Liicheanu



Yüklə 20.87 Kb.
tarix28.02.2018
ölçüsü20.87 Kb.

LIICHEANU

Ziua, nr. 3866, 27 februarie 2007
Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe aşa de pur cum vrea să pară în repetatele sale Apeluri naţionale. El a plagiat în cartile sale din operele altora, şi-a antedatat texte pentru a-şi justifica o disidenţă imaginară - într-un cuvânt defineşte prin comportament exact tipul pe care îl condamnă: licheaua.

Când a publicat, în 1989, "Apelul către lichele", Gabriel Liiceanu exprima o adevărată platformă intelectuala a Revolutiei anticomuniste, motiv pentru care cu totii am aderat la continutul acestui text. Parea sa fie o reconciliere prin penitenta, recunoasterea unor vinovatii menite sa purifice societatea abia iesita de sub dictatura. Am crezut atunci ca Liiceanu da un exemplu personal de iertare prin asumarea propriului trecut, insa abia astazi intelegem ca, de fapt, dumnealui n-a facut altceva atunci decat sa treaca în cealalta barca, printr-un soi de oportunism ce merita sa fie studiat.

Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui sa fuga ca dracul de tamaie de cuvantul lichea si asta pentru ca, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea sa-si afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care inseamna om de nimic, netrebnic, secatura, fie din macedoromanul liche, neogrecul lekčs, albanezul likje sau bulgarul lekč, care inseamna pungas, ticalos sau smecher (v. "Dictionarul enciclopedic", vol. IV, ed. Enciclopedica, 2001, p. 104 si Alexandru Cioranescu - "Dictionarul etimologic al limbii romane", ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detasa de semnificatiile dure ale cuvantului lichea, desi, ca moralist al natiei, Gabriel Liiceanu ar trebui sa tina cont de lucrurile din viata sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piata (abandonarea propriului copil inainte ca acesta sa se nasca, etc.) intr-un alt jurnal al sau, "Usa interzisa", unde se autointuleaza "un impostor de anvergura" (p. 85). Grav este ca impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde si în sfera prestatiei sale publice ca intelectual, elitismul sau fiind mai degraba un soi de lichelism pur. Sa exemplificam.
De ce a scos paginile despre Marx?

In toata literatura romana stiam pana de curand un singur exemplu de autor, proletcultistul A. Toma, care, la schimbarea regimului politic, si-a modificat un volum de versuri publicat anterior, inlocuindu-l pe Iisus Cristos cu Lenin! Gabriel Liiceanu il urmeaza în netrebnicie. Prima sa carte, "Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii", a aparut în 1975 la Univers si a fost republicata la Humanitas în 1993. în nota editiei a doua, autorul scrie: "Am lasat deoparte sectiunea a treia a acelei editii si am pastrat doar sectiunile care se inscriau nemijlocit în tematica volumului..." Daca citim paginile scoase la reeditare observam ca anticomunistul de azi incearca de fapt sa-l faca uitat pe comunistul de ieri! în prima editie, intre pag. 203-209, Liiceanu il citeaza pe Marx de 12 ori, insusindu-si bine tezele acestuia. Evident, dupa Revolutie, deci dupa publicarea "Apelului catre lichele", paginile respective nu mai dadeau bine la dosar si au fost rase. Sa le scoatem insa la iveala. La pagina 204, Liiceanu scria: "Desfiintarea proprietatii private devine astfel terapia locala în vederea unei realizari totale: cand uzul lucrului isi pierde natura egoista si cand simtul posedarii dispare, omul isi dobandeste integritatea senzoriala. <> (Marx, 1968, 53). De-abia acum omul este liber sa-si insuseasca <> (Ibid., 579)." Fan al marxismului pe atunci, anticomunistul de azi scria la pagina 208: "Pentru a ajunge la o intelegere marxista a fenomenului tragic trebuie efectuat un dublu demers: pe de o parte filosofia marxista trebuie receptata în rigoarea literei si a spiritului ei, purgata deci de intelegerile deopotriva schematice, vulgarizate si idilizante". Pentru demonstratie, Gabriel Liiceanu il citeaza pe Marx: "Comunismul este forma necesara si principiul dinamic al viitorului apropiat"! Evident, paginile din care am citat mai sus au fost scoase din editia postrevolutionara. Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu sa creada în ce valori vrea, dar schimbarea de macaz în functie de regimul politic nu este o fata a lichelismului pe care se preface a-l condamna? Cum poti sa-ti masacrezi propriile carti si, în acelasi timp, sa arati obrazul altora ca nu se ridica la "inaltimea" moralei tale?


