Les quarante cinq

— Pajul meu de ieri! şopti el.

Doamna însă nu păru a l recunoaşte şi trecu mai de­parte fără să clipească, având grijă totuşi să se ascundă în fundul trăsurii.

— Să fie al dracului! protestă Sainte Maline. Cum văd eu, mă faci să te aştept. Şi pentru ce? Ca să te uiţi după fuste.

— Te rog să mă ierţi, domnule – se scuză Ernauton, pornind mai departe.

Din momentul acela, tinerii îşi văzură de drum, mânând caii la trap pe strada principală a cartierului Saint Marceau, fără să deschidă gura nici măcar ca să se sfădească.

Judecând după înfăţişare, Sainte Maline părea să se fi liniştit; în realitate însă tremura carnea pe el de mânie. Pe de altă parte, băgase de seamă – şi descoperirea aceasta, cum e lesne de înţeles, nu avu câtuşi de puţin darul să l îmblânzească – pe de altă parte, ziceam, băgase de seamă că, deşi era un iscusit călăreţ, n ar putea, la o adică, să se ţină după Ernauton, deoarece bidiviul său se dovedea mult mai prejos decât cel pe care călărea însoţitorul lui şi era scăldat în sudoare, cu toate că nu l alergase încă.

Treaba aceasta îl punea pe gânduri; de aceea, ca să se poată dumeri pe deplin la ce se putea aştepta din partea armăsarului său, îl tot zădăra când cu nuiaua, când cu pin­tenii. Stăruinţele lui stârniră vrajbă între cal şi călăreţ. Asta se întâmpla în preajma râului Bièvre. Dobitocul nu se osteni să şi încerce elocinţa aşa cum făcuse Ernauton, ci, amintindu şi de obârşia sa (era de fel din Normandia), îi deschise lui Sainte Maline un proces, pe care acesta îl pierdu.

Începu prin a sălta în dezghinuri, apoi se ridică în două picioare, pe urmă, sărind berbeceşte, îşi luă vânt îndreptându se spre Bièvre, şi acolo se descotorosi de călăreţ, rosto golindu se cu el până în mijlocul râului, unde se despăr­ţiră definitiv.

Înjurăturile lui Sainte Maline s ar fi auzit probabil de la o poştă, deşi erau pe jumătate sugrumate de apă. Când reuşi, în sfârşit, să se pună pe picioare, avea ochii ieşiţi din cap şi câteva picături de sânge ce i se prelingeau de pe fruntea zdrelită îi brăzdau obrazul.

Sainte Maline se uită roată împrejur: calul se urcase pe mal şi nu i se mai vedea decât crupa, ceea ce dovedea că era cu capul întors către palat.

Burduşit cum era şi terfelit de sus şi până jos cu no­roi, ud până la piele, plin de sânge şi de vânătăi, Sainte Maline îşi dădea prea bine seama că nu era în stare să alerge după bidiviu să l prindă; a încerca măcar aşa ceva ar fi însemnat să se facă de râs.

În momentul acela îi veniră în minte cuvintele pe care i le spusese lui Ernauton: de vreme ce nu catadicsise să l aştepte pe tovarăşul său nici o singură clipă pe strada Saint Antoine, pentru ce Ernauton s ar fi învrednicit să l aştepte acum un ceas, poate chiar două, în mijlocul drumului?

De unde până atunci clocotea de mânie, în urma acestor cugetări, Sainte Maline fu copleşit de cea mai crâncenă disperare, mai ales când îl văzu, din fundul văgăunii în are să prăbuşise, pe tăcutul Ernauton dând pinteni calului şi apucând o pe un drum lăturalnic, pe care pesemne îl socotea mai scurt.

Punctul culminant al mâniei la oamenii abraşi din fire este o dezlănţuire de nebunie. Unii dintre ei ajung cel mult să aiureze. Alţii se prăbuşesc într un fel de toropeală ca şi când trupul şi mintea lor ar fi sleite de vlagă.

