Ligurda he sontineolovella

PEDEAPSA

După circa jumătate de oră de furtună, începu să plouă cu grindină. Era în plină vară. A căzut grindina într-un strat atât de gros încât nu se mai putea merge pe străzi. Când grindina a încetat, ne-am hotărât să continuăm discuţia a doua zi.

În drum spre vila noastră, imaginea copacilor era jalnică. Le căzuseră toate frunzele astfel că păreau un peisaj de iarnă. Am înţeles că Tronul de Lumină se supărase. Către seară însă norii se risipiră şi razele soarelui în apus au încălzit inimile noastre.

Ne retrăsesem în vila noastră toţi patru. Nu ştiam ce am mai putea face. Totul se dovedea a fi zadarnic. Când am exprimat hotărârea de a ne întoarce la ai noştri, în ambele urechi am simţit nişte pocnituri puternice. Mi-am dat seama că vom primi o comunicare. Într-adevăr, în ecran Marele Spirit, care nu era altul decât Iisus, ne spuse:

- Le veţi da ultima probă şi-i veţi anunţa că, dacă nu eliberează sclavii si nu renunţă la zeificarea lui Martupiciu, îi vom lovi din plin şi-i vom distruge! Vă veţi oferi singuri să fiţi spânzuraţi spre a demonstra existenţa vieţii veşnice şi a treia zi vă voi învia în văzul tuturora. Mergeţi chiar acum la Brabis-Karak şi spuneţi-i să dea ordin să se pregătească 3 spânzurători, pentru tine Zenotecles, pentru Menthotep şi Ormoghen. Deocamdată atâta. La lucru!

Acestea zicând, Iisus, Marele Spirit, ecranul se stinse. Am deschis ochii şi am înţeles că Ormoghen şi Menthotep avuseseră acelaşi ecran. Doar bunul nostru prieten Mantumonedes nu cunoştea ordinul. Când i-am zis de spânzurătoare, ne-a zis să cerem patru spânzurători.

- Nu! i-am răspuns eu. Ordinul este numai pentru noi trei. Tu să te întorci la ai noştri... poate că scăpăm de urgia care simt că se apropie.

Ne-am ridicat şi am pornit spre vila fanaticului Brabis-Karak. Era după apusul soarelui. Slugile ne-au condus într-un salon de un lux nemaivăzut. Totul era din aur, argint şi lemn lucitor. Covoarele erau multicolore şi groase, dar lipsite de gust. Mult mai frumoase erau combinaţiile noastre din pene de papagal şi de păun. Odată venit la noi, ne aşezarăm cu toţii. Pe dat, i-am spus hotărârea noastră. Brabis rămase uimit şi ne spuse că nu crede că va fi de acord împăratul. În orice caz rămase să ne întâlnim a doua zi cu el şi cu împăratul.

A doua zi, împăratul rămase nemişcat auzind oferirea noastră spre spânzurătoare. Erau cu toţii impresionaţi de jertfa noastră. Mulţi veneau pe la noi şi se închinau în semn de respect şi consideraţie. Împăratul şi consilierii săi respinseră cererea noastră de a ne lăsa spânzuraţi, dar nu voiau nici să elibereze sclavii. Erau de neînţeles. Vedeau bunele noastre intenţii, ne respectau opiniile, dar nu voiau să cedeze.

În timp ce împăratul a respins cererea noastră, am auzit o voce detaşându-se în mintea mea: „Convoacă o adunare a poporului mâine, în zorii zilei”. I-am comunicat împăratului dorinţa noastră. Brabis-Karak s-a opus, temându-se de efectul în masă pe care ar putea să-l aibă adunarea solicitată de noi, dar împăratul apucase să ne promită că acceptă să ne adresăm maselor.

În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, ne-am dus în piaţa zeului Martupiciu. Nu dormisem toată noaptea şi Marele Spirit ne ordonase să ne tăiem singuri venele de la mâini, pentru a demonstra gravitatea situaţiei. Lumea începuse deja să se adune. Erau tot felul de oameni, care de care cu o figură mai ciudată. Toţi erau mândri şi dispreţuitori. Într-un târziu, veni împăratul cu suita sa, urmat de Brabis-Karak.

Am luat eu cuvântul, iar Mantumonedes traducea. Am vorbit despre nemurirea sufletului, despre superioritatea învăţăturilor lui Topteoxenes şi despre atotputernicia „Celui ce stă pe Tronul de Lumină”. Le-am spus că suntem trimişii Lui pentru a le aduce la cunoştiinţă că, dacă nu vor renunţa la sclavi şi la cultul lui Martupiciu, „Cel ce stă pe Tron”, conducătorul suprem al Universului, va distruge ţara lor şi-i va nimici pe toţi.

Ce credeţi? Au început cu toţii să mă huiduiască şi să arunce în mine cu tot felul de obiecte. A trebuit să intervină poliţiştii lor spre a-i potoli. Mi-am dat seama că trebuie să urmeze ultimul gest demonstrativ, să ne tăiem venele singuri. Brabis-Karak a luat cuvântul şi s-a adresat mulţimii, zicând că Martupiciu este zeul lor, el le-a adus bunăstarea şi lui trebuie să-i rămână credincioşi. Le-a mai spus că poate şi noi avem dreptate, că avem puteri, dar că cererea noastră de a desfiinţa sclavia este absurdă şi va crea revolte şi pericole sociale grave. În timp ce Brabis vorbea, noi am ridicat mâinile spre cer, ne-am îmbrăţişat camarazii şi, luând cuţitele ce le aveam ascunse sub haine, Ormoghen, Menthotep şi cu mine ne-am tăiat venele. Trebuie să vă mărturisesc că nu am simţit nici o durere şi culmea: sângele nu a curs decât puţin, iar noi am părăsit uşor şi lin corpul material. Odată ieşit din trup, am văzut că gestul nostru impresionează pe toţi.

Brabis-Karak şi împăratul au poruncit ca trupurile noastre să fie păzite, ca să vadă dacă într-adevăr noi vom învia în cea de a treia zi, căci Mantumonedes le spuse că “Cel ce stă pe Tron” ne va învia. Mulţimea se perinda prin faţa cadavrelor noastre. Până seara târziu, aproape tot oraşul venise să ne vadă trupurile neînsufleţite ce zăceau într-un lac de sânge.

Timp de 2 zile şi 2 nopţi camarazii noştri şi poliţia au făcut de gardă, iar în a treia zi către prânz, am înviat. Cerul era întunecat, nori grei şi apăsători pluteau deasupra oraşului.

Împăratul şi Brabis-Karak au venit imediat la noi pentru a ne vedea. I-am întrebat dacă cedează. Mi-au răspuns foarte politicos că ei nu pot sluji decât lui Martupiciu, cu orice risc, şi că la nevoie vor primi şi moartea pentru el. Brabis minţea! Un trăsnet din cer despică văzduhul căzând deasupra vilei lui Brabis-Karak pe care o transformă în ruine.

„Plecaţi în ţara voastră!”, am auzit eu un glas.

Împăratul şi Brabis s-au retras. Noi, plini de presimţiri rele, am luat ceva merinde cu noi şi am părăsit oraşul pentru totdeauna. Alergam cu sufletul la gură de groaza presimţirilor. Când ne-am depărtat îndeajuns de oraş, ne-am aşezat să ne odihnim. Deasupra oraşului Raprokexax se dezlănţui o ploaie cumplită. Picuri mari şi calzi veneau şi peste noi. Simţeam alarmă şi groază. Din urmă se apropiau de noi în fugă alţi cetăţeni ai Raprokexaxului. Noi alergam mai tare. Picurii de apă deveneau din ce în ce mai fierbinţi, era o zăpuşeală groaznică şi un vânt fierbinte începu să bată. Simţeam că ni se apropie de această dată sfârşitul, că vom cădea şi noi victime nevinovate mâniei Tronului de Lumină.

Camarazii ne întrebau cum de noi nu suntem păziţi, feriţi de pedeapsă. Le-am spus că nu este posibil şi că şi noi va trebui să murim, cu toate că nu aveam nici o vină. Într-adevăr ploaia era din ce în ce mai fierbinte. Hainele ne mai fereau puţin de arsuri. Menthotep şi Ormoghen mi-au spus că nu mai pot să înainteze, că sunt sfârşiţi de oboseală. Am propus să ne oprim cu toţii şi să ne aşteptăm în linişte sfârşitul. Au rămas cei mai în vârstă, cei mai tineri au spus că ei vor continua să încerce să scape. I-am oprit:

- Inutil. Rămâneţi demni şi viteji în faţa dezlănţuirii Tronului, le-am spus eu.

M-au ascultat şi ne-am aşezat cu toţii înghesuiţi unul în altul. Eram aproape 20... mai precis 17. Fierbinţeala ploii devenise insuportabilă, dar nici unul dintre noi nu s-a văitat. Pe rând, unul câte unul, am trecut dincolo. Când toţi 17 am fost ieşiţi din trupurile noastre nemişcate, ne-am simţit atraşi în sus de o putere nevăzută. Am parcurs cu o viteză ameţitoare spaţii imense, apoi am intrat în împărăţia Tronului de Lumină. Toţi 17 am ajuns în Oraşul de Aur, unde am fost primiţi de însuşi Buddha, conducătorul mai marele înţelepţilor din Oraşul de Aur. Era trist. Toţi eram trişti. Din depărtare Marele Disc Opalic scotea scântei. Opalul se dezlănţuia. Zerbe de flăcări, vârtejuri de foc ţâşneau din Marele Disc Opalic îndreptându-se spre pământ. Zile întregi a fost tăcere... totală tăcere. Fiecare dintre noi tăcea. Eu, Ormoghen şi Menthotep au rămas în Oraşul de Aur. Ceilalţi 14 au coborât fiecare în straturile lor: Mantumonedes în stratul VII, ceilalţi în straturile V şi VI. Misiunea noastră luase sfârşit.

...............................................................
Densi ne privi.

Teofilact: -Nu te-ai mai întors în Opal?

Densi: Ba da, dar mult mai târziu, după ce Opalul a distrus complet Atlantida şi a făcut-o fund de ocean. Am rămas o vreme cu Menthotep şi Ormoghen chiar în palatul lui Buddha, până ce Opalul a reintrat în echilibru.

-Dar poporul tău aztec a scăpat?, a întrebat sora mea cea bună.

Densi: Da! Cutremurul şi scufundarea a avut loc însă nu departe de ei. Ei însă au scăpat. Era un popor evoluat şi armonios. Păcat că istoria voastră nu ştie nimic despre primii azteci. Ştiu că există şi acum temple şi piramide în Mexic, dar tot ceea ce se mai găseşte acum sunt realizări mult mai târzii. Aţi obosit? Ne întrebă Densi.

-Oarecum, i-am răspuns eu. Suntem mai mult consternaţi de furia cu care s-a dezlănţuit Opalul.

Densi: Da, au fost trimise asupra Atlantidei substanţe tarmice distrugătoare, un fel de materii de o radioactivitate colosală. Luciferienii au fost distruşi în totalitate şi au fost proiectaţi în spaţiile lor gandanice. Mai mult de 4000 de ani Opalul a tăcut. Nu a mai comunicat cu nimeni din straturi, a stat şi a tăcut în sine. Distrugerea a avut loc cam prin anii 12.200 înainte de Hristos, aşa că este foarte greu să mai poţi găsi ceva pe fundul oceanului. Mai pui ceva la pick-up? Mai pune ceva de Wagner al tău...

Teofilact: -Care îţi este dorinţa?

Densi: Aş vrea ceva pe care s-o închinăm bieţilor sclavi nevinovaţi din Atlantida, care au pierit odată cu stăpânii lor.

Teofilact: Am dramaticul marş funebru al lui Siegfried într-o interpretare excepţională.

Densi: Să-l auzim!

Am găsit imediat discul. Cea mai mare ordine în camera mea de lucru o am la discuri. Cu ochii închişi găsesc discul mult dorit printre cele 250 de discuri stereo şi mono. „Marşul funebru” al lui Siegfried îl am interpretat de orchestra simfonică din Berlinul de Vest sub bagheta lui Herbert Von Karajan.

Dramaticul marş evocă parcă eroismul celor 17 azteci care, în frunte cu Zenotecles, Menthotep şi Ormoghen, s-au sacrificat din înaltul spirit de sacrificiu faţă de Tronul de Lumină...

Răsună trompetele triumfătoare: Pământule tot... ia aminte şi învaţă! Să ştii că aztecii au înscris o pagină de aur, prima pagină de aur în istoria spiritualităţii pământene. Drama Atlantidei nu a putut fi evitată, acolo au căzut milioane de nevinovaţi, victime ale pedepsei ce trebuia să cadă pe cei ce slujeau luxului, confortului şi desfrâului. Nu! Luxul deşănţat, confortul exagerat sunt proprii luciferienilor şi nu este de mirare că Opalul se pregăteşte acuma iară să intervină ...

Am ascultat toţi trei tăcuţi, asistând parcă cu toţii la recviemul celor nevinovaţi ce au fost jertfiţi.

Densi: Acum am încheiat povestea primei mele vieţi pe pământ. Cred că aţi auzit ceva ce nimeni n-ar putea povesti. Ceea ce v-am spus sunt lucruri reale. Poate că unii vor crede că nu a fost ...„chiar aşa”... Ei bine, a fost mai dramatic. Năvălirea apelor a fost groaznică. Moartea a pus stăpânire pe Atlantida doar în câteva ore... Cutremurele s-au succedat la scurte răstimpuri şi Atlantida a dispărut pentru totdeauna în fundul oceanului.

Dacă scafandrii voştri vor să sape în fundul oceanului Atlantic, vor mai putea găsi urme. Viitorul va mai aduce dovezi.

Acum ....consider capitolul Atlantidei închis şi trecem în Egipt.

Teofilact: În cinstea ta, Zenotecles, îţi propun să ascultăm scena morţii lui Siegfried, a eroului eliberator care a salvat lumea de blestemul aurului.

Densi: Nu numai în cinstea mea, ci şi a virtuoşilor mei prieteni, Menthotep şi Ormoghen, cărora li s-ar cuveni să li se ridice câte o statuie de granit în „Oraşul Filosofilor”, la care gândeşte... .

EGIPT

XEROTEMUS-KEOPS-PTA

Venirea lui Iisus pe pământ a fost cauzată tot de luciferieni. Aceştia, după ce au fost distruşi în Atlantida, vreo 5 milenii au tăcut, neîndrăznind să mai ia contact cu noi, cei din Opal. Prin mileniul al şaptelea înainte de Hristos, Lucifer apelează din nou la Părintele Luminilor, spre a-i cere iertare, solicitând din nou ajutorul spre a se putea şi el salva. Părintele Luminilor acceptă şi-i promite lui Lucifer că-i va indica o anumită zonă de pe pământ, unde să se poată întrupa şi hotărăşte ca luciferienii să formeze un popor aparte, care să beneficieze de trimişi speciali.

Părintele Luminilor îi indică lui Lucifer zona dintre regiunea mediteraneană şi Golful Persic şi-i făgăduieşte că-i va trimite îndrumători speciali.

Este vorba de poporul israelitean, care, în evoluţia sa, a beneficiat de patru trimişi din Opal: Abraham, Iacov, David, Solomon.

La început, primele milenii, a mers destul de bine cu evoluţia luciferienilor. Câteva milioane de luciferieni au reuşit să-şi îmbunătăţească culorile spiritului şi să intre în primele 2 straturi, cu rare excepţii au ajuns până în stratul IV, realizând griul deschis. Cei mai mulţi persistau în culoarea de bază- negrul şi nu a fost numai atât. Luciferienii nu au ascultat de porunca dată, de a se întrupa numai în zona indicată de Părintele Luminilor, ci au împânzit pământul, strecurându-se şi la alte naţii.

Israelitenii, după marele lor prooroc Moise, au început să meargă din rău în mai rău. În loc să pună accentul pe respectarea celor 10 porunci, recurgeau la sacrificii şi se pierdeau în tot felul de ritualuri, cerând Cerului să-i facă conducători ai pământului. Se credeau nici mai mult nici mai puţin decât popor ales. Aşteptau un Mesia care, cu minuni supranaturale, să-i facă stăpâni peste celelalte popoare, robi ai lor, să le muncească.

Religia iudaică devenise o clacă stricată de preoţii orbi şi făţarnici, care huzureau pe spinarea oamenilor de rând, ducând poporul dintr-o eroare în alta. Israeliţii aveau nevoie de un trimis special. Pământul întreg avea nevoie să intre într-o nouă fază spirituală. Se simţea nevoia unei primeniri în gândirea popoarelor. Atunci, Părintele Luminilor convoacă înţelepţii Opalului în Marea sală a Tăcerii, din centrul Cetăţii de Lumină.

V-am spus la începutul povestirii mele despre acea memorabilă şedinţă, când, la chemarea Părintelui Luminilor: „Cine vrea să coboare pe pământ pentru o misiune specială?”, a ţâşnit primul Iisus, strigând fără ezitare: „Eu merg, Părinte!”. Ştia că va fi greu, dar credea în izbândă. Ştia că luciferienii sunt reci, dar spera... ba chiar credea că va reuşi să-i încălzească.

După cum v-am spus, Hristos primeşte misiunea: „Primesc să cobor pe pământ oricum va fi, accept oricare îmi va fi destinul”, a adăugat Iisus, iar la sugestia Părintelui de a-şi lua cu sine un prieten, Iisus s-a uitat la mine.

I-am zâmbit şi a înţeles că sunt de acord.

Iisus a coborât în Egipt cu 7 ani înaintea mea. De ce în Egipt? Acum răspunsul care urmează este deosebit de important şi aş vrea să-l subliniez pentru ca acest răspuns să se imprime definitiv în conştiinţa popoarelor: Hristos coboară în Egipt pentru a face din el focarul central din care mai târziu să iradieze noua Sa învăţătură. Egiptul era cel mai indicat popor, apt să primească o învăţătură nouă, pe fondul unei religii valoroase, aşa cum o aveau egiptenii la vremea aceea. Egiptenii erau un popor curat, echilibrat moraliceşte şi cu structură preoţească superioară. Aveau ritualuri pline de semnificaţii, iar zeii pe care îi cinsteau erau simboluri limpezi şi clare.

Prin venirea lui Iisus în Egipt se autentifică superioritatea unui popor care milenii de-a rândul a fost păstrător zelos al învăţăturii marelui iniţiat egiptean din mileniul al patrulea, marele necunoscut HORMINUS ESPETUS TA, precum şi a strălucitului mare preot, faraon şi ilustru reformator XEROTEMUS-KEOPS-PTA, a cărui înaltă gândire a fost inspirată chiar de spiritele din Opal. Xerotemus-Keops-Pta nu este altul decât Buddha, unul şi acelaşi spirit care a creat două variante de spiritualităţi: varianta egipteană şi cea indiană. Xerotemus este cel care a creat marele mit Osiris-Isis, a instaurat ritualul botezului, al nunţii şi „mesei sacre”, pe care le va prelua Iisus. Vă amintiţi că Iisus s-a supus botezului lui Ioan, a participat la nunta din Cana Galileei şi a celebrat Cina cea de Taină înaintea crucificării. Hristos, în mod deliberat, a preluat şi a consacrat pentru vecie cele ce mai târziu, în biserica creştină, s-au numit „taina botezului”, „taina nunţii” şi „taina euharistică”, misterul central al bisericii creştine.

Părinţii, preoţii şi arhiereii din Bizanţ s-au inspirat de la egipteni. Egiptenii au fost primii creştini, continuatori ai ritualurilor tradiţionale egiptene: botezul, nunta, masa sacră şi ierarhia preoţească. Xerotemus a fost cel care a creat trei trepte de preoţi egipteni: preoţia lui Osiris, a lui Isis şi cea mai înaltă preoţie, cea a lui Horus.

Asupra acestora vom reveni la momentul potrivit. Cel mai frumos ritual creat de Xerotemus a fost ritualul învierii lui Osiris ce parcă anunţa, cu multe secole înainte, învierea lui Iisus. Egiptenii sunt adevăraţii creatori ai religiei creştine. Veţi putea vedea din povestirea mea că ceea ce vă spun nu poate fi contestat. Egiptul merită stima şi preţuirea întregului pământ, căci ritualurile botezului, nunţii, mesei sacre, a preoţiei în trepte şi a sărbătoririi învierii vor reînvia şi se vor impune pe plan mondial. Vor învia în cel de-al treilea mileniu şi se vor impune pe întregul pământ. E precis, e hotărât de Opal şi aceasta se va împlini cu exactitate!...

Densi vorbise cu vervă şi ridicase glasul. Era parcă dominat de o viziune asupra viitorului, când toate popoarele se vor uni, acceptând toate cele 5 ritualuri de provenienţă egipteană şi preluate de religia creştină. Se ridică în picioare şi începu să se plimbe în camera mea de lucru cu mâinile încrucişate pe piept. Îi respectam tăcerea.

Trecură câteva minute. Se opri din mers şi se aşeză pe scaun. Nu-mi dădeam prea bine seama ce se întâmplă. Era aici, cu noi în cameră... sau acolo, în lumea lui?!... Nu pot preciza... Parcă era cu noi, parcă era totuşi acolo, sus, în lumea lui de basm...

Densi: Caută ceva vechi... o muzică veche de coruri... ai ceva vechi?Muzică de-a voastră, veche? Vreau să mă concentrez, să vă povestesc vechi şi frumoase amintiri de pe vremea când am coborât în Egipt, în armoniosul, seninul şi echilibratul Egipt, cu oamenii lui harnici şi cinstiţi, modeşti şi evlavioşi, ce aveau pasiunea opaiţelor şi a torţelor care ard! Pune aşadar ceva vechi şi nostalgic!...

Am căutat în grabă cea mai veche piesă muzicală pe care o aveam, „Missa Brevis” de Giovani Perluigi de Palestina, compozitor italian din secolul al-XIV-lea şi am pus-o la pick-up. Densi asculta cu capul sprijinit în mâini...