Liiceanu - plagiator

Cea mai grava infractiune pe care o poate comite un autor este, fara indoiala, aceea de a fura textele altora, adica sa plagieze. Nu ne referim aici la acuzatia adusa pe vremuri cum ca ar fi plagiat din Noica pentru ca intre timp aceasta a fost trecuta de Liiceanu intre actele sale dizidente (v. "Usa interzisa"). Vom scoate insa la iveala o hotie mult mai grava.

Martin Heidegger este unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, autor a peste 100 de lucrari de metafizica, avand discipoli în intreaga lume. Cartile sale sunt traduse azi în aproape toate limbile lumii. Lucrarea sa fundamentala, "Sein und Zeit", aparuta în 1927, sta alaturi de cele mai mari creatii de metafizica: "Republica" lui Platon, "Critica ratiunii pure" a lui Kant sau "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel. Gabriel Liiceanu a facut asadar, impreuna cu Thomas Kleininger, un lucru remarcabil prin traducerea în romana a lui Heidegger, "Originea operei de arta" bucurandu-se, pe buna dreptate, de un imens succes. Se pare insa ca textele lui Heidegger i-au placut lui Liiceanu atat de mult incat uneori le-a preluat ca si cum ar fi fost ale sale.

In vol. Martin Heidegger - "Repere pe drumul gandirii" (Ed. Politica, 1988), Gabriel Liiceanu are, la inceputul fiecarui text tradus, cate o "Nota introductiva" în care explica muritorilor de rand ce vrea sa spuna marele filosof german. Iata ce scrie, de pilda, în introducerea la "Despre esenta temeiului": "Utilizat în chip factic, "a-fi-in..." presupune un raport spatial de continere: ceva se afla, este continut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, bancile în sala de curs... Extinzand un asemenea tip de raport spatial, putem spune ca bancile sunt în sala de curs, sala de curs, în cladirea Universitatii, aceasta, în orasul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pamant, intr-un sistem solar, în spatiul cosmic, în lume"(p. 58). Nici un citat, nici o trimitere. Asadar, am putea crede ca este gandirea lui Liiceanu despre heideggerianul In-der-Welt-sein. Nu e asa! Textul este pur si simplu furat chiar din... Heidegger! Mai exact din lucrarea fundamentala a acestuia, "Sein und Zeit", tradusa în romaneste abia în 2003 de catre Catalin Cioaba si... Gabriel Liiceanu! Sa comparam "interpretarea" lui Liiceanu cu textul lui Heidegger: "Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiintari care este intr-o alta, precum este apa în pahar si haina în dulap... Aceasta relatie de fiinta poate fi amplificata. De pilda: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oras si asa mai departe pana la banca în univers" ("Fiinta si Timp", p. 72). Ca sa nu fie nici un dubiu, iata si textul în germana: "Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das <> einem anderen ist wie das Wasser <> Glas, das Kleid <> Schrank... Dieses Seinsverhältnis läžt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal în der Universität, die Universität în der Stadt usw. Bis zu: Die Bank <>" (M. Heidegger - "Sein und Zeit", Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53). Ca si în cazul de mai sus, Liiceanu incearca sa-si ascunda ticalosia. în loc sa puna banalele ghilimele si sa indice sursa, el prefera sa impopotoneze textul limpede al lui Heidegger cu lucruri minore: orasul Marburg, landul Hesse, Germania, Europa, nefacand altceva decat sa-si tradeze hotia. Ca sa vada lumea ce destepti suntem!


