Ligurda he sontineolovella

7

LIGURDA HE SONTINEOLOVELLA
TEOFILACT

Motto :

„ ... Tot pământul vostru este un cimitir de cadavre , de morţi, sub puterea demonică a nesimţirii, a ignoranţei, a erorilor...”

„ ... Sculaţi, morţilor, din mormintele voastre putrede şi laşe! Sculaţi din somnul indiferenţei şi al nepăsării! Treziţi- vă!”
„ ... Fraţilor, Hristos nu poate fi cucerit doar cu două cruci şi cinci metanii!”...

„ IERTARE NU EXISTĂ!”

„ SINGURĂ RUGĂCIUNEA, MEDITAŢIA ŞI CONTEMPLAŢIA POT ADUCE PE OM ÎN STARE DE A PUTEA PRIMI HAR- DUH SFÂNT!” „ ... Ca să te întâlneşti cu IISUS, trebuie să ajungi mai întâi să-L iubeşti cu pasiune, ca să ajungi să-L iubeşti cu pasiune trebuie mai întâi să-L cunoşti şi ca să-L cunoşti, trebuie să-L studiezi, să-L descifrezi, să-L meditezi, să-L contempli în taină!”

PROLOG



Trăisem în ultimii ani ,adevăraţi ani de chin. Cei din jurul meu credeau că sunt nebun, dar eu în realitate nu eram. Recunosc, că nu eram „normal”, dar a nu fi „normal” nu însemnă că eşti şi nebun.

Trecerea mea de la „normal” la această stare de „anormal” se întâmplase într-o ţară străină, unde eu plecasem să mă refugiez. Voiam să găsesc oameni care să iubească „focul”, aşa cum îl iubeam eu, dar ţara aceea m-a dezamăgit. Toţi iubeau vitrinele şi nu credeau în foc. Nu credeau pentru că nu trăiau în foc, căci ce folos ai dacă crezi doar în foc şi tu nu arzi?. A crede în „foc” e una, şi a arde e alta. Ei bine, aceia nu numai că nu ardeau, dar nici nu credeau că există o ardere, nici nu credeau măcar în focul acela de care vă vorbesc.

M-au decepţionat şi, într-o după amiază, când mă gândeam ce argumente să le aduc pentru ca şi ei măcar să creadă în foc, am auzit trei bătăi în geam. Eram la primul etaj, astfel că era exclus ca cineva văzut să poată bate. Într-adevăr, era un tânăr, îmbrăcat într-un stihar vernil cu reflexe argintii, dar dincolo de el, în adâncul cerului, vedeam, prin perdeaua groasă de copaci, cerul deschis şi o mulţime de bărbaţi în vârstă arzând în flăcări. Toţi pluteau pe un nor ce ardea.

Privindu-l flăcările lor au început să ardă şi mai tare şi deodată, un fulger a ţâşnit din cel mai bătrân dintre ei şi s-a înfipt în mine. În clipa aceea, m-au cuprins şi pe mine flăcările şi m-am prăbuşit în imensa bucurie a arderii.

Mi-am revenit repede şi, arzând în flăcări, am alergat în grabă la prietenul meu (singurul care credea în foc) să-i spun viziunea mea. Spre uimirea mea, „prietenul” mi-a spus să mă internez într-un spital, că sunt bolnav!... L-am lăsat în pace, văzându-l că nu pricepe şi am plecat să mă plimb că nu puteam sta locului. Spre surpriza mea însă, oamenii se speriau când mă vedeau şi mă ocoleau. Tinerele treceau pe trotuarul celălalt şi nu înţelegeam de ce... În fond, ce-mi păsa mie de ei, din moment ce flăcările în care stăteam erau o adevărată beţie? Habar nu aveau ei ce-i aia foc, darămite să arzi în flăcări. S-au mai petrecut nişte lucruri ciudate în jurul meu! Au venit două maşini de poliţie şi nişte poliţişti m-au prins şi m-au dus undeva unde mi-au făcut o injecţie. Am dormit dus. Când m-am trezit, eram într-o clinică psihiatrică. Mă internaseră acolo degeaba. M-au ţinut o săptămână şi după ce s-au convins că sunt normal, mi-au dat drumul. De fapt, să fiu sincer, flăcările încetaseră: ardeam normal şi pe semne că arătam normal.

N-am mai rămas în ţara aceea decât vreo zece zile şi m-am întors în ţara mea unde mă născusem. Oricum, aici tot mai găseam din cei care credeau în foc. Dar iată că într-o zi am simţit nou intrând în mine un fulger. Iar am început să ard în flăcări şi iar cei din jurul meu au început să se uite speriaţi la mine. Ai mei, sora mea cea bună şi tatăl meu au chemat „salvarea”, şi iar clinica psihiatrică. De data asta, flăcările au ţinut trei zile, aşa că a fost nevoie de aproape două luni să mă ţină în spital, ca să-mi revin la normal.

