Les quarante cinq

— Ce inimă milostivă!

— Ba nu, e o inimă egoistă... suferinţa altora îmi ma­cină nervii.

— Ştii ce s a întâmplat?

— Unde, sire?

— În Piaţa Grève.

— Nu ştiu nimic.

— Salcède a retractat.

— A, da?

— Cum văd, nici nu te sinchiseşti, Joyeuse!

— Eu?

— Da.

— Trebuie să vă destăinuiesc, sire, că nu puneam nici un temei pe ceea ce ar mai fi putut să spună; de altfel, eram convins c o să retracteze.

— Bine, dar mai înainte mărturisise.

— Cu atât mai mult. Primele mărturisiri i au îndem­nat pe ducii de Guise să şi ia măsuri; aşa că, în timp ce maiestatea voastră stătea liniştit, ei au lucrat; nici nu se putea altfel.

— Cum, tu ţi ai dat seama de toate astea şi n ai găsit cu cale să mi spui un cuvânt?

— Sunt oare ministru pentru a fi în măsură să discut despre treburile politice?

— Bine, să vorbim despre altceva, Joyeuse.

— Sire...

— Aş avea nevoie de fratele tău.

— Fratele meu, ca şi mine, sire, e gata oricând să slujească pe maiestatea voastră.

— Mă pot bizui deci pe el?

— Fără îndoială.

— Uite, aş vrea să i încredinţez o mică solie.

— În afara Parisului?

— Da.

— În cazul acesta, nu i nimic de făcut, sire.

— Cum aşa?

— Du Bouchage nu poate să plece deocamdată.

Henric se ridică într un cot şi l privi pe Joyeuse cu ochii mari:

— Ce vrea să zică asta?

Joyeuse întâmpină privirea nedumerită a regelui cu cea mai mare seninătate.

— Sire – spuse el – e foarte lesne de înţeles. Du Bouchage este îndrăgostit, numai că nu s a priceput cum să facă primul pas; a pornit pe o cale greşită, aşa că bie­tul băiat slăbea, slăbea văzând cu ochii.

— Aşa e – recunoscu monarhul – am băgat şi eu de seamă.

— Era din ce în ce mai abătut, Doamne sfinte, de parcă ar fi trăit la curtea maiestăţii voastre.

În momentul acela se auzi un fel de mârâit ce venea dinspre colţul căminului; Joyeuse se întrerupse şi privi mirat în jur.

— Nu i nimic, Anne – îl linişti Henric, râzând – trebuie să fie vreun căţel care visează în jilţ. Aşadar, zi­ceai că du Bouchage în ultima vreme era tot mai trist.

— Da, sire, trist ca moartea: se pare c a întâlnit în lume o femeie mohorâtă ca un cioclu; e o nenorocire să întâlneşti asemenea făpturi. Totuşi, până la urmă, se dau şi ele pe brazdă, la fel ca şi cele sprinţare, dacă ştii cum să le iei.

— Ah! Sunt convins că tu te ai fi descurcat de mi­nune, deşucheatule!

— Poftim, acum mă faceţi deşucheat pentru că mi plac femeile!

Henric suspină:

— Ziceai, aşadar, că i o femeie tristă ca un cioclu?

— Aşa cel puţin spune du Bouchage: eu n o cunosc.

— Şi, cu toată tristeţea ce o apasă, tu crezi c ai pu­tea să reuşeşti?

— Şi încă cum! Trebuie numai să fii în contrast cu ea; n am avut de întâmpinat greutăţi mai serioase decât cu femeile care nu sunt nici vesele, nici triste: acestea cer din partea bărbatului care vrea să le cucerească un amestec de gingăşie şi de severitate, două lucruri pe care puţini oameni izbutesc să le îmbine. Aşadar, du Bouchage a dat peste o femeie posomorâtă şi dragostea lui este în­doliată.

— Bietul băiat! îl căină regele.

— Vă daţi seama, sire, că din clipa în care mi s a des­tăinuit mi am dat toată osteneala să l lecuiesc.

— Aşa că...

— Aşa că, în clipa de faţă, am şi început să l doctoricesc.

— Şi acum e mai puţin îndrăgostit?

— Ba nu, sire, dar l am făcut să spere că, până la urmă, femeia se va arăta ceva mai drăgăstoasă, ceea ce este un mijloc mult mai plăcut de a lecui oamenii decât smulgându le dragostea din inimă; deci, cu începere din seara asta, în loc să ofteze, pentru a ţine isonul respecti­vei doamne, va căuta să i descreţească fruntea cu orice preţ; astă seară, de pildă, m am gândit să trimit vreo treizeci de muzicanţi italieni care vor face un tămbălău nemaipomenit sub balconul ei.

— Pfui! se strâmbă regele. E ceva atât de obişnuit.

— Cum, obişnuit? Treizeci de muzicanţi fără pere­che în toată lumea?!

— Pe naiba, să mor dacă muzica ar fi reuşit să mi alunge gândurile negre pe vremea când eram îndrăgostit de doamna de Condé!

— Da, numai că maiestatea voastră era îndrăgostit, sire.

— Ca un nebun – mărturisi regele.

Din nou se auzi un mârâit ce semăna foarte bine cu o chicoteală zeflemitoare.

— Vedeţi, dar, că i cu totul altceva, sire – spuse Joyeuse, încercând în zadar să descopere din ce parte venea ciudata întrerupere. Doamna despre care vă vorbesc este, dimpotrivă, împietrită ca o statuie şi rece ca un sloi de gheaţă.

— Şi ţi închipui oare că muzica va topi sloiul de gheaţă şi va însufleţi statuia?

— Bineînţeles.

Regele clătină din cap.

— Ei, Doamne, n aş putea să jur – continuă Joyeuse – că la prima îngânare de arcuş doamna se va arunca în braţele lui du Bouchage; nu, dar cred totuşi că va fi mişcată văzând că se face o asemenea tevatură de dragul ei: încetul cu încetul va începe să prindă gust pentru aceste serenade şi, dacă n o să prindă gust pentru ele, nu i nimic, ne mai rămân alte mijloace la îndemână: comicăriile, măscăricii, farmecele, stihurile, caii şi toate năzdrăvăniile de pe faţa pământului; aşa încât, chiar dacă nici un zâmbet nu va miji pe chipul frumoasei înlăcrimate, cel puţin du Bouchage o să şi redobândească voioşia.

— I o doresc din toată inima – spuse Henric. Să l lăsăm deci în pace pe du Bouchage de vreme ce i vine atât de greu în clipa de faţă să părăsească Parisul. Nu ţin neapărat să fie el acela care să ducă la bun sfârşit această solie; nădăjduiesc în schimb că tu, dat fiind că te pricepi să dai sfaturi atât de iscusite, nu te ai lăsat încătuşat, ca fratele tău, de vraja cine ştie cărei pasiuni?

— Eu? protestă Joyeuse. În viaţa mea n am fost atât de liber ca acum.

— Minunat! Aşadar, n ai nimic de făcut?

— Absolut nimic, sire.

— Dar parcă ştiam că aveai o idilă cu o preafrumoasă doamnă?

— A, da, cu iubita domnului de Mayenne; o femeie care mă adora.

— Şi?

— Ei, bine, închipuiţi vă că astă seară, după ce l am dăscălit pe du Bouchage cum se cuvine, m am despărţit de el ca să mă duc la dânsa acasă; ajung acolo înfierbântat de teoriile pe care vi le am împărtăşit adineauri; vă dau cuvântul meu, sire, că mă credeam aproape tot atât de îndrăgostit ca şi Henri; şi iată că mi e dat să găsesc o femeie îngrozită, tremurând toată. Primul gând ce mi a trecut prin cap a fost acela că mai e cineva în casă pe care l stingheresc; caut s o liniştesc, dar degeaba; o în­treb, nu mi răspunde nimic; dau s o sărut, se fereşte şi, văzând că mă încrunt, se supără şi se ridică de lângă mine; ne certăm şi atunci îmi pune în vedere că, pe viitor, ori de câte ori am să sun la uşă, pentru mine n o să mai fie acasă.

— Bietul Joyeuse! spuse regele, râzând. Şi ce ai făcut atunci?

— Pe crucea mea, sire, mi am luat mantia şi spada, i am făcut o plecăciune de toată frumuseţea şi am ieşit fără să mai arunc o privire în urmă.