Disidentul post-revolutionar

O alta forma de lichelism o putem descoperi rasfoind chiar "Apelul catre lichele", volum aparut în 1992. Cu o singura exceptie, cartea lui Liiceanu cuprinde o selectie de texte publicate dupa Revolutie în presa, indicandu-se la sfarsitul fiecaruia data si publicatia care l-a gazduit. Exceptia este textul "Meditatie despre activist" care nu a aparut nicaieri! Cu toate acestea, la sfarsitul lui ramanem stupefiati cand vedem ca este ante-datat: august 1989. Adica pe vremea comunismului! Ne-am putea intreba: avea nevoie Liiceanu de acest truc ieftin? Avea, caci textul ar fi trebuit sa fie singurul semn al dizidentei lui Liiceanu si doar nu era ca unicatul acesta sa fie datat post-revolutie! Gabriel Liiceanu a simtit imperios nevoia de a gasi în propria sa biografie un gest cat de mic de dizidenta pentru a-si legitima aerul acesta nou de anticomunist. Si daca n-a gasit unul real, a inventat acest text, pe care l-a antedatat, despre "tovarasa Olivia Clocotici" care nu i-ar mai fi aprobat a treia plecare la bursa în strainatate în Occident! Gabriel Liiceanu isi tradeaza sentimentul de frustrare în fata adevaratilor dizidenti în "Usa interzisa", unde scrie extrem de dur impotriva lui Mircea Dinescu, pe care-l acuza ca "este simbolul si purtatorul de sens ala mahalalei contemporane la romani. El reprezinta în viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau în revista porno politica <


>, nascuta din aceasta mahala si intretinand-o, la randul ei, cu fast, abjectie si talent" ("Usa interzisa", p. 209). De fapt, Liiceanu nu nu are nimic impotriva icrelor si tuicii cu care Mircea Dinescu isi serveste invitatii la Cetate. Ceea ce-l roade pe Liiceanu este ca, sub pretextul ca-si pierde postul, a ratat ocazia, inainte de '89, sa semneze alaturi de Andrei Plesu, Octavian Paler si alti intelectuali protestul în favoarea lui Mircea Dinescu, cand acesta fusese arestat la domiciliu, gest care, daca ar fi fost facut, ar fi cantarit mult mai mult decat glumita antedatata despre "tovarasa Clocotici". Altfel cum ar fi putut sa-l acuze pe Dinescu despre felul în care-si trateaza invitatii la masa tocmai acela care se lauda ca a gatit unor prieteni "limba cu sos de maioneza, smantana si andive, piept de pui cu gutui, prune si mere la cuptor" (Ibid, p.246) sau Monicai Lovinescu "un snitel aurit"? Sau asa se defineste mai nou aristocratia, în functie de bucatarul cui esti?

Maestrul e fascist?

Poate ca l-am fi lasat pe Gabriel Liiceanu sa-si consume în tihna destinul de disident post-revolutionar, care i-a adus destule beneficii, daca, în goana dupa aceste avantaje, nu l-ar fi tradat pe Constantin Noica, cel care i-a fost maestru spiritual. Aproape ca nu este aparitie publica în care Liiceanu sa nu se legitimeze ca filosof din faptul ca a fost elevul lui Noica. El si, în parte, Andrei Plesu. în rest, ceilalti intelectuali care au lucrat ani de zile cu Noica, trecand pe sub ochiul vigilent al Securitatii, n-ar fi fost, dupa Liiceanu, decat niste vizitatori la Paltinis! Sorin Vieru, Andrei Cornea, Constantin Barbu, Francisca Baltaceanu, Marius Ghica, Marta Gutu, Serban Nicolau, Andrei Cornea, Rodica Croitoru sunt doar cativa dintre intelectualii tineri care, alaturi de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, s-au adapat din acel izvor nesecat de cultura care a fost inteleptul de la Paltinis. Din acest impact spiritual, cultura romana s-a imbogatit cu traduceri fundamentale din Platon, Aristotel, Kant, Heidegger, Derrida, textele germane ale lui Eminescu sau carti de referinta despre marile culturi ale lumii. Dintre toti elevii sai, Noica a fost tradat de unul singur: Gabriel Liiceanu. La editura Humanitas, pe care o conduce, Liiceanu a gasit de cuviinta sa publice, din interese pe care multi dintre noi le stim bine, cartea Alexandrei Lavastine, "Paradoxul Noica", în care, pe sute de pagini, autoarea vrea sa demonstreze ca Noica a fost... ideologul Garzii de Fier si al fascismului! Culmea impertinentei, pe care Liiceanu s-a facut ca n-o observa, este ca madame Lavastine isi bazeaza teoria pe textele scrise de Zigu Ornea, despre care documentele de la CNSAS, publicate anul trecut de "Observatorul cultural", spun clar ca este cel care l-a turnat pe Noica la Securitate în legatura cu manuscrisul "Povestiri despre om", de unde a inceput procesul lotului Noica, în care au fost arestati si condamnati multi intelectuali romani. Iata un exemplu: "Extremismul discursului si slabiciunea argumentarii desfid în asemenea masura analiza, ca pana si un istoric riguros si inspirat ca Zigu Ornea, care a consacrat anilor 30 din Romania o lucrare de aproape 500 de pagini, se va lasa pagubas calificand drept <> ansamblul scrierilor legionare ale lui Noica" (p. 251). Un subcapitol al cartii publicate de Humanitas-ul lui Liiceanu se intituleaza chiar "Tanarul Noica si tentatia fascista", în care citim: "Fascismul tanarului Noica trebuie resituat în contextul audientei crescande pe care miscarea legionara sau Garda de Fier a castigat-o în mediile intelectuale... Personalitatile cele mai proeminente ale Tinerei Generatii anticonformiste ce se afirma incepand cu 1927 - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica - nu scapa acestei contaminari" (p. 55). Comentand un articol al lui Noica, Lavastine scrie: "Acest text - care, dupa nivelul sau intelectual, pare opera unui sub-ideolog de provincie - continua cu o fraza ce ar putea fi regasita în orice brosura de vulgarizare legionara" (p. 251). Nu comentam aici tezele Alexandrei Lavastine, dar ne intrebam cat de mare lichea este acela care, cand este convenabil, defileaza în public cu Noica, iar cand este profitabil finanteaza o carte care-l pune pe tatal sau spiritual la zid? Nu poti, pe de o parte, sa preiei toate drepturile de editare a operei lui Noica si, pe de alta parte, sa-i finantezi denigratorii!
Du-te la Nucsoara, Liiceanu!

Prezentandu-si cartea "Apel catre lichele", Gabriel Liiceanu isi face si o autopsie pe viu: "Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei în perioada numita comunism. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne" (p. 149). Cuvintele acestea suna la Liiceanu ca un veritabil autoportret. în cartea aceasta exista un text din 1992, "Porcul nostru de serviciu", în care ziaristul Mihai Tatulici este facut praf pentru ca l-a invitat intr-o emisiune pe poetul Adrian Paunescu: "Este dreptul lui Tatulici sa se recunoasca în fratele lui, porcul-Paunescu. Dar atunci este si obligatia lui sa se retraga o vreme din public, sa faca un pelerinaj la casa Elisabetei Rizea". Textul se incheie apoteotic: "Du-te la Nucsoara, Tatulici!" Anii au trecut si, ca un oportunist de profesie, il vedem pe Gabriel Liiceanu cum primeste premiul pentru cel mai mare scriitor roman chiar din mana lui Mihai Tatulici, alaturi de care este vazut mereu în dezbateri publice. Ca Tatulici a uitat cuvintele scrise despre el în 1992, il priveste. Cum ramane insa cu Elisabeta Rizea "care, inaintea fiecarei anchete a Securitatii, isi facea cruce cu limba pentru a primi în ea forta de a nu trada"? Ar fi cazul sa i se raspunda teoreticianului lichelei cu propriile sale cuvinte: Du-te la Nucsoara, Liiceanu!



Aceasta scurta radiografie a celui care pozeaza public în instanta morala a poporului roman vrea doar sa demaste acest tip de discurs colectivist care, prin apeluri ipocrite, tinde sa impiedice exercitiul democratic al dezbaterilor publice, fie ele si acelea care-l vizeaza pe presedintele tarii. De altfel, o simpla trecere în revista a prestatiei publice a lui Gabriel Liiceanu tradeaza vocatia sa de procuror, de inchizitor, de om care nu exprima o opinie, ci de autoritate care pronunta sentinte. Apelurile lui Liiceanu, contrasemnate de grupuri mari de cetateni seamana prea mult cu adeziunile de care, dupa 1989, credeam ca am scapat, prin care licheaua articula cuvinte pe care nu le-a rostit niciodata. Cand esti plagiator, ipocrit, netrebnic si mincinos e de ajuns sa arunci o privire în oglinda pentru a te purifica. Vorba disidentului post-revolutionar: "daca veti da curs acestei chemari... va vom iubi"! (Ion SPANU)


Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə