Lazarica press

El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există nici un păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.

Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta că trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, îl vlăguieşte şi ucide biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru că inima se află în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: “Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.

Şi a spus el: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul tău. În zicerea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă: “Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule.” “Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuială, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela.” Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea sa. Apoi Domnul sfârşeşte minunata Sa pildă cu această învăţătură: “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” Cine se înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. “Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nici o răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate.” (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boala, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

Să Se milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.