— Bravo, Joyeuse! E o dovadă de curaj, într adevăr! îl lăudă monarhul.

— Cu atât mai mult, sire, cu cât mi se părea c o aud suspinând, biata fată!

— Nu cumva te căieşti acum de stoicismul tău? în­trebă Henric.

— Nicidecum, sire. Dacă m aş căi, fie numai o clipă, m aş duce valvârtej înapoi, vă daţi seama... totuşi nimic nu mi poate scoate din cap gândul că biata femeie se des­parte de mine în pofida dorinţelor ei.

— Şi cu toate astea, ai plecat?

— Precum vedeţi.

— Şi n ai să te mai întorci înapoi?

— În vecii vecilor... Dacă aş avea burta domnului de Mayenne, mai zic, dar sunt zvelt şi am tot dreptul să mă ţin mândru.

— Dragul meu – spuse Henric, de astă dată serios – pentru mântuirea sufletului tău, despărţirea aceasta este cu drept cuvânt bine venită.

— Nu zic nu, sire, dar deocamdată o să mă plictisesc crâncen şapte zile pe săptămână, neavând nimic de făcut şi neştiind cum să mi omor timpul, drept care am început a scorni cele mai încântătoare planuri de trândăvie. Mai mare dragul, într adevăr, să te plictiseşti!... Nu eram încă obişnuit cu lucrul acesta şi găsesc că e foarte distins.

— Cred şi eu că este distins – spuse regele – de vreme ce eu am răspândit moda aceasta.

— Să vă spun planul pe care l am urzit pe drum, sire, întorcându mă din Piaţa Notre Dame la Luvru. În fiecare zi am să vin la palat în litieră. Maiestatea voastră îşi va face rugăciunile, iar eu în vremea asta am să citesc cărţi de alchimie sau, şi mai bine, de marină, dat fiind că sunt de felul meu marinar. O să am o droaie de căţeluşi pe care am să i pun să se hârjonească veşnic cu căţeluşii maiestăţii voastre, sau, mai degrabă, nişte pisoi, fiindcă sunt mai graţioşi; pe urmă vom mânca frişcă în timp ce domnul d'Épernon o să ne povestească verzi şi uscate. Am de gând să mă îngraş; pe urmă, după ce iubita lui du Bouchage îşi va şterge lacrimile, înveselindu se, vom căuta o femeie veselă pe care s o facem să lăcrimeze, ca să mai schimbăm cântecul; şi toate astea fără să mişcăm un de­get, sire. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să te lăfăieşti într un jilţ, şi încă şi mai plăcut să stai culcat! Oh! ce perne moi, sire! Se vede numaidecât ca tapiţerii ma­iestăţii voastre lucrează pentru un suveran care se plic­tiseşte.

— Ruşine, Anne! spuse regele.

— Ruşine? De ce?

— Se poate ca un bărbat la vârsta ta şi de rangul tău să trândăvească şi să se îngraşe?! Proastă idee, ce să zic!

— Nu găsesc, sire.

— Uite, m am gândit să ţi dau ceva de făcut.

— Cu dragă inimă, dacă i un lucru plicticos.

Pentru a treia oară se auzi un mârâit; s ar fi zis că javra de căţel râdea de spusele lui Joyeuse.

— Ce câine isteţ! spuse Henric. A şi ghicit ce vreau să ţi propun.

— Şi ce binevoiţi a mi da de făcut, sire? Despre ce i vorba?

— Ai să ţi pui nişte cizme.

Joyeuse se cutremură îngrozit:

— O, nu, să nu mi cereţi aşa ceva, sire, este împotriva tuturor principiilor mele.

— Şi ai să încaleci pe cal.

Joyeuse sări în sus:

— Pe cal?! A, nu, de azi înainte nu mai umblu decât în litieră. Maiestatea voastră n a auzit ce am spus?

— Ei, haide, Joyeuse, sfârşeşte odată cu ghiduşiile! M ai înţeles? Ai să ţi pui cizmele în picioare şi ai să încaleci pe cal.

— Nu, sire – răspunse ducele, cât se poate de se­rios – e cu neputinţă.

— Şi de ce ar fi cu neputinţă, mă rog? întrebă Hen­ric, mânios.

— Pentru că... pentru că... sunt amiral.

— Ei, şi?

— Şi pentru că amiralii nu obişnuiesc să meargă călare.

— Ah, aşa va să zică! spuse regele.

Joyeuse se mulţumi să moţăie din cap în chip de răs­puns, ca un copil încăpăţânat care nu vrea cu nici un chip să asculte, dar care în acelaşi timp se sfieşte să nu răspundă de loc.

— Prea bine, atunci, domnule amiral, te scutesc să încaleci pe cal: ai dreptate, nu se cade ca un marinar să umble călare; menirea unui marinar este să meargă pe apă, pe puntea unei corăbii sau a unei galere; te vei îm­barca deci numaidecât şi te vei duce la Rouen; acolo vei găsi nava amiral a domniei tale, pe care vei avea grijă s o echipezi şi să te pregăteşti de plecare spre Anvers.

— Spre Anvers! exclamă Joyeuse, disperat de parcă i s ar fi poruncit să plece la Canton sau la Valparaiso.

— Am spus – rosti regele cu un glas neînduplecat care statornicea fără nici o tăgadă drepturile sale de cârmuitor şi voinţa sa suverană. Am spus şi nu mai vreau să repet.

Fără a da cel mai mic semn de împotrivire, Joyeuse îşi prinse mantia în copci, îşi agăţă spada şi îşi luă dintr un jilţ toca de catifea.

— Câtă bătaie de cap până să i faci pe oameni să te asculte! bombăni Henric. Dacă se întâmplă câteodată să uit că eu sunt stăpânul aici, măcar ceilalţi s ar cuveni să şi aducă aminte.

Joyeuse se înclină fără a scoate o vorbă şi, cu faţa împietrită, puse reglementar palma pe garda spadei.

— La ordin, sire! rosti el cu o voce atât de supusă, încât străşnicia monarhului se înmuie dintr o dată ca un boţ de ceară.

— Vei pleca la Rouen – îi puse el în vedere – unde doresc să te îmbarci de îndată, dacă nu cumva preferi să mergi pe uscat până la Bruxelles.

Henric aştepta un cuvânt din partea lui Joyeuse, care se mulţumi să salute milităreşte.

— Preferi să călătoreşti pe uscat? stărui Henric.

— N am nici o preferinţă atunci când trebuie să îm­plinesc o poruncă, sire – răspunse Joyeuse.

— Aşa, bosumflă te, îmbufnează te, îndărătnicule! strigă Henric. Ah, regii sunt sortiţi să n aibă parte nici­odată de prieteni!

— Cel ce porunceşte nu se poate aştepta să afle în jurul său decât slujitori – răspunse solemn Joyeuse.

— Aşadar, domnule – răspunse regele, jignit – veţi pleca la Rouen, veţi echipa galera domniei voastre, veţi strânge trupele aflate în garnizoanele Caudebec, Harfleur şi Dieppe, în locul cărora voi lua măsuri să se trimită alte oşti; pe urmă veţi îmbarca toţi ostaşii pe şase coră­bii pe care le veţi pune la dispoziţia fratelui meu, care aşteaptă ajutoarele făgăduite de mine.

— Ordin scris, sire, nu vă fie cu supărare! spuse Jo­yeuse.

— De când, oare – răspunse monarhul – aţi părăsit obiceiul de a lua singur măsuri în numele puterii pe care domnia voastră o are ca amiral?

— N am dreptul decât să mă supun şi, pe cât pot, sire, caut să mă feresc de orice răspundere.

— Foarte bine, domnule duce, veţi primi ordinul scris la palatul domniei voastre, chiar în momentul plecării.

— Şi când va fi plecarea sire?

— Peste un ceas.

Joyeuse se inclină ceremonios şi porni spre uşă.

Inima regelui zvâcni să se spargă.

— Cum aşa?! se miră el. Nici măcar nu socotiţi de cuviinţă să vă luaţi rămas bun?! Dar ştiţi că nu sunteţi deloc politicos, domnule amiral. De altfel, toată lumea spune că domnii marinari suferă îndeobşte de această meteahnă. Să sperăm că voi avea mai multă mulţumire din partea comandantului pedestrimii.