Sainte Maline trase din teacă pumnalul aproape fără să şi dea seama; o clipă îi dădu prin gând să şi l împlânte în piept până în plăsele. Nimeni n ar putea să zu­grăvească, nici el însuşi chiar, suferinţele prin care trecu în momentul acela. O asemenea încercare sau îţi curmă viaţa sau, dacă izbuteşti s o înfrunţi, te îmbătrâneşte cu zece ani.

Sainte Maline se caţără pe malul apei, mergând în pa­tru labe până ce ajunse pe muchie; ieşind, în sfârşit, la li­man, se uită cu o privire rătăcită în lungul drumului: era cu desăvârşire pustiu.

Ernauton dispăruse în dreapta, urmându şi calea drept înainte, iar telegarul său se făcuse şi el nevăzut, topindu se departe în zare.

În timp ce Sainte Maline frământa în minte mii de gânduri vrăjmaşe îndreptate atât împotriva celorlalţi, cât şi îm­potriva lui însuşi, tropotul unui bidiviu îi ajunse la ure­che şi, în aceeaşi clipă, văzu venind pe drumul din dreapta pe care apucase Ernauton un cal şi un călăreţ.

Călăreţul ţinea de căpăstru un al doilea cal.

Era rezultatul raitei pe care o dăduse domnul de Carmainges; acesta o luase la dreapta, ştiind prea bine că a fugări un cal înseamnă a l speria, silindu l să scapere mai vârtos din copite. Se gândise deci să facă un ocol şi tăiase drumul calului normand, aşteptându l pe o ulicioară în­gustă.

În faţa acestei privelişti, Sainte Maline simţi că i creşte inima de bucurie şi un val de căldură şi de recu­noştinţă fu gata să se reverse din sufletul său, oglindindu se în expresia plină de gingăşie a privirii sale; apoi se întunecă brusc la faţă; îşi dăduse seama dintr o dată de superioritatea lui Ernauton asupra sa, căci trebuia să re­cunoască fără doar şi poate că, dacă ar fi fost în locul to­varăşului său de drum, nici prin gând nu i ar fi trecut să facă ceea ce făcuse acesta.

Nobleţea faptei sale era strivitoare; şi cu atât simţea mai adânc lucrul acesta, cu atât suferea mai cumplit. Îngână totuşi o mulţumire, pe care Ernauton nici n o luă în seamă, apucă apoi furios calul de frâu şi, cu toate că era chinuit de dureri, se săltă din nou în şa. Fără să spună nimic, Er­nauton o luase înainte la pas, dezmierdând grumazul şoimanului.

Sainte Maline, aşa cum am spus, era un neîntrecut că­lăreţ; accidentul pe care l suferise era o întâmplare cu totul neaşteptată; după o luptă de câteva clipe, din care de astă dată ieşi biruitor, izbuti să şi stăpâncască în cele din urmă calul şi să l urnească din loc, mânându l la trap.

— Îţi mulţumesc, domnule – îi spuse pentru a doua oară lui Ernauton când ajunse în dreptul său, după ce mai întâi se întrebase de o sută de ori dacă mândria sa şi eticheta îi îngăduie să facă lucrul acesta.

Ernauton se mulţumi să se încline, întorcându se spre el şi ducând mâna la pălărie.

Sainte Maline avea impresia că drumul nu se mai sfârşeşte.

Pe la ceasurile două şi jumătate zăriră un călător care mergea înaintea lor, însoţit de un dulău: omul era înalt şi purta o spadă la şold; nu era, de bună seamă, Chicot, deşi avea nişte braţe şi nişte picioare pe măsura lui.

Sainte Maline, care era într un hal fără hal, murdar de noroi din cap până n picioare, nu şi putu stăpâni nerăbda­rea; observase că Ernauton trecuse pe lângă drumeţ fără a l învrednici măcar cu o privire. Ideea de a i dovedi tova­răşului său că greşise fulgeră ca o săgeată otrăvită prin mintea gasconului; se apropie, aşadar, de călător şi încercă să intre în vorbă cu el.

— Aştepţi ceva, drumeţe? îl iscodi el.

Omul se uită la Sainte Maline, a cărui înfăţişare în mo­mentul acela, cinstit vorbind, nu era câtuşi de puţin atră­gătoare. Figura răvăşită de mânia ce l învolburase puţin mai înainte, hainele pline de noroiul ce nu apucase încă să se zvânte, dârele de sânge neînchegat încă de pe obraji, sprâncenele groase şi încruntate, braţul întins cu înfrigu­rare spre el, într un gest mai degrabă plin de ameninţare decât întrebător, toate acestea laolaltă închipuiau o prive­lişte cu drept cuvânt fioroasă în ochii călătorului.

— Dacă aş aştepta ceva – îi răspunse el – înseamnă că n aş aştepta pe cineva, iar dacă ar fi să aştept pe ci­neva, în orice caz nu te aş aştepta pe dumneata.

— Eşti necuviincios, jupâne! se burzului Sainte Maline, fericit că găsise, în sfârşit, prilejul să şi descarce mânia şi totodată furios, deoarece se înşelase şi astfel îi dăduse iarăşi adversarului său ocazia să se fălească.

Spunând aceste cuvinte, ridică mâna în care ţinea nu­iaua, ca să l plesnească pe călător; acesta însă ridică la rândul său toiagul şi l izbi din răsputeri peste umăr pe Sainte Maline; pe urmă fluieră câinele, care se repezi să muşte piciorul calului şi să şi înfigă colţii în coapsa că­lăreţului, smulgând dintr o parte o fâşie de carne, iar din cealaltă o bucată de stofă.

Stârnit de durere, calul îşi luă iarăşi vânt, rupând o la fugă, de astă dată drept înainte, fără să mai poată fi stru­nit de Sainte Maline, care totuşi se strădui din răsputeri să l ţină în frâu, izbutind să rămână mai departe în şa. Trecu astfel ca o furtună prin faţa lui Ernauton, care nu avu nici măcar o părere de zâmbet văzând păţania lui.

Când reuşi, în fine, să şi domolească bidiviul şi dom­nul de Carmainges îl ajunse din urmă, mândria lui, în loc să se smerească, dimpotrivă, căută să scape cu faţa curată.

— De, ce să i faci! spuse el, silindu se să surâdă. Cum văd eu, azi este o zi buclucaşă pentru mine, n am noroc şi pace. Omul ăsta totuşi era leit cel pe care trebuia să l întâlnim, aşa cum ni l a zugrăvit maiestatea sa.

Ernauton însă nu catadicsi să deschidă gura.

— Cu dumneata vorbesc, domnule! se răţoi Sainte Maline, scos din sărite de sângele lui rece, pe care l soco­tea, şi cu drept cuvânt, o mărturie de dispreţ, şi dorind din toată inima să pună capăt odată acestei situaţii printr o răfuială hotărâtoare, chiar cu preţul vieţii. Cu dumneata vorbesc, n ai auzit ce ţi am spus?

— Omul pe care ni l a descris maiestatea sa – îi răs­punse Ernauton – nu avea toiag şi nici câine.

— Adevărat – recunoscu Sainte Maline – şi dacă m aş fi gândit puţin mai înainte, aş avea acum o vânătaie mai puţin la umăr şi o julitură mai puţin la picior; acum îmi dau seama că e bine să fii cuminte şi să ţi păstrezi cumpătul.

De astă dată Ernauton nu i mai răspunse, ci, ridicându se în scări şi punând mâna streaşină la ochi, zise:

— Uite l colo pe omul căutat de noi şi care ne aşteaptă.

— Să fiu al naibii! bombăni pe înfundate Sainte Ma­line, înciudat că şi de data aceasta tovarăşul său îl întrecuse. Ce ochi ageri ai, domnule, zău aşa! Eu nu desluşesc decât un punct negru, şi cu mare greutate, încă.

Ernauton îşi urmă drumul fără să i mai răspundă; în curând Sainte Maline reuşi să vadă la rândul său şi să re­cunoască persoana despre care le vorbise monarhul. Din nou zgândărit de un imbold răutăcios, dădu pinteni calului, pregătindu se s o ia înainte ca să ajungă cel dintâi la ţintă.

Ernauton, care se aştepta la lucrul acesta, se mulţumi să l privească fără ca în ochii lui să se poată citi nici măcar o umbră de ameninţare, dar nici vreun alt gând desluşit; privirea lui îl făcu pe Sainte Maline să şi vină în fire şi să şi strunească bidiviul, mânându l la pas.

XXX

SAINTE MALINE

Ernauton nu se înşelase, călătorul cu pricina era în­tr adevăr Chicot.

La rândul său, Chicot avea şi el ochiul ager şi urechea ascuţită, aşa că i văzuse şi i auzise pe călăreţi de departe. Şi bănuind că erau în căutarea lui, se opri locului aşteptându i. În momentul în care nu mai avu nici o îndoială în privinţa aceasta şi se dumeri că cei doi călăreţi se îndrep­tau spre el, puse mâna fără nici un fel de ifose pe mânerul spadei, ca şi cum ar fi vrut să ia o atitudine demnă.

Ernauton şi Sainte Maline se uitară o clipă unul la altul, fără să spună nimic.

— Te rog, e rândul dumitale, domnule – rosti în cele din urmă Ernauton, înclinându se în faţa adversarului său; căci, în împrejurarea de faţă, cuvântul adversar este mai potrivit decât cel de tovarăş.

Saint Maline simţi că i se taie suflarea; gestul acesta curtenitor era atât de neaşteptat, încât i se puse un nod în gât şi, în loc de răspuns, lăsă capul în piept.

Văzând că tăcea mâlc, Ernauton se hotărî să ia el cu­vântul.

— Slugile dumneavoastră, domnule – i se adresă el lui Chicot. Vorbesc în numele meu şi al dumnealui.

Chicot îl salută cu cel mai drăgălaş zâmbet.

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, dacă nu sunt prea cu­rios – continuă tânărul – care i numele domniei voastre?

— Numele meu este Strigoiul, domnule – îi răspunse Chicot.

— Aşteptaţi ceva, nu i aşa?

— Da, domnule.

— Sunteţi atât de bun, dacă nu v ar fi cu supărare, şi ne spuneţi ce aşteptaţi?

— Aştept o scrisoare.

— Vă rugăm să iertaţi curiozitatea noastră, domnule, şi că n avem câtuşi de puţin intenţia să vă jignim.

Chicot se înclină din nou, cu un zâmbet din ce în ce mai drăgălaş.

— Şi de unde aşteptaţi scrisoarea aceasta? continuă Ernauton.

— De la palat.

— Pecetluită cu ce fel de sigiliu?

— Cu sigiliul regal.

Ernauton vârî mâna în sân.

— Aţi putea recunoaşte, nu i aşa, scrisoarea cu pri­cina? întrebă el.

— Da, dacă aş vedea o.

Ernauton scoase răvaşul din sân.

— Asta e – spuse Chicot – şi pentru mai multă si­guranţă, ştiţi, cred că trebuie să vă dau ceva în schimb.

— O dovadă?

— Întocmai.

— Domnule – luă din nou cuvântul Ernauton – re­gele mi a încredinţat această scrisoare ca să vi o aduc, însă dumnealui este cel care are datoria să vi o înmâneze.

Şi întinse scrisoarea lui Sainte Maline, care o luă în primire pentru a o depune la rândul său în mâinile lui Chicot.

— Vă mulţumesc, domnilor – spuse acesta.

— Precum vedeţi – adăugă Ernauton – am îndepli­nit solia aşa cum ni s a poruncit. Nu mai e nimeni altcineva pe drum, nimeni deci nu ne a văzut stând de vorbă cu domnia voastră sau înmânându vă scrisoarea.

— E adevărat, domnule, recunosc şi, la nevoie, chiar pot aduce mărturie că aşa a fost. Şi acum e rândul meu.

— Dovada – rostiră într un glas cei doi tineri.

— Căruia din dumneavoastră trebuie să i o încre­dinţez?

— Regele nu ne a spus nimic! exclamă Sainte Maline, uitându se ameninţător la însoţitorul său.

— Fiţi atât de bun şi mai faceţi un duplicat, domnule – îl rugă Ernauton – ca să ne puteţi da fiecăruia dintre noi câte un înscris; de aici şi până la palat e o bucată bună de drum şi între timp cine ştie ce nenorocire ni se poate întâmpla, mie sau dumnealui.

În timp ce spunea aceste cuvinte, ochii lui Ernauton scânteiară la rândul lor, luminaţi de un fulger.

— Sunteţi un om înţelept, domnule – îl lăudă Chicot.

Scoase apoi din buzunar un carnet, rupse două file şi se apucă să scrie pe fiecare dintre ele:
Am primit din mâinile domnului René de Sainte Ma­line scrisoarea adusă de domnul Ernauton de Carmainges.

Strigoiul
— Să ne vedem cu bine, domnule! spuse Sainte Ma­line, grăbindu se să ia în stăpânire dovada sa.

— Rămâneţi cu bine, domnule, şi drum bun! adăugă Ernauton. Mai aveţi ceva de trimis la palat?

— Nu, nimic altceva, domnilor! Vă foarte mulţumesc! răspunse Chicot.

Ernauton şi Sainte Maline îşi îndemnară din nou caii la drum, de astă dată însă îndreptându se spre Paris, iar Chicot se îndepărtă cu nişte paşi pentru care şi cel mai vânjos catâr ar fi putut pe bună dreptate să l invidieze.

După ce Chicot se topi în depărtare, Ernauton, care abia apucase să facă o sută de paşi, îşi înfrână brusc bi­diviul şi, întorcându se către Sainte Maline, spuse:

— Şi acum, domnule, fă bine, te rog, şi descalecă.

— Dar pentru ce, domnule? se miră Sainte Maline.

— Acum, că ne am îndeplinit datoria, avem ceva de vorbit amândoi şi locul de faţă mi se pare cât se poate de potrivit pentru o conversaţie de felul acesta.

— Cum doreşti, domnule – se învoi Sainte Maline, să­rind jos de pe cal, aşa cum făcuse şi tovarăşul său.

După ce descălecă, Ernauton se apropie de el şi i spuse:

— Cred că ţi aduci aminte, domnule, că, fără nici o provocare din partea mea şi fără nici o socoteală din partea dumitale, în sfârşit, fără nici o pricină, tot drumul n ai făcut decât să mă jigneşti cu cele mai grele cuvinte. Mai mult încă: ai ţinut neapărat să pun mâna pe spadă într un moment cu totul nepotrivit, iar eu am refuzat. Acum însă cred că momentul este prielnic şi sunt sluga dumitale.

Sainte Maline îl ascultă până la capăt, încruntat şi po­somorât; dar, ce curios! Sainte Maline de astă dată nu mai era târât de puhoiul mâniei care l făcuse să se întreacă cu gluma, Sainte Maline nu mai avea chef să se bată în duel; cugetând mai pe îndelete, îşi recăpătase bunul simţ şi putea să şi dea seama pe deplin de inferioritatea situa­ţiei sale.

— Domnule – răspunse el după o tăcere de câteva clipe – atunci când ţi am aruncat cuvinte grele, dumneata, în loc să mi răspunzi cum s ar fi cuvenit, ai căutat să mă îndatorezi; n aş mai fi deci în stare acum să ţi vorbesc aşa cum ţi am vorbit mai înainte.

Ernauton se încruntă:

— Nu, domnule, dar în sinea dumitale încă mai gândeşti lucrurile pe care le ai rostit mai adineauri.

— De unde ştii?

— Pentru că toate cuvintele dumitale erau pornite din ură şi din invidie, şi pentru că în cele două ceasuri ce au trecut de când le ai rostit nici ura şi nici invidia nu se pu­teau stinge în inima dumitale.

Sainte Maline se înroşi, dar nu i răspunse nimic.

Ernauton aşteptă un timp, apoi continuă:

— Dacă dintre noi doi, regele mi a dat mie întâietate, a făcut o numai pentru că figura mea i s a părut mai sim­patică decât a dumitale; dacă n am ajuns să mă prăvălesc în Bièvre, asta s a întâmplat numai pentru că sunt un că­lăreţ mai încercat decât dumneata; dacă n am primit pro­vocarea dumitale în momentul în care ţi s a năzărit să mă zgândăreşti, n am făcut o decât pentru că sunt mai înţe­lept; după cum câinele drumeţului n a apucat să şi înfigă colţii în mine, deoarece privirea mea este mai ageră decât a dumitale; în sfârşit, dacă îţi cer cu tot dinadinsul acum să mi dai satisfacţie, o fac pentru că sentimentul onoarei este mai adânc înrădăcinat în sufletul meu şi, ia seama, dacă tot mai stai la îndoială, aş putea să spun şi pentru că am mai mult curaj decât dumneata.

Sainte Maline tremura tot şi din ochii lui ţâşneau ful­gere; toate metehnele pe care le dăduse în vileag Ernau­ton îşi puseseră rând pe rând pecetea pe chipul său vânăt de mânie; la ultimele vorbe rostite, Ernauton trase sabia din teacă, furios de parcă şi ar fi ieşit din minţi.

Însoţitorul său însă i o luase înainte.

— Uite ce e, domnule – întâmpină Sainte Maline – te rog să ţi retragi ultimul cuvânt pe care l ai spus; e de prisos, oricum, nu se poate să nu ţi dai seama tocmai dum­neata, care mă cunoşti atât de bine, de vreme ce, precum ziceai adineauri, casele noastre se află la două leghe una de alta; retrage l, te rog. Ajunge, cred, cât m am umilit, n are rost să mă şi înjoseşti.

— Domnule – îi răspunse Ernauton – dat fiind că eu nu mi pierd cumpătul în nici o împrejurare, nu mi se întâmplă niciodată să spun altceva decât ceea ce vreau să spun; prin urmare, nu retrag nimic. Şi eu sunt tot atât de sensibil şi, fiind proaspăt venit la curte, n aş vrea să fiu nevoit să roşesc de câte ori ne va fi dat să ne întâlnim faţă n faţă. O singură dată măcar că încrucişăm spadele, dom­nule, asta i tot ce doresc, pentru ca şi eu, şi dumneata să fim cu inima împăcată.

— O, domnule, de unsprezece ori m am bătut în duel până acum – rosti Sainte Maline cu un zâmbet hain – şi din cei unsprezece adversari pe care i am înfruntat, doi au rămas pe câmpul de bătaie. Cred că ştii şi asta, nu?

— Eu, în schimb nu m am bătut niciodată în duel, domnule – mărturisi Ernauton – deoarece n am avut pri­lejul până acum; găsesc deci că prilejul acesta este bine­venit, şi cum mi a ieşit singur în cale, fără ca eu să l fi provocat cumva, n aş vrea cu nici un preţ să l scap. Aştept, aşadar, să te hotărăşti, domnule.

— Uite ce e – spuse Sainte Maline, clătinând din cap – suntem amândoi în serviciul regelui şi, pe deasupra, şi compatrioţi. Hai să punem capăt gâlcevii! Te socotesc un om de ispravă şi aş fi gata chiar să ţi întind mâna, dacă lucrul acesta nu mi ar fi peste putinţă aproape. Vezi, dar, că mă arăt în faţa dumitale aşa cum sunt, rănit până în adâncul inimii; nu i vina mea , sunt invidios, recunosc, ce pot să fac? Natura m a zămislit într o zi urgisită. Domnul de Chalabre, bunăoară, sau domnul de Montcrabeau, sau domnul de Pincorney n ar fi reuşit să mă scoată din să­rite, şi dacă în sinea mea sunt încrâncenat, este numai din pricina meritelor dumitale. Fii mulţumit pentru că invidia ce mă roade nu are nici o putere asupra dumitale şi, spre adânca mea părere de rău, meritele cu care eşti înzestrat rămân neştirbite. Şi cu asta, totul s a încheiat, nu i aşa, domnule? Aş suferi îngrozitor. Îţi mărturisesc cinstit, dacă ai destăinui cuiva pricina pentru care ne am certat.

— Nimeni n o să afle vreodată că ne am certat, dom­nule.

— Nimeni, într adevăr?

— Da, domnule, de vreme ce, dacă ne vom bate în duel, unul dintre noi, eu sau dumneata, va fi răpus. Sunt oameni care nu pun nici un preţ pe viaţa lor: să ştii că eu nu mă număr printre ei, dimpotrivă ţin foarte mult să trăiesc. Am douăzeci şi trei de ani, un nume cinstit şi nici nu sunt prea sărac; cred în mine şi în viitor; fii pe pace deci, fiindcă am să mă apăr ca un leu.

— Ei bine, eu, spre deosebire de dumneata, domnule, am treizeci de ani şi sunt destul de sorbit de viaţă, căci n am nici o încredere în mine şi nici în viitor, dar, oricât aş fi de sătul de viaţă, oricât de puţin aş crede în fericire, prefer totuşi să nu mă bat cu dumneata.

— Vrei să mi ceri scuze, atunci? întrebă Ernauton.

— Nu, cred că ceea ce am făcut şi am spus ajunge. Dacă totuşi nu te declari mulţumit, nu pot decât să mă bucur; în felul acesta se dovedeşte că nu eşti cu nimic mai presus decât mine.

— Îmi voi îngădui să ţi amintesc, domnule, că o ceartă nu poate fi încheiată chiar atât de uşor; ar însemna să râdă lumea de noi, cu atât mai mult cu cât şi unul, şi celă­lalt suntem gasconi.

— Nici nu doresc altceva – spuse Sainte Maline.

— Nu doreşti... ce?

— Nu doresc decât să văd pe cineva care să îndrăz­nească a râde. Ah! Ar fi cel mai fericit prilej pentru mine.

— Refuzi deci să te baţi în duel?

— N am chef să mă bat cu dumneata, bineînţeles.

— După ce m ai provocat?

— Ai dreptate, recunosc.

— La urma urmelor, domnule, ce ai să faci dacă am să mi pierd răbdarea şi dacă am să tabăr asupra dumitale, învârtind sabia în mână?

Saint Maline încleştă pumnii înfiorat.

— Cu atât mai bine – răspunse el – fiindcă am să arunc spada cât colo.

— Ia seama, domnule, pentru că în cazul acesta s ar putea întâmpla să te lovesc, dar nu cu tăişul.

— Foarte bine, căci atunci o să am motiv să te urăsc, şi am să te urăsc de moarte; pe urmă, într o zi când ai să fii la ananghie, o să am grijă să ţi o plătesc aşa cum mi ai plătit o dumneata acum, şi într un moment de dis­perare am să te ucid.

Emauton băgă sabia la loc în teacă.

— Ce om ciudat eşti dumneata – spuse el. Zău, crede mă că te plâng din toată inima.

— Mă plângi?

— Da, îmi închipui că groaznic te chinuieşti.

— Groaznic.

— Pesemne că n ai iubit niciodată.

— Nu, niciodată.

— Dar cel puţin ai vreo pasiune?

— Una singură.

— Invidia, aşa cum mi ai mărturisit.

— Da, şi din pricina ei le împărtăşesc şi pe celelalte, pe toate celelalte, în chipul cel mai ruşinos şi spre marea mea nenorocire; mă îndrăgostesc ca un nebun de o fe­meie atunci când iubeşte pe altul; jinduiesc după galbeni atunci când îi văd în mâinile altcuiva; sunt mândru numai prin comparaţie cu ceilalţi; beau ca să stârnesc mânia ce zace în sufletul meu, adică s o fac să devină acută atunci când este cronică, înteţind o ca să răbufnească şi să pârjolească totul în cale ca trăsnetul. Da, da, ai avut dreptate, domnule de Carmainges, când ai spus că sunt un om ne­fericit.

— Şi n ai încercat niciodată să fii bun? îl întrebă Ernauton.

— N am izbutit.

— Şi ce nădăjduieşti? Ce ai de gând să faci în cazul acesta?

— Ce face buruiana otrăvitoare? Înfloreşte şi ea ca orice plantă şi sunt oameni care se pricep chiar să tragă foloase de pe urma ei. Ce face ursul şi ce face pasărea de pradă? Sfâşie; există însă îmblânzitori care ştiu să i dreseze pentru vânat; iată ceea ce sunt eu şi ceea ce, de bună seamă, voi fi şi de aci înainte în mâinile domnului d'Épernon şi ale domnului de Loignac, până în ziua când va spune cineva: "Buruiana asta e stricată, s o smul­gem; fiara asta e turbată, să i venim de hac".