Doi ani la rând au revenit flăcările şi, odată cu ele, clinica psihiatrică. Doctorul meu era din ce în ce mai îngrijorat. Sora mea cea bună la fel. Eu, însă, eram fericit. Flăcările erau pentru mine tot ceea ce poate fi mai frumos pentru că prin ele vedeam, înţelegeam şi cunoşteam mai bine tot ce se petrecea în jurul meu. În clinica de psihiatrie mă simţeam bine. Bolnavii erau toţi suflete alese. Numai cu injecţiile nu mă împăcam. Erau groaznice.

În cel de-al patrulea an, adică în anul 1976, în timp ce ardeam normal la masa de lucru, pe la ora 1 noaptea înaintea ochilor mei apăru un bărbat îmbrăcat într-un costum aparte. Era tot în flăcări. Precizez: eu ardeam normal... el era în flăcări. Stătea la o masă, ca şi mine. Cu mâna stângă îşi rezema capul, iar cu degetul mare de la mâna dreaptă bătea tactul unui cânt pe care nu-l auzeam. S-a uitat la mine lung, serios şi mi-a spus poruncitor: „Cântă!” În clipa aceea m-au năpădit „flăcările” şi am început să cânt în neştire...

Am cântat şapte zile şi şapte nopţi, împreună cu acel bărbat, timp în care nu am dormit şi nu am mâncat nimic. Am băut doar ceaiuri şi compoturi pe care mi le aducea, speriată, sora mea cea bună. În a şaptea zi, Densi s-a retras(aşa îl chema pe acel bărbat) şi, în flăcări fiind, am înţeles trecutul, prezentul şi viitorul... Tot ceea ce înţelesesem nu puteam comunica. Neputând spune nimic, neputând explica ce se întâmplase în cele şapte zile, sora mea cea bună m-a internat din nou în acea clinică. Doctorul a constatat, după o lună, că nu voi mai putea fi normal şi atunci mi-a luat din mână teul şi compasul. Eu eram în al nouălea cer de fericire că voi fi forţat să ies dintre semenii mei şi să mă însingurez. Densi şi cântecul lui îmi erau de ajuns iar flăcările erau îmbătătoare.

Aşa am ajuns un însingurat în universul meu de flăcări.

De fapt, nu mai simţeam flăcările. Mă obişnuisem să rămân în ele şi consider că intrasem într-o nouă „normalitate”. Dovadă e că sora mea cea bună se liniştise şi nu se mai frământa. Simţise noul meu echilibru şi nu mai apela la doctor. Eu, însă, nu-i spuneam de discuţiile mele cu Densi. Acesta era secretul meu care aveam să i-l descopăr mai târziu.

Densi venea din când în când la mine, să-mi povestească despre lumea unde el trăia. Era chiar din Cetatea Flăcărilor, numită OPAL. Totdeauna mă punea să cânt şi eu totdeauna îi cântam tema introductivă din simfonia a-II-a de Johannes Brahms. Apoi, intra în subiect.

După ce am înţeles oarecum tainele lumii din care venea, am îndrăznit să-l întreb pe Densi dacă el a fost vreodată pe pământ. Mi-a spus că fusese de două ori. Prima dată în Egipt, fiind ucenicul Marelui Trimis Iisus şi purtase numele de Ioan. A doua oară, cu opt secole mai târziu, în Bizanţ, fiind Maxim zis Mărturisitorul, cel ce descifrase drumul către universul lăuntric şi iniţiase cultul închinătorilor la frumuseţea Divină ....

Am rămas uluit. Am rămas uluit pentru că Maxim Mărturisitorul era pentru mine un adevărat zeu. Zeu pentru că el fusese primul care mă învăţase cum să cobor în adâncurile sufletului meu, cel ce mă învăţase să renunţ la slujirea formelor, mă învăţase să lepăd cojile şi să gust miezul. Îl iubisem atât de mult, încă din timpul adolescenţei,încât i-am sculptat chipul într-o bucată de lemn gros şi pecetluia intrarea în locuinţa mea. Lui Maxim îi datoram cunoaşterea luminii Taborice şi bucuriile ce le aduce extazul în faţa armoniei, frumuseţii şi sublimului.

Ioan era cel de-al doilea zeu al meu. De la el învăţasem semnificaţia „logosului”, a „cuvântului”, a gândirii. Ioan mă învăţase să înţeleg arhitectura lui Alfa şi Omega, semnificaţia SABIEI CU DOUĂ TĂIŞURI . Din Apocalipsa lui, înţelesesem semnificaţia celor şapte îngeri, a celor şapte sfeşnice, prin el dezlegasem eu misterul cărţii cu şapte peceţi. Lui Ioan îi datoram descifrarea celei de-a doua veniri a lui Christos, care avea să fie sub simbolul SÂNGELUI, adică al filosofiei ce avea să aducă sintezele cele dătătoare de sens...

Nu-mi venea să cred... Era o întâmplare care mă copleşea. Dacă Densi ar fi avut corp pozitiv, material, ca mine, l-aş fi îmbrăţişat. Dar eu nu-l vedeam pe Densi decât cu ochii minţii.

Am dorit din toată inima să-mi povestească vieţile lui pe pământ, ce taine ascundea iubirea dintre el şi Iisus, pe când era Ioan „ucenicul cel iubit”. Doream să aflu ce au învăţat ei de la egipteni, de ce Iisus a venit în Egipt şi cum de Ioan a avut acele viziuni apocaliptice. Mai vroiam să aflu cum a reuşit el să descifreze, pe când venise în Bizanţ, tehnica rugăciunii interioare şi care erau în fond convingerile lui, căci eu observasem din Filocalie cum că, Maxim Mărturisitorul ascundea convingeri, care evita să le formuleze cu claritate- poate pentru a nu intra în conflict cu dogmele oficiale.

Aşa am ajuns să-l rog mereu pe Densi să-mi povestească viaţa lui pe pământ. Îmi vorbea mereu despre tot felul de minuni ce se petrec în lumea lui, dar eu mereu îl rugam: “Povesteşte-mi vieţile tale iubitul meu!”... L-am tot rugat, până când, acum două zile, mi-a promis că-mi va începe povestea celor două călătorii întreprinse de el pe pământ. Mi-a spus să notez, să scriu povestea lui, ca şi pământenii să poată avea idee de eforturile pe care le depun cei din straturile superioare pentru ei, pentru a-i sprijini în evoluţia lor spirituală.

Marii gânditori veniţi pe pământ sunt proveniţi din straturile superioare ale Împărăţiei Luminii. SEMĂNĂTORII PROVIN DIN MAREA FAMILIE A LUMINĂTORILOR. EI SEAMĂNĂ, PENTRU CA PĂMÂNTENII SĂ AIBĂ CE ADUNA.

Astfel, promiţându-mi că va povesti, m-am pregătit sufleteşte şi, în zorii zile de 5 aprilie 1978, după ce luasem micul dejun cu buna mea soră, i-am spus de marea bucurie ce o vom avea, căci,-am uitat să vă spun - sora mea, între timp, îmi cunoscuse tainele, aşa încât a venit şi ea în camera mea de lucru – ne-am aşezat fiecare la locul nostru, iar eu am scos din discotecă simfonia a-II-a de Brahms, pentru a-i crea atmosferă plăcută lui Densi ...

Violoncelele deschiseră grav un univers nou, sonor. Corul răspunse calm şi cald tonului grav al violoncelelor şi primul dialog între suflători şi instrumentele de coarde se înfiripă oferindu-ne o temă densă, plină de semnificaţii şi dătătoare de sens. Lumina era stinsă. În camera noastră străluceau doar ochii bufniţei sculptate în lemn de tei. Şi-n această atmosferă, plină de mister, apăru Densi, îmbrăcat ca un preot egiptean, într-un veşmânt străveziu, sobru dar luminos. Purta pe cap mitra preoţilor, dar în mână ţinea semnul iniţiaţilor egipteni, acel „T” încununat cu un mic cerc, semn al celor păstrători de taine, al celor legaţi prin jurământ sever să nu divulge ceea ce ei ştiau ...
NOTE:
logos - substantiv; termen introdus de Heraclit din Efes, cu sensul de ordine necesară, proprie deopotrivă Cosmosului şi gândirii omeneşti în forma ei superioară; ulterior, i s-au atribuit sensuri diverse, cum ar fi (raţiune cosmică sau destin - stoicii, raţiune divină - Filon iudeul, o ipostază a divinităţii, cuvânt divin - neoplatonismul şi creştinismul); cuvântare, discurs;
Filocalia – amplă culegere cu scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe care pledează pentru viaţa contemplativă, axată pe interiorizare şi rugăciune. Ea cuprinde sfinţi părinţi ai secolelor VIII-XIV. La noi în ţară, primele 4 volume au apărut prin anii 1946-1948, iar din 1975 editându-se volumele 5, 6, 7 şi urmează la ora actuală să apară şi restul până la volumul 10.