— Îmi cer iertare, sire – bolborosi Joyeuse – dar, din păcate, sunt un curtean tot atât de nepriceput pe cât sunt de puţin destoinic ca marinar, şi maiestatea voastră are tot dreptul să regrete binele pe care mi l a făcut.

Şi ieşi trântind uşa cu atâta putere, încât draperia se înfoie, împinsă de aerul ce răbufnise în cameră.

— Aşa mă iubesc, va să zică, cei pe care i am răsfă­ţat! se tângui regele. Ah, Joyeuse! Unde ţi e recunoş­tinţa, Joyeuse?!

— Nu cumva ai de gând să l chemi înapoi? spuse Chicot, apropiindu se de pat. Ba nu, zău! Fiindcă s a întâmplat să ai şi tu o dată în viaţă un dram de voinţă, acum te căieşti!

— Ia te uită, ştii că eşti nostim! răspunse regele. Dar ce ţi închipui, că i chiar atât de plăcut să cutreieri mările în toiul lunii octombrie, cu vântul şi ploaia în faţă? Aş vrea să te văd în locul lui, egoistule!

— Voia dumitale, mărite crai, voia dumitale!

— Te vezi umblând prin coclauri, peste munţi şi văi?

— Peste munţi şi văi! În clipa de faţă, dorinţa mea cea mai fierbinte este să călătoresc.

— Înseamnă că, dacă te aş trimite undeva, aşa cum l am trimis adineauri pe Joyeuse, ai primi?

— Nu numai că aş primi, dar ţi aş cere stăruitor, te aş ruga în genunchi.

— Să ţi încredinţez o solie?

— Da, să mi încredinţezi o solie.

— Ai fi în stare să te duci în Navara?

— M aş duce şi unde a înţărcat dracu copiii, măria ta.

— Nu cumva te ţii de pozne, măscăriciule?

— Sire, n am fost prea vesel de felul meu cât am trăit, şi pot să vă jur că, de când am răposat, sunt şi mai trist.

— Mai adineauri însă nu voiai în ruptul capului să părăseşti Parisul!

— Milostive stăpâne, am greşit, zău, am greşit amar­nic şi mi pare rău acum.

— Aşadar, ţi a venit chef tam nisam să ţi iei tălpă­şiţa?

— Numaidecât, preaslăvite domn, chiar acum, pe loc, prealuminate monarh!

— Nu mai înţeleg nimic! şi Henric dădu din umeri.

— N ai auzit doar ce a spus marele amiral al Franţei?

— Când anume?

— Atunci când ţi a mărturisit c a rupt o cu ibovnica domnului de Mayenne.

— Ba da. Ei, şi?

— Dacă femeia asta, îndrăgostită de un băiat încântător cum e Joyeuse, căci, orice s ar spune, ducele are pe vino ncoace...

— Fără îndoială.

— Dacă femeia asta, zic, îi dă papucii, suspinând cu alean, înseamnă că are o pricină.

— De bună seamă, altminteri nu i ar fi dat papucii.

— Ei bine, ştii care i pricina?

— Nu.

— Nici n o bănuieşti?

— Nu.

— Pricina este că domnul Mayenne e pe cale să se întoarcă.

— Ce vorbeşti! se miră regele.

— Ai înţeles, în sfârşit. Felicitările mele!

— Da, înţeleg... şi totuşi...

— Totuşi?

— Nu găsesc c ar fi un motiv destul de puternic.

— Poate cunoşti cumva tu altele, Henric; nu mi aş putea dori decât să le găsesc, la rândul meu, pe deplin întemeiate. Zi!

— Pentru ce femeia asta, în loc să i dea răvaş de drum lui Joyeuse, nu s ar despărţi mai degrabă de Mayenne? Nu crezi oare că Joyeuse ar căuta numaidecât să şi arate recunoştinţa, poftindu l pe domnul de Ma­yenne în Pré aux Clercs pentru a i găuri burdihanul? Fiindcă, precum ştii, tânărul nostru are o spadă năpras­nică.

— Prea bine, dar dacă Joyeuse are o spadă năpras­nică, domnul de Mayenne, în schimb, are un pumnal vi­clean. Aminteşte ţi de Saint Mégrin.

Henric oftă din adânc, ridicând ochii la cer.

— O femeie cu adevărat îndrăgostită nu se îndură să pună în joc viaţa iubitului ei: preferă să l părăsească pentru a câştiga timp; preferă, mai cu seamă, să nu şi pună ea însăşi viaţa în joc. Toţi ăştia din familia ducilor de Guise, mânca i ar tata, sunt oameni ai dracului de crânceni.

— Ah! Se poate să ai dreptate.

— Îmi pare bine.

— Acum îmi vine şi mie să cred că Mayenne se gândeşte să se întoarcă. Bine, dar tu, Chicot, tu nu eşti nici o muiere fricoasă, nici o femeie îndrăgostită!

— Eu, Henric, sunt un bărbat prevăzător, un bărbat care mai are încă o răfuială cu domnul de Mayenne, o partidă pe care n a apucat încă s o sfârşească: dacă dă peste mine, poate că i vine chef s o ia de la capăt; dom­nul de Mayenne este un jucător atât de straşnic, drăgu­ţul de el, că ţi se zbârleşte părul în cap!

— Ei, şi?

— O să joace cu atâta dibăcie, c o să mă pomenesc la un moment dat cu un cuţit în spate.

— Las' că l cunosc eu pe Chicot şi ştiu că obişnuieşte să şi plătească întotdeauna datoriile.

— Ai dreptate, i aş plăti cu vârf şi îndesat până ar da ortul popii.

— Cu atât mai bine! Înseamnă că partida s a înche­iat în cazul acesta.

— Pe naiba! Cu atât mai rău, dimpotrivă, cu atât mai rău! Familia o să urle ca din gură de şarpe, toată Liga o să ţi cadă pe cap şi, într o bună zi, parcă văd c ai să mi spui: "Chicot, puiule, să nu te superi pe mine, dar n am ce face, trebuie să te trag pe roată".

— Am să spun eu aşa ceva?

— Nu numai c ai s o spui, dar, din păcate, ai s o şi faci. Prefer deci ca lucrurile să ia o altă întorsătură, mă nţelegi? Aşa cum sunt acum, mă simt foarte bine şi poftesc să rămân şi mai departe tot aşa. Vezi tu, asemenea progresii aritmetice mi se par destul de primejdioase când e vorba de răzbunare; drept care am să plec în Navara, dacă vrei într adevăr să mă trimiţi acolo.

— Sigur că vreau.

— Aştept porunca, milostive crai.

Şi încremenind locului în poziţia pe care o luase mai înainte Joyeuse, Chicot rămase în aşteptare.

— Bine, dar nu ştii încă – spuse regele – dacă solia pe care vreau să ţi o încredinţez o să ţi placă.

— De vreme ce am cerut o...

— Fiindcă, vezi tu, Chicot – îi desluşi suveranul – am de gând să bag un pic de zâzanie între Margot şi so­ţul ei.

— Învrăjbeşte pentru a stăpâni – rosti Chicot – era abecedarul politicii încă de acum o sută de ani.

— Aşadar, nu ţi e silă de treaba asta?

— Păi ce i treaba mea? răspunse Chicot. Faci cum vrei, luminăţia ta. Eu nu sunt decât un simplu ambasador şi nimic mai mult; nu eşti dator să i dai nici o socoteală şi, atâta timp cât nimeni nu se poate atinge de un fir de păr din capul meu... fiindcă, îţi dai seama, desigur, că ţin neapărat la lucrul acesta.

— Dar bine – spuse Henric – trebuie totuşi să ştii ce să i spui cumnatului meu.

— Cum adică, trebuie să i spun ceva? Nu, nu, în vecii vecilor nu.

— Şi de ce nu?

— Mă duc oriunde pofteşti, dar nu scot o vorbă din gură. Cunoşti doar zicala: nu te juca cu focul...

— Atunci înseamnă că nu vrei!

— Nu vreau să scot un cuvânt, în schimb pot foarte bine să duc o scrisoare. Un purtător de cuvânt este, în orice caz, mai mult sau mai puţin răspunzător de vorbele pe care le rosteşte, pe când aducătorul unei scrisori nu are de pătimit decât doar indirect.

— Bine, dacă i aşa, am să ţi dau atunci o scrisoare: este un lucru care se împacă, de altfel, cu vederile mele politice.

— Ca să vezi cum s a potrivit! Dă mi!

— Cum ai spus?

— Am spus "Dă mi".

Şi zicând aceasta, Chicot întinse mâna.

— Ah! Nu cumva îţi închipui că o scrisoare ca asta poate fi scrisă cât ai bate din palme; trebuie gândită pe îndelete, ticluită, cumpănită.

— Bine, atunci te las s o gândeşti, s o ticlueşti, s o cumpăneşti. Am să trec dis de dimineaţă sau am să tri­mit pe cineva s o ia.

— De ce nu rămâi să dormi aici?

— Aici?

— Da, în jilţul tău.

— Pe naiba! S a mântuit, în vecii veciilor n am să mă mai culc în palatul Luvru. Cine a mai pomenit ase­menea bazaconie: un strigoi dormind într un jilţ!

— Oricum – stărui regele – trebuie totuşi să ştii ce anume am pus la cale în privinţa surorii mele Margot şi soţului ei. Doar eşti gascon; scrisoarea trimisă de mine o să facă vâlvă la curtea Navarei; au să te descoasă şi, prin urmare, trebuie să fii în stare să le răspunzi. Ce dracu! Se cheamă că vii în numele meu şi n aş vrea să te ia lumea drept un zevzec.

— Of, Doamne! spuse Chicot, dând din umeri. Zău, tare mai eşti greu de cap, măria ta! Doar nu ţi vei fi închipuit c am să bat două sute cincizeci de leghe ca să duc o scrisoare, fără să ştiu ce stă scris înăuntru! Fii pe pace: la primul colţ de stradă sau la umbra primului co­pac sub care am să poposesc, o să am eu grijă să deschid scrisoarea. Să fiu al dracului dacă n o fac! Cum aşa? De zece ani îţi trimiţi ambasadorii în cele patru părţi ale lumii şi n ai avut vreme să i cunoşti? Şi acum, hai, odihneşte ţi trupul şi sufletul în bună pace, că eu mă întorc în sihăstria mea.

— Şi unde zici că se află sihăstria ta?

— În cimitirul Inocenţilor, prea luminate stăpâne.

Henric se uită la Chicot cu aceeaşi nedumerire pe care, de două ceasuri de când îl văzuse răsărind în faţa lui, nu reuşise încă s o alunge din privirile sale.

— Nu te ai aşteptat la asta, aşa e? spuse Chicot, luându şi pălăria şi pelerina. Ca să vezi se înseamnă să ai legături cu oamenii călătoriţi pe lumea cealaltă! Ne am înţeles deci: pe mâine, fie că vin eu, fie că vine o ştafetă de a mea.

— Cum vrei, numai că ştafeta trimisă de tine trebuie să fie înarmată cu o parolă, ca să se ştie că vine din partea ta şi ca să găsească porţile deschise.

— Foarte bine! Dac am să fiu eu, se înţelege de la sine că vin din partea mea, iar dac o să fie omul meu, atunci o să vină din partea strigoiului.

Şi cu aceste cuvinte, ieşi din încăpere aproape pe ne­simţite, în aşa fel încât, superstiţios cum era din fire, Henric rămase în cumpănă, neştiind prea bine dacă fusese într adevăr un om în carne şi oase sau doar o nălucire cel ce se strecurase pe uşă, fără a o face să scârţâie şi fără să clintească nici cel mai mic fald al draperiei.

XVI

ÎN CE FEL ŞI DIN CE PRICINĂ RĂPOSASE CHICOT
Chicot în carne şi oase – să ne ierte deci cititorii noştri dacă din întâmplare ar fi amatori de întâmplări miraculoase şi dacă şi vor fi închipuit la un moment dat că ne am luat îngăduinţa să introducem un strigoi prin­tre eroii istorisirii noastre – Chicot ieşi deci din palat, după ce i spusese monarhului, în zeflemea, potrivit obi­ceiului său, toate adevărurile pe care ţinea să i le împăr­tăşească.

Iată ce se întâmplase: