Les quarante cinq



Yüklə 2,77 Mb.
səhifə4/32
tarix06.02.2018
ölçüsü2,77 Mb.
#42315
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

Se vorbea despre legăturile lui cu Baza şi Balouin, bă­nuiţi a fi urzitorii uneltirii ce era cât pe ce să curme viaţa ducelui François, fratele lui Henric al III lea; se vorbea despre îndemânarea pe care o desfăşurase Salcède în tot timpul instruirii procesului pentru a nu fi frânt pe roată, spânzurat în furci sau ars pe rugul pe care mai fumega încă sângele complicilor săi; fusese singurul care, prin destăinuirile i mincinoase şi pline de vicleşuguri, spuneau lorenii, reuşise să i amăgească pe judecători, în aşa fel încât, pentru a afla cât mai multe lucruri, ducele de An­jou hotărâse să l cruţe deocamdată şi l trimisese sub es­cortă în Franţa, în loc să poruncească a fi decapitat la Anvers sau la Bruxelles. Ce i drept, până la urmă ajun­sese la acelaşi rezultat; dar în timpul călătoriei – călă­torie care fusese singurul scop al mărturisirilor sale – Salcède spera să fie răpit de partizanii săi; din nefericire pentru el, nutrind aceste speranţe, nu se gândise că va încăpea pe mâinile domnului de Bellièvre, care, dat fiind că i se încredinţase un ostatec atât de preţios, îl păzise cu asemenea străşnicie, încât nici spaniolii, nici lorenii şi nici partizanii Ligii nu se încumetaseră să se apropie de con­voi cale de o leghe împrejur.

În închisoare, Salcède continuase să spere, aşa cum sperase şi mai apoi când fusese supus la cazne: încă mai spera în momentul când îl urcaseră în căruţă; ba chiar şi acum, când se afla pe eşafod, nu şi pierduse încă speranţa. Şi nu pentru că i ar fi lipsit curajul sau n ar fi fost în stare să se resemneze! Salcède însă era una din acele făpturi pline de viaţă care înţeleg să se apere până la ul­tima suflare cu o îndârjire şi cu o energie pe care puterea omenească n o poate atinge îndeobşte în cazul unor fiinţe mediocre.

Gândul pe care l nutrea cu atâta stăruinţă Salcède nu i scăpase din vedere monarhului şi cu atât mai puţin po­porului. La rândul ei, Caterina urmărea neliniştită cea mai mică mişcare a tânărului osândit; se afla totuşi mult prea departe ca să observe încotro se îndreptau privirile lui şi cum se plimbau necontenit de colo până colo.

La sosirea osânditului, ca prin farmec, bărbaţi, femei şi copii se ridicaseră, rânduri rânduri, din mijlocul mul­ţimii; de fiecare dată când se arăta câte o figură nouă dea­supra noianului tălăzuitor, pe care însă privirea iscodi­toare a lui Salcède îl măsurase din vreme în lung şi n lat, condamnatul o cerceta într o secundă, răgaz ce ţinea cu prisosinţă locul unei cercetări de o oră pentru un om cu nervii atât de încordaţi, ale cărui facultăţi timpul, drămuit cu atâta scumpătate, le sporea înzecit sau poate chiar în­sutit. Pe urmă, după ce arunca o privire, ca o scăpărare de fulger, asupra obrazului necunoscut, proaspăt ivit din sânul mulţimii, Salcède se posomora din nou şi şi îndrepta atenţia într altă parte.

Între timp gealatul îl luase în primire, trudindu se să l încingă cu o frânghie pentru a l priponi în mijlocul eşafo­dului.

Cu o clipă înainte, la un semn al preacinstitului Tanchon, locotenentul arcaşilor şi comandantul execuţiei, doi arcaşi, croindu şi drum prin mulţime, se duseseră să dez­lege caii.

În orice altă împrejurare şi cu orice alt scop, arcaşii n ar fi putut înainta un singur pas în mijlocul gloatelor înţe­sate; mulţimea ştia însă ce aveau de făcut şi se înghesu­ia pentru a i lăsa să treacă, la fel cum pe scena ticsită a unui teatru, figuranţii au grijă să se dea la o parte pen­tru a face loc actorilor care joacă rolurile principale în piesă.

În momentul acela se auzi un zgomot la uşa lojii re­gale, şi aprodul, ridicând draperia, se înfăţişă spre a încunoştiinţa pe maiestăţile lor că preşedintele tribunalului, Brisson, împreună cu patru consilieri, dintre care unul era raportorul procesului, solicitau cinstea de a sta câteva clipe de vorbă cu regele în privinţa execuţiei.

— Minunat! exclamă regele. Apoi, întorcându se că­tre Caterina, adăugă: În sfârşit, mamă, sper că vei fi mul­ţumită acum?

Caterina înclină uşor capul, în semn de încuviinţare.

— Pofteşte pe domniile lor înăuntru – porunci re­gele.

— Sire, o rugăminte – îşi luă inima n dinţi Joyeuse.

— Spune, Joyeuse – îl îmbie suveranul – numai să nu mi ceri iertarea osânditului...

— Fiţi fără grijă, sire.

— Să auzim.

— Sire, există un lucru a cărui privelişte este de­osebit de supărătoare atât pentru fratele meu, cât mai cu seamă pentru mine, şi anume robele roşii şi robele negre; rugăm deci pe maiestatea voastră să fie atât de bună şi să ne îngăduie a ne retrage.

— Cum, atât de puţin pui la inimă păsurile mele, dom­nule de Joyeuse, încât vrei să pleci într un asemenea mo­ment? protestă Henric.

— Nici să nu vă gândiţi, sire, tot ceea ce priveşte pe maiestatea voastră este sortit să mi trezească cel mai adânc interes; numai că, din păcate, sunt atât de bicisnic din fire, încât femeia cea mai slabă de înger este mai pu­ternică, dintr un anumit punct de vedere, decât mine. Nu mă simt în stare să privesc o execuţie, fiindcă, după aceea, o săptămână încheiată sunt bolnav. Şi cum sunt singurul om care mai ştie să râdă la curte, de când fratelui meu, nu mi dau seama de ce, i a pierit pofta de râs, vă închipuiţi cum o să arate Luvrul, care, şi aşa, sărmanul, este atât de ursuz, dacă din pricina mea ar deveni şi mai ursuz. Fie vă milă deci, sire...

— Vrei să mă părăseşti, Anne? rosti Henric cu un glas adumbrit de o neasemuită tristeţe.

— La naiba, sire, sunteţi prea exigent: o execuţie în Piaţa Grève este nu numai un prilej de răzbunare, dar şi un spectacol în acelaşi timp, şi încă ce spectacol! pe care maiestatea voastră, spre deosebire de mine, îl aştep­taţi cu cea mai aprinsă curiozitate; răzbunarea şi specta­colul pare se că nu vă mulţumesc îndeajuns, mai trebuie să vă bucuraţi şi de priveliştea bicisniciei prietenilor ma­iestăţii voastre.

— Rămâi, Joyeuse, zău, rămâi; ai să vezi ce interesant o să fie.

— Nici nu mă îndoiesc; mi e teamă chiar, aşa cum spuneam mai înainte maiestăţii voastre, c o să fie atât de interesant, încât o să mi se taie picioarele; îmi făgă­duiţi deci, nu i aşa, sire?

Şi Joyeuse făcu un pas spre uşă.

— Bine – spuse Henric al III lea, suspinând – fă cum vrei, dacă aşa ţi s a năzărit; se vede că aşa mi a fost dat: să trăiesc singur.

Şi monarhul se întoarse, cu fruntea încreţită, spre regina mamă, temându se ca ea să nu fi auzit cumva dis­cuţia ce avusese loc între el şi favoritul său.

Caterina avea într adevăr auzul tot atât de ascuţit ca şi privirea; dar când nu voia să audă ceva, nimeni nu era mai tare de ureche decât dânsa.

Între timp, Joyeuse apucase să i şoptească fratelui său:

— Păzea, du Bouchage, ia seama! În momentul în care consilierii vor intra înăuntru, ascunde te după ro­bele lor înfoiate şi s o ştergem cât mai e vreme; dacă re­gele a spus "da" adineauri, peste cinci minute o să zică "nu".

— Nu ştiu cum să ţi mulţumesc, frăţioare – răspun­se mezinul. Şi eu stăteam ca pe ghimpi, de abia aşteptam să plec.

— Hai, repede, iată, vin corbii, ia ţi zborul, dulce privighetoare!

Zis şi făcut; cei doi tineri se strecurară, ca două umbre lunecătoare, prin spatele simandicoşilor domni consilieri.

Draperia cu falduri grele căzu în urma lor. În clipa când suveranul întoarse capul, amândoi se făcuseră ne­văzuţi. Henric lăsă să i scape un suspin şi se aplecă să şi sărute căţelul.


V

SUPLICIUL


Consilierii stăteau în picioare, tăcuţi, în fundul lojii regale, aşteptând ca monarhul să le adreseze cuvintul.

Regele îi lăsă câteva clipe în aşteptare, apoi, întorcându se spre ei, întrebă:

— Ei, domnilor, cu ce noutăţi aţi venit? Bună ziua, domnule preşedinte Brisson.

— Sire – răspunse preşedintele cu acea îndatoritoare solemnitate pe care curtenii o numeau politeţea lui de hughenot – am venit să rugăm stăruitor pe maiestatea voastră, potrivit dorinţei domnului de Thou, să cruţe viaţa osânditului. Cu siguranţă c ar mai avea unele destăinuiri de făcut şi, făgăduindu i să scape cu viaţă, i am putea smulge şi aceste destăinuiri.

— Cum adică?! se miră regele. Nu i le am smuls încă, domnule preşedinte?

— Ba da, sire, dar numai în parte: maiestatea voastră socoteşte oare că este de ajuns?

— Ştiu eu ce ştiu, magistre.

— Maiestatea voastră ştie, prin urmare, în ce măsură e amestecată Spania în această urzeală?

— Spania? Da, domnule preşedinte, şi Spania, şi încă alte câteva puteri.

— Ar trebui totuşi stabilit acest amestec, sire, este un lucru foarte important.

— Tocmai de aceea – interveni Caterina – regele are de gând, domnule preşedinte, să suspende execuţia, dacă vinovatul se învredniceşte să semneze o mărturisire aidoma declaraţiilor făcute în faţa judecătorului atunci când a fost supus la cazne.

Brisson îl iscodi pe rege, cu un gest şi cu o privire întrebătoare.

— Într adevăr asta era intenţia mea – confirmă Henric – şi nu mai are rost s o ascund; ca să te convingi, domnule Brisson, trimite chiar acum vorbă osânditului prin locotenentul domniei tale.

— Maiestatea voastră nu mai are nici o altă poruncă de dat?

— Nu. Dar să nu schimbe nici o iotă din ceea ce a de­clarat mai înainte, altminteri îmi retrag cuvântul. De vreme ce sunt făcute în faţa tuturor, mărturisirile trebuie să fie complete.

— Da, sire. Cu numele persoanelor împricinate?

— Cu numele lor, da, cu tot pomelnicul!

— Chiar dacă persoanele respective s ar dovedi vi­novate, în urma mărturiilor osânditului, de înaltă trădare şi răzvrătire împotriva cârmuitorului ţării?

— Chiar dacă ar fi vorba de cele mai apropiate ru­bedenii de sânge ale mele! hotărî suveranul.

— Porunca maiestăţii voastre va fi întocmai îndeplinită.

— Ca să fiu şi mai lămurit, domnule Brisson, ne am înţeles, aşadar; să i se aducă osânditului hârtie şi pene de scris şi să şi aştearnă mărturisirile negru pe alb, arătând astfel în văzul lumii întregi că aşteaptă totul de la îndu­rarea noastră şi că înţelege să fie la bunul nostru plac. Pe urmă vom vedea.

— Dar pot să mi dau cuvântul?

— N ai decât să ţi l dai, n ai decât.

— Să mergem, domnilor – spuse preşedintele, făcându le semn consilierilor să plece.

Se înclină apoi cu tot respectul în faţa regelui şi ieşi după ei.

— De astă dată, sire, va mărturisi – spuse Louise de Loraine, tremurând toată – sunt sigură că va mărturisi şi că maiestatea voastră îl va ierta. Uitaţi vă, e plin de spume la gură.

— Nu, nu, caută ceva – rosti Caterina – caută, atâta tot. Dar ce o fi căutând oare?

— Ei, Doamne! spuse Henric al III lea. Doar nu i aşa greu de ghicit: îl caută pe domnul duce de Parma, pe domnul duce de Guise; îl caută pe luminatul meu fră­ţior, preacucernicul rege catolic. Da, da, caută, caută, mai departe! Poţi să aştepţi mult şi bine! Nu cumva îţi închi­pui că Piaţa Grève este un loc mai prielnic pentru capcane decât drumul spre Flandra? Crezi tu că n am la îndemână o sută de Bellièvre care să te împiedice să părăseşti eşa­fodul, când unul singur a fost de ajuns ca că mi te aducă plocon aici?

Salcède îi văzuse pe arcaşi ducându se după bidivii; îl zărise pe preşedintele tribunalului şi pe consilieri în loja regală, pe care o părăsiseră puţin mai apoi, şi socotea că monarhul, de bună seamă, poruncise să înceapă supli­ciul.

În momentul acela, buzele i albite de spaimă se îmbăloşaseră de spuma însângerată ce atrăsese atenţia tinerei regine: mistuit de o ucigătoare nerăbdare, bietul om îşi muşca buzele până la sânge.

— Nimeni, nimeni! murmură el. Nici unul din cei ce mi au făgăduit să mă scape! Toţi nişte mişei! Mişei! Mişei!...

Locotenentul Tanchon se apropie de eşafod şi, adresându se călăului:

— Fii gata, meştere! îi spuse el.

Gealatul făcu un semn spre celălalt capăt al pieţei şi caii purceseră, deschizându şi drum prin mulţime şi lăsând în urmă o brazdă forfotitoare care, aidoma dârei lăsate de corăbii pe faţa mării, se închidea după trecerea lor.

Brazda era croită în mijlocul privitorilor, pe care iu­reşul năpraznic al cailor îi silea să se dea la o parte sau îi culca la pământ: zidul astfel surpat se ridica însă numaidecât în picioare şi, câteodată, cei ce se aflau în faţă se pomeneau în ultimele rânduri şi invers, căci cei mai voinici se şi repezeau s o apuce înainte, ocupând locul rămas liber o clipă.

Toată lumea avu prilejul să vadă atunci în colţul străzii Vannerie, în clipa în care caii trecură prin drep­tul ei, un tânăr chipeş, binecunoscut cititorilor noştri, sărind de pe borna pe care şedea cocoţat, îmbrâncit de un băieţandru ce nu părea să aibă mai mult de cincisprezece şaisprezece ani şi care urmărea cu înfrigurare cu­tremurătorul spectacol.

Cei doi inşi erau pajul misterios şi vicontele Ernauton de Carmainges.

— Hai, repede, repede! suflă la urechea însoţitoru­lui său – ia te după ei, uite că s a făcut loc, nu mai e nici un moment de pierdut.

— Ce, vrei să ne strivească lumea? se împotrivi Er­nauton. Ţi ai pierdut minţile, băieţaş!

— Vreau să văd, să fiu cât mai aproape – spuse pajul cu un glas atât de autoritar, încât nu era greu să ţi dai seama că ordinul pornise din gura unei făpturi obişnuite să poruncească.

Ernauton se supuse.

— Mergi în spatele cailor – îl povăţui pajul – nu te lăsa, ţine te după ei pas cu pas, altminteri nu mai ajungem niciodată.

— Până s ajungem, o să te calce lumea în picioare.

— Nu mi purta de grijă. Dă i drumul. Tot înainte!

— Să nu zvârle caii din copite!

— Apucă l de coadă pe cel din urmă: calul nu zvârle niciodată când îl ţii de coadă.

Fără să vrea, Ernauton se lăsă stăpânit de ciudata înrâurire pe care copilandrul o avea asupra i; dându i, aşa­dar, ascultare, se agăţă de coama calului, iar pajul, la rândul său, se prinse cu mâna de cingătoarea lui.

Şi străbătând astfel mulţimea tălăzuitoare ca apele mării, ghimpoasă ca un tufiş de mărăcini, lăsând zălog ici o fâşie din mantia lor, dincolo un petic din vesta cu mâneci bufante, iar ceva mai departe gulerul plisat al cămăşii, ajunseră o dată cu poştalionii la trei paşi de eşafodul pe care Salcède se zvârcolea, cuprins de dis­perare.

— Am ajuns? bolborosi tinerelul, sugrumat, cu su­fletul la gură, simţind că Ernauton se oprise.

— Da, din fericire – răspunse vicontele – fiindcă abia mă mai ţineam pe picioare.

— Nu văd nimic.

— Treci în faţa mea.

— Nu, încă nu... Ce fac acolo?

— Fac laţuri la capetele frânghiilor.

— Dar, el, el ce face?

— Care el?

— Osânditul.

— Îşi roteşte ochii jur împrejur ca un erete la pândă.

Caii se aflau destul de aproape de eşafod pentru ca slujitorii călăului să poată lega picioarele şi mâinile lui Salcède cu ştreangurile prinse de gâtarele dobitoacelor.

Salcède scoase un răcnet, simţind în jurul gleznelor asprimea frânghiilor pe care laţurile de la capete i le întipăreau în carne. Pentru ultima oară atunci îmbrăţişă cu o neasemuită privire, din margine în margine, piaţa uriaşă, cuprinzând dintr o dată cele o sută de mii de capete în câmpul său vizual.

— Doriţi cumva, domnule – îl întrebă politicos loco­tenentul Tanchon – să vorbiţi poporului înainte de a ne împlini datoria? Şi aplecându se la urechea osânditului, adăugă în şoaptă: O mărturisire deplină... ca să scăpaţi cu viaţă.

Salcède îl privi până în adâncul sufletului. Privirea aceea era atât de grăitoare, încât păru să smulgă adevărul tăinuit în inima lui Tanchon şi să l aducă în lumina ochi­lor lui, unde scăpără dintr o dată. Salcède nu se înşelă; îşi dădu seama că locotenentul era sincer şi că şi va res­pecta făgăduiala.

— Vedeţi doar – continuă Tanchon – că v au pă­răsit; singura speranţă ce v a rămas pe lumea asta este cea pe care v am oferit o.

— Bine! rosti suspinând Salcède cu un glas răguşit – porunciţi să se facă linişte, sunt gata să vorbesc.

— Regele ţine să aibă însă o mărturisire scrisă şi sem­nată.

— Atunci dezlegaţi mi mâinile şi daţi mi o pană să scriu.

— Mărturia?

— Fie, mărturia.

Strălucind de bucurie, Tanchon nu avu decât un semn de făcut: lucrurile erau pregătite dinainte. Un arcaş avea la îndemână toate cele trebuincioase: îi întinse lui Tanchon călimara, hârtia şi penele pe care locotenentul le puse jos pe scândurile eşafodului.

În acelaşi timp, ştreangul ce ţinea ferecat braţul drept al lui Salcède fu slobozit preţ de vreo trei picioare, iar osânditul fu ridicat pe podină în capul oaselor ca să poată scrie.

Văzându se, în sfârşit, aşezat omeneşte, Salcède începu prin a trage adânc aer în piept şi prin a şi mişca mâna descătuşată pentru a şi ridica laţele ce i cădeau pe ge­nunchi, năclăite de sudoare.

— Aşa, aşa – îl încurajă Tanchon – aşează te cum trebuie şi scrie pe îndelete tot.

— Nici o grijă – îi răspunse Salcède, întinzând mâna să ia o pană. Fiţi pe pace că n am să uit pe nici unul din cei ce m au uitat.

Şi spunând acestea, îşi roti ochii împrejur pentru ul­tima oară. Sosise pesemne momentul ca pajul să iasă la iveală, căci, apucându l de mână pe Ernauton, zise:

— Domnule, vă rog, luaţi mă în braţe şi ridicaţi mă ca să mă pot uita peste capetele celor din faţă, fiindcă nu văd nimic.

— Ei, asta e! Cu dumneata nu mai isprăveşte omul niciodată, tinere, zău aşa!

— Numai atât vă rog, domnule.

— Te cam întreci cu gluma!

— Trebuie să l văd pe osândit, mă nţelegeţi? Trebuie să l văd. Şi cum Ernauton nu răspundea destul de prompt la stăruinţele lui, continuă: Vă rog din suflet, domnule, milostiviţi vă! Vă rog în genunchi!

De astă dată, copilandrul nu mai părea un tiran plin de toane năstruşnice, iar glasul lui rugător era făcut să înmoaie orice inimă.

Ernauton se înduplecă în cele din urmă să l ridice în braţe, nu fără a se minuna de gingăşia trupului pe care l strângea în palme.

Chipul pajului se înălţa acum deasupra mării de capete.

Salcède tocmai luase pana în mână, după ce mai rotise o dată ochii jur împrejur. În momentul acela însă văzu răsărind chipul băieţandrului şi rămase încremenit de uimire. Pajul lipi două degete de buze. Obrazul osânditului se lumină dintr o dată, scăldat de o neţărmurită bu­curie; părea beat de fericire, aidoma bogatului hain în clipa când Lazăr lăsase să pice un strop de apă pe limba i friptă de sete.

Recunoscu semnalul pe care l aştepta cu atâta nerăb­dare şi prin care i se dădea de ştire că va primi ajutor.

Salcède, după ce zăbovi asupra lui cu privirea câteva secunde, apucă hârtia pe care i o întinse Tanchon, neli­niştit de faptul că l vedea stând în cumpănă, şi începu să scrie cu o sârguincioasă înfrigurare.

— Scrie! Scrie! trecu un freamăt prin mulţime.

— Scrie! repetă regina mamă cu o vădită bucurie.

— Scrie! spuse şi regele. Pe legea mea, am să l iert!

Deodată Salcède se opri şi l căută din ochi pe băieţandru. Pajul repetă semnul şi Salcède se aplecă să scrie mai departe. După alte câteva clipe însă se întrerupse din nou şi l cercetă iar cu privirea. De astă dată pajul îi făcu semn nu numai cu degetele, dar şi din cap.

— Aţi terminat? întrebă Tanchon, care nu scăpa din vedere hârtia.

— Da – rosti Salcède cu gândul aiurea.

— Semnaţi atunci.

Salcède îşi aşternu semnătura, fără să şi mai arunce ochii pe hârtie, deoarece privirea lui era pironită asupra băietanului.

Tanchon dădu să ia mărturia.

— În mâna regelui, numai în mâna lui! spuse Salcède.

Şi încredinţă hârtia locotenentului, dar cu un gest şo­văielnic, întocmai ca un ostaş învins care predă ultima sa armă.

— Dacă aţi mărturisit într adevăr tot – spuse loco­tenentul – veţi fi cruţat, domnule Salcède.

Un zâmbet ironie şi totodată îngrijorat miji pe buzele osânditului, care părea să l iscodească nerăbdător cu pri­virea pe interlocutorul său misterios.

În cele din urmă, Ernauton, obosit, se hotărî să se des­cotorosească de povara ce începuse a l stingheri şi des­făcu braţele: pajul alunecă jos, atingând pământul cu pi­cioarele.

O dată cu el pieri şi vedenia ce susţinuse curajul osân­ditului. Nemaivăzându l nicăieri, Salcède începu să l caute cu ochii împrejur.

— Hei! strigă el, rătăcit. Cum rămâne?

Nu primi însă nici un răspuns.

— Hai, repede, repede, grăbiţi vă! spuse el. Hârtia se află în mâinile regelui, o s o citească!

Nimeni nu se clinti.

Monarhul despăturea nerăbdător mărturia.

— Mii de draci! strigă Salcède. Nu şi or fi bătut cumva joc de mine? Totuşi am văzut o cu ochii mei. Ea era, da, da, ea era!

Regele nici nu apucase bine să citească primele rânduri, şi se şi mohorî, cuprins de indignare.

— Ah, ticălosul!... răbufni el, îngălbenindu se. Ah! Câinele!

— Ce s a întâmplat, fiule? întrebă Caterina.

— Ce să se ntâmple, mamă: nimic altceva decât că retractează tot ce a spus: nimic altceva decât că pretinde a nu fi făcut nici o mărturisire.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă declară că domnii de Guise sunt nevinovaţi şi cu desăvârşire străini de orice uneltiri.

— Şi dacă – îngăimă Caterina – o fi adevărat?

— Minte! izbucni regele. Minte ca un nelegiuit!

— De unde ştii, fiule? Poate că domniile lor au fost ponegriţi... Poate că judecătorii au răstălmăcit mărturisi­rile lui.

— Ba nu, doamnă! răbufni Henric, pierzându şi stăpânirea de sine, am auzit tot.

— Domnia ta, fiule?

— Da, eu.

— Şi când asta, dacă nu îţi este cu supărare?

— În timp ce vinovatul era canonit... eu stăteam as­cuns după o perdea; aşa că nu mi a scăpat nici un cuvânt, şi fiecare cuvânt rostit de el mi se împlânta în cap ca un cui bătut cu ciocanul.

— Atunci pune să fie schingiuit, dacă numai aşa i se dezleagă limba; porunceşte să dea bice cailor.

Învolburat de mânie, Henric ridică mâna.

Locotenentul Tanchon repetă semnalul.

Între timp braţele şi picioarele osânditului fuseseră din nou prinse în ştreanguri; patru oameni încălecară pe cei patru bidivii; patru harapnice pocniră deodată şi câteşipatru caii se avântară, fiecare într altă direcţie.

Un trosnet înfiorător şi un răcnet tot atât de înfiorător răsunară în aceeaşi clipă pe podina eşafodului. În văzul tuturor, mădularele nefericitului se învineţiră şi se de­şirară, injectându se cu sânge; chipul său nu mai avea nimic omenesc, era doar o schimonoseală drăcească.

— Trădare! Trădare! strigă Salcède. Staţi! Vreau să vorbesc, vreau să vorbesc, spun tot! Ah, afurisită duce...

Vocea lui reuşi să acopere nechezatul cailor şi frea­mătul mulţimii; o clipă mai apoi însă se stinse pe neaş­teptate.

— Staţi ! Staţi! strigă Caterina.

Era prea târziu. Grumazul năpăstuitului Salcède, în­ţepenit până atunci de suferinţă şi de mânie, se destinse brusc, lăsând să i cadă capul pe scândurile eşafodului.

— Lăsaţi l să vorbească! strigă din răsputeri regina mamă. Încetaţi, încetaţi odată!

Ochii lui Salcède încremeniseră holbaţi, aproape ieşiţi din orbite, cu privirea aţintită cu îndărătnicie spre grupul de unde cu puţin mai înainte se ivise pajul. Tanchon se străduia cu iscusinţă să descopere încotro erau îndreptaţi.

Din păcate, Salcède nu mai putea să vorbească; amu­ţise pe veci.

Cu voce scăzută, Tanchon dădu câteva porunci arca­şilor săi, care porniră să cerceteze mulţimea în direcţia arătată de privirea denunţătoare a lui Salcède.

— Am fost trădat – şopti tânărul paj la urechea lui Ernauton. Fie vă milă, domnule, ajutaţi mă, scăpaţi mă! Vin încoace! Uite i că vin!

— Ce oi mai fi vrând acum?

— Să fug: nu vedeţi că pe mine mă caută?

— Dar cine eşti dumneata?

— O femeie... Scăpaţi mă! Luaţi mă sub ocrotirea dumneavoastră!

Ernauton se schimbă la faţă; mărinimia lui se dovedi însă mai puternică decât uimirea şi spaima de care fusese cuprins.

Mergând în urma protejatei sale, îi croi drum prin vălmăşagul de oameni, izbind de zor în dreapta si n stânga cu măciulia pumnului, şi o călăuzi astfel până în colţul străzii Mouton, unde se zărea o uşă deschisă.


Yüklə 2,77 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin