Lazarica press

şi pe pământ pace,

între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14)

Când oamenii, în bucuria inimii, pun pe primul loc slăvirea lui Dumnezeu din cele mai înalte suişuri (şi nu a vreunui zeu făcut de om pe pământ pe treapta cea mai de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ – şi atât unul cât şi celălalt aduc pace şi bunăvoire printre oameni. Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca întreg pământul să ridice laudă Dumnezeului Celui de sus şi astfel să aducă pace pe pământ şi bunăvoire printre oameni. “Eu sunt Domnul… Eu sălăşluiesc pacea…” (Isaia 45:6-7). În timp ce strămoşul nostru Adam, cu inima şi cu mintea cânta neîncetat laude Dumnezeului Celui de sus, pământul existenţei sale era în pace, trupul său nu era sfâşiat de nici un fel de pofte ori patimi, aflându-se în armonie desăvârşită atât cu sufletul cât şi cu duhul; şi era plin de bunăvoire, de dragoste atât pentru Ziditorul său, cât şi pentru zidirile lui Dumnezeu din jurul său. Când a păcătuit, inima lui s-a umplut de frică, buzele lui au amuţit de groază şi neodihna i-a cuprins întreaga fiinţă, poftele drăceşti crescând în el iute ca un vis – pofte drăceşti faţă de Dumnezeu, de femeia lui, de toate fiinţele din Rai şi faţă de el însuşi. El s-a simţit gol şi a început să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu. Aşadar, de la păcatul lui Adam până la Hristos, numai cei drepţi ca Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov erau în stare să aducă slavă lui Dumnezeu Cel din cer, să aibă pace pe pământ în trupurile lor şi bunăvoire faţă de oameni. Alţi oameni s-au înstrăinat slăvind felurite închipuiri şi idoli sau pe ei înşişi, zidirile lui Dumnezeu. Şi s-a iscat ceartă între oameni cu privire la dumnezeul pe care să-l slăvească. Pentru neslăvirea Dumnezeului Celui adevărat şi slăvirea zeilor mincinoşi, închipuiţi, a venit neodihnă asupra pământului, asupra întregului pământ şi din aceste două lucruri a venit reaua voire printre oameni care a schimbat viaţa omului într-un Turn Babel şi în foc al iadului.

Împreună cu Noua Zidire, trebuie să rânduim cele trei lucruri care l-au făcut pe Adam fericit în Rai. De aceea, la vremea naşterii Noului Adam, Domnul Iisus, mulţimile îngerilor au cântat lauda de mântuire:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,

şi pe pământ pace,

între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14).

Şi astfel toţi Apostolii, în epistolele lor, aduc slavă şi laudă lui Dumnezeu Cel din cer şi Apostolul Pavel spune: “El este pacea noastră…!” (Efeseni 2:14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la cel dintâi, ne-au învăţat că faptele bune nu sunt acelea care arată cât de mult dai cuiva, ci bunăvoirea cu care dai. Sfântul Grigorie spune în predicile sale despre Evanghelie (Cartea 1, Omilia 5), “pentru Dumnezeu nu există dar mai bogat decât bunăvoirea”.

După această întâmplare fără de asemănare în istoria omenirii, şi singura vrednică de Domnul şi Mântuitorul nostru, îngerii s-au retras din priveliştea oamenilor, lăsând păstorii într-o stare de minunare bucuroasă.

“Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.” De ce nu au spus “îngerul”, mai degrabă decât să spună “Domnul”? Pentru că îngerii lui Dumnezeu s-au arătat într-o frumuseţe atât de mare şi de strălucitoare, cum mintea omenească nu şi-L putea închipui pe Dumnezeu, Atotputernicul, El Însuşi într-o frumuseţe mai mare şi mai strălucitoare. Şi în afară de aceasta, în Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu sunt adesea numiţi “Domnul”. Aceasta vine din faptul că adevăraţii iudei erau foarte neschimbaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi tot ceea ce aflau prin mijlocirea unui înger, socoteau că vine de la Dumnezeu Însuşi.

“Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Păstorii nu spun: să vedem dacă aceasta s-a făcut acolo. Ei nu au nici cea mai mică îndoială că ceea ce le spusese Domnul într-o asemenea descoperire minunată, trebuia să se întâmple cu adevărat. Inimile lor simple nu cunoşteau şovăiala. Îndoiala se sălăşluieşte adesea în inimile care sunt întunecate de păcat şi de patimi.

Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui cât de grabnic au alergat păstorii până în dealul Betleemului! Bucuria le-a dat aripi şi s-au aflat îndată lângă Sfânta Familie. În peştera în care îşi păşteau turmele, Cel Căruia I se închină lumea întreagă , Şi-a aflat adăpost; în ieslea în care ei puneau hrană pentru turmele lor, stătea înfăşată în scutece Pâinea cea Cerească, care dă viaţă tuturor lucrurilor celor vii. Paiele pe care le lăsaseră oile slujiseră drept pat pentru Cel Care, de la începutul lumii, stătuse pe heruvimi de foc. Betleem înseamnă “Casa Pâinii”. Înţelesul ascuns al acestui nume a fost scos la lumină prin naşterea Dmnului nostru Iisus, Pâinea cea Cerească, în locul acela. “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6:51). Evanghelistul spune că ei i-au aflat pe Maria şi pe Iosif. În chip firesc, tatăl se pomeneşte mai întâi şi apoi mama. Acesta este obiceiul în zilele noastre şi tot aşa era şi pe vremea ceea, când femeia era pusă pe planul al doilea faţă de bărbat. Evanghelistul o pomeneşte pe Maria mai întâi, potrivnic obiceiului străvechi. El face aceasta dinadins, pentru a întări faptul că Maica Domnului este numai părintele pământesc al Mântuitorului, Iosif nefiind bărbatul ei, ci numai ajutorul şi ocrotitorul ei.

Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Desigur că păstorii aveau multe de spus! Ochii lor văzuseră ceea ce la puţini ochi le fuseseră dat să vadă; urechile lor auziseră ceea ce la puţine urechi le fuseseră dat să audă. Şi toţi câţi auzeau se mirau… Este lămurit că aceasta nu este doar pentru Maria şi Iosif, altfel nu ar fi spus “toţi”. Trebuie să fie şi pentru alţii din preajma peşterii din Betleem, cărora (prin voia lui Dumnezeu) păstorii le-au dezvăluit această taină cerească minunată.

Evanghelistul Luca spune despre sfânta Maria: Iar Maria păstra toate aceste cuvine, punându-le în inima sa. Evanghelistul are o grijă nemărginită faţă de fericita Fecioară. El veghează mereu asupra inimii ei, cercetează simţirile care vin spre inima cea mai curată, a aceleia care poartă cununa logodnei cu Duhul Sfânt. Ea asculta tot ceea ce se spunea, tot ceea ce trebuia să spună cerul şi pământul despre Fiul ei şi păstra toate aceste cuvinte în inima sa. Venea vremea ca ea să-şi deschidă gura, să rodească bogăţiile din comoara inimii ei, să vorbească despre toate tainele, pentru ca Apostolii şi Evangheliştii să afle despre ea. Venea vremea ca ea să fie Apostolul apostolilor şi Evanghelistul Evangheliştilor – şi această vreme urma să vină după slăvirea Fiului ei. Când cel Unul-Născut a ieşit din mormânt şi a înviat din morţi, Apostolii s-au întrebat între dânşii din nou: cine este acesta? Pe cine trebuiau ei să întrebe? Pe ea, numai pe ea, pe pământ. Şi ea le spunea atunci tuturor că ea ţinuse în inima ei – cuvintele arhanghelului de la Nazaret şi cele ale păstorilor de la Betleem şi multe, multe alte cuvinte şi taine pe care singură ea le putea şti, din apropierea ei faţă de Învăţătorul Apostolilor.

Şi astfel, Domnul Iisus nu S-a născut în Roma, la curtea lui Cezar, pentru a fi domnul lumii prin tăria armelor, ci printre păstori, pentru a dezvălui în felul acesta caracterul minunat al venirii Sale în lume ca iubitor de pace. Aşa cum un păstor îngrijeşte şi îşi hrăneşte turmele sale, tot aşa El îi îngrijeşte şi îi hrăneşte pe toţi oamenii. Şi tot aşa cum un păstor se îngrijeşte de oaia cea bolnavă sau rătăcită mai mult decât de nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, tot aşa şi El Se îngrijeşte mai mult de cei păcătoşi decât de cei drepţi – mai mult de oameni decât de îngeri. Şi tot aşa cum un păstor îşi cunoaşte fiecare oaie în parte, şi fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul, aşa va fi şi cu El, marele Păstor şi turma Sa gânditoare, de oameni. Şi tot aşa cum păstorul îşi veghează turma noaptea, când toată lumea doarme fără griji, aşa va petrece şi El, Păstorul cel Bun, multe nopţi, pline de groază şi ispite, veghind asupra turmei Sale de oameni şi rugându-se pentru ei, în ascultare smerită faţă de Tatăl Său Cel ceresc.

Fiecare întâmplare din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă în sine. Şi astfel, atunci când El tocmai S-a născut, şi încă nu putea să deschidă gura şi să rostească nici măcar un singur cuvânt, El dăruieşte lumii o întreagă Evanghelie în chipul, locul şi împrejurările naşterii Sale.

El nu Se putea naşte la o curte împărătească, pentru că menirea Sa nu este de a fi cârmuitor pământesc. Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, care este întunecată ca norii de furtună şi trecătoare ca un vis. El nu se putea naşte ca fiu al unui împărat pământesc, întrucât calea Lui nu este aceea a focului şi a sabiei, a legilor şi a silniciei, ci a vindecării blânde a celor bolnavi şi întoarcerea lor treptată la sănătate. Faptele vieţii Sale nu se împotrivesc vorbelor Sale, ci le întăreşte. Învăţătura Sa se află în viaţa Sa şi în cuvintele Sale – Evanghelia Sa mântuitoare.

Tot ceea ce s-a făcut în venirea Lui pe pământ, s-a lucrat cu o atât de mare înţelepciune, pe care limba omului nu o poate grăi. De aceea slăvim înţelepciunea lui Dumnezeu în smerenie şi ascultare, căci El nu numai că ne lămureşte minţile noastre omeneşti, dar ne şi umple inimile cu bucurie – şi noi, plini de bucurie, repetăm lauda îngerilor:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”

Slavă Fiului Celui Unul-Născut, în cer şi pe pământ, de pe tronul heruvimilor din cer şi în paiele Betleemului de pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.