar cît de mult Cheltuise nu ştia nimeni. Nici Adam nu ştia. Numai Lee ştia.

Ideea părea bună. Salata era expediată, cu comision, unor negustori din New York, la preţ bun. Apoi trenul plecă şi toţi se întoarseră acasă să aştepte. Dacă ar fi reuşit, o mulţime de oameni ar fi fost dispuşi să investească bani în această afacere. Chiar şi Will Hamilton se întreba dacă nu cumva greşise cu sfatul lui.

Dacă evenimentele ce au urmat ar fi fost puse la cale de un duşman atotputernic şi necruţător, rezul­tatele n-ar fi putut să fie mai rele. Cînd trenul ajunse la Sacramento, o avalanşă închise Sierra timp de două zile, şi cele şase vagoane stătură pe linie moartă, cu gheaţa scurgîndu-se din ele. În a treia zi, încărcătura traversă munţii şi era o vreme neobişnuit de caldă în tot Middle Westul. La Chicago se petrecu o confuzie în dispoziţii ― nu era vina nimănui ― aşa cum se întîmplă uneori, şi cele şase vagoane cu salată ale lui Adam stătură încă cinci zile în triaj. Era de-ajuns, nu era rost să mai intrăm în amănunte. La New York ajunseră şase vagoane de lături îngrozitoare, pentru care se percepu o taxă serioasă, iar încărcătura fu aruncată.

Adam citi telegrama de la firma de comision şi se lăsă pe spate în fotoliul lui, cu un zîmbet straniu, care îi apăru pe faţă şi nu mai dispăru.

Lee se ţinu deoparte, ca să-l lase să-şi revină. Băieţii auziră comentariile din Salinas. Adam era un nebun. Visătorii ăştia care cred că ştiu totul, au mereu necazuri. Oamenii de afaceri se felicitau pentru că fuseseră îndeajuns de prevăzători să nu se bage. Ca să fii om de afaceri, trebuie experienţă. Oamenii care moştenesc averea se bagă întotdeauna în bucluc. Şi dacă vreţi o dovadă ― uitaţi-vă cum şi-a administrat Adam ferma. Un nebun îşi pierde întotdeauna banii. Poate asta o să-l înveţe minte. Şi dublase şi producţia fabricii de gheaţă.

Will Hamilton îşi aminti nu numai că a fost împotrivă, dar că prevăzuse în amănunt tot ce se va întîmpla. Nu simţea nici o bucurie, dar ce poţi face cînd cineva nu vrea să primească sfaturi deja un om de afaceri experimentat? Şi, martor e Dumnezeu că Will avea destulă experienţă în privinţa ideilor apărute peste noapte. Indirect, îşi amintea că Sam Hamilton fusese şi el un nebun. Cît despre Tom Hamilton, ăla fusese nebun de legat.

Cînd Lee simţise că lăsase să treacă destul de mult timp, n-o mai luă pe ocolite. Se aşeză în faţa lui Adam, ca să-i capteze şi să-i reţină atenţia.

― Cum vă simţiţi?

― Bine.

― Nu cumva aveţi de gînd să va ascundeţi din nou într-o gaură?

― Ce te face să crezi asta? întrebă Adam.

― Aveţi figura pe care o aveaţi cîndva. Şi vă luceşte în ochi lumina aceea de somnambul. V-am jignit cumva?

― Nu, răspunse Adam. Singurul lucru la care mă gîndeam este dacă sînt ruinat.

― Nu de tot, spuse Lee. V-au rămas vreo nouă mii de dolari şi ferma.

― Mai e o notă de două mii de dolari pentru curăţirea gunoiului, zise Adam.

― Asta era înainte de cei nouă mii.

― Mai am nişte datorii pentru noile maşini de le gheţărie.

― S-au plătit.

― Şi mai am nouă mii?

― Şi ferma, spuse Lee. Poate vindeţi fabrica de gheaţă.

Chipul lui Adam deveni aspru şi zîmbetul vag îi dispăru.

― Tot mai cred că o să meargă treaba, spuse el. Au fost o grămadă de accidente. Voi păstra fabrica de gheaţă. Frigul conservă lucrurile. În plus, fabrica pro­duce ceva bani. Poate îmi mai vine vreo idee.

― Aveţi grijă să nu mai fie o idee care costă bani, spuse Lee. N-aş vrea să renunţ la maşina de gătit cu gaz.

3
Gemenii au resimţit foarte puternic nereuşita lui Adam. Aveau cincisprezece ani şi ştiau tot timpul că erau copiii unui om bogat şi era greu să pierzi acest sentiment. Dacă toată afacerea asta n-ar fi fost un fel de carnaval, n-ar fi fost chiar atît de rău. Îşi aminteau cu groază de marile afişe de pe vagoane. Dacă oamenii de afaceri îşi băteau joc de Adam, elevii erau şi mai cruzi. Peste noapte deveni la modă ca băieţii să fie porecliţi "Aron şi Cal salată", sau pur şi simplu "Căpăţînă de salată".

Aron discuta problema cu Abra.

― Acum e cu totul altfel, îi spuse el.

Abra se făcuse o fată frumoasă. Pieptul îi creştea odată cu vîrsta, iar chipul ei avea calmul şi căldura frumuseţii. Trecuse de simpla drăgălăşenie. Era bine făcută, sigură şi feminină.

Privi chipul lui îngrijorat şi întrebă:

― De ce e cu totul altfel?

― În primul rînd cred că sîntem săraci.

― Oricum, tu ai fi muncit.

― Ştii că vreau să mă duc la Universitate.

― Tot mai poţi s-o faci. Am să te ajut eu. Tatăl tău a pierdut toţi banii?

― Nu ştiu. Aşa se spune.

― "Cine" spune? întrebă Abra.

― Ei, toată lumea. Şi poate că tatăl şi mama ta n-o să mai vrea să te căsătoreşti cu mine.

― În cazul ăsta nici n-am să le spun, zise Abra.

― Eşti foarte sigură pe tine.

― Da, răspunse ea. Sînt foarte sigură pe mine. Vrei să mă săruţi?

― Aici? Pe stradă?

― De ce nu?

― 0 să ne vadă lumea.

― Vreau să ne vadă, spuse Abra.

Aron zise:

― Nu. Nu-mi place să fac în public asemenea lucruri.

Ea se postă în faţa lui şi îl opri.

― Uită-te la mine, domnule! Sărută-mă acum.

― De ce?

Spuse încet:

― În felul ăsta va afla toată lumea că eu sînt doamna Căpăţînă de salată.

El îi dădu o sărutare grăbită, încurcat, şi apoi o trase din nou lîngă el.

― Poate ar trebui să renunţ eu însumi, spuse el.

― Ce vrei să zici?

― Nu sînt destul de bun pentru tine, acum. Sînt un copil sărac, oarecare. Crezi că n-am văzut o schimbare la tatăl tău?

― Eşti pur şi simplu nebun, spuse Abra,

Şi se încruntă uşor, pentru că şi ea observase schimbarea la tatăl ei.

Se duseră la cofetăria Bell şi se aşezară la o masă. În tot anul acela era la modă sucul de ţelină. Cu un an înainte, fusese la modă îngheţata de ghimbar cu sifon.

Abra agita delicat băşicuţele cu paiul şi se gîndea cum se schimbase tatăl ei de cînd cu insuccesul salatei. Îi spusese:

― Nu crezi că ar fi bine să te întîlneşti şi cu altcineva, aşa ca variaţie?

― Dar sînt logodită cu Aron.

― Logodită! îi aruncă el. De cînd se logodesc copiii? Mai bine te-ai mai uita în jurul tău. Mai sînt şi alţi băieţi pe-aici.

Îşi aminti că de curînd se făcuseră aluzii la onorabilitatea familiilor şi odată înţelese că unii oameni nu vor putea ţine mereu un secret un scandal. Aceasta se întîmplase chiar ieri în vremea cînd se spunea că Adam pierduse toţi banii.

Se aplecă peste masă:

― Ştii că ceea ce am putea face e atît de simplu încît o să-ţi vină să rîzi?

― Ce?

― Am putea administra ferma tatălui tău. Tata spune că e un pămînt frumos.

― Nu, răspunse Âron repede.

― De ce nu?

― Eu nu vreau să fiu fermier şi tu n-ai să fii soţia unui fermier.

― Am să fiu soţia lui Aron, indiferent ce este el.

― N-am de gînd să renunţ la universitate, spuse el.

― Am să te ajut, repetă Abra.

― De unde ai să iei banii?

― Am să-i fur.

― Vreau să plec din oraşul ăsta, urmă el. Toată lumea rînjeşte la mine. Nu pot suporta asta aici.

― Vor uita în curînd.

― Nu, nu vor uita. Nu vreau să mai stau doi ani pînă termin şcoala.

― Vrei să pleci de lîngă mine, Aron?

― Nu. Oh, fir-ar să fie, de ce trebuie să se bage în treburi la care nu se pricepe.

Abra îl dezaprobă.

― Nu-ţi învinui tatăl. Dacă ar fi reuşit, toată lumea s-ar fi închinat în faţa lui.

― Dar n-a reuşit. În schimb, m-a aranjat pe mine. Nu mai pot să-mi ţin capul sus. Dumnezeule! Îl urăsc.

Abra spuse sever:

― Aron! Nu mai vorbi aşa?

― De unde ştiu că nu m-a minţit şi cu privire la mama?

Faţa Abrei se roşi de mînie.

― Ar trebui să fii bătut, spuse ea. Dacă nu ar fi lume de faţă, te-aş bate eu însămi.

Îi privi chipul frumos, schimonosit acum de furie şi neputinţă, şi deodată îşi schimbă tactica.

― De ce nu întrebi de mama ta? Întreabă-l deschis.

― Nu pot, ţi-am promis.

― Ai promis doar că nu spui ce ţi-am relatat eu.

― Dacă îl întreb, o să vrea să ştie de unde am auzit.

― Ah, rău mai eşti! Iată, te dezleg de promisiune. Întreabă-l.

― Nu ştiu dacă am s-o fac sau nu.

― Uneori aş vrea să te omor, zise ea. Dar, Aron ― te iubesc atît de mult. Te iubesc atît de mult.

De la scaunele din faţa barului se auziră chicoteli. Vorbiseră mai tare, iar cei care-i spionau îi auziseră. Aron roşi şi în ochi îi apărură lacrimi de furie. Ieşi în fugă din cofetărie şi o luă în sus, pe stradă.

Abra, calmă, îşi luă geanta, îşi aranjă rochia şi o netezi cu mîna. Se duse calm la domnul Bell şi plăti sucurile de ţelină. În drum spre uşă, se opri lîngă grupul vesel.

― Lăsaţi-l în pace, spuse ea rece.

Ieşi afară urmată de un falset:

― Ah, Aron, te iubesc atît de mult.

În stradă o luă la fugă, încercînd să-l ajungă pe Aron, dar nu-l găsi. Îl chemă la telefon. Lee îi spuse că Aron nu a venit acasă. Dar Aron era în dormitorul lui, pradă resentimentelor sale ― Lee îl văzuse strecurîn­du-se înăuntru şi închizînd uşa în urma lui.

Abra umblă încoace şi încolo pe străzile din Salinas, sperînd să-l zărească. Era mînioasă pe el, dar era şi înspăimîntător de singură. Aron nu fugise de ea niciodată pînă atunci. Abra se dezobişnuise să mai fie singură.

Cal a fost nevoit să se înveţe cu singurătatea.

Cîtăva vreme încercase să se alăture Abrei şi lui Aron, dar ei n-aveau nevoie de el. Era gelos şi încerca s-o atragă pe fată de partea lui, dar nu reuşi.

Studiile le considera uşoare şi nu prea interesante. Aron trebuia să muncească mult ca să înveţe, şi din cauza asta simţea un sentiment mai profund de împlinire după ce învăţa şi începu să nutrească un deosebit respect pentru învăţătură, mult prea mare însă faţă de calitatea acesteia. Cal era împrăştiat. La şcoală nu-l interesa sportul sau alte activităţi. Neastîmpărul lui crescînd îl mîna afară noaptea. Crescu înalt şi slab şi era întotdeauna învăluit în întuneric.