Lirica lui Aron Cotruş
Prep. univ. drd. Carmina TĂMĂZLĂCARU
Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia
The lyrics of Aron Cotruş evoke the historical main movements in Transylvania in the end of the 19th and beginning of the 20th century, in tones of grief and disappointment. The portrait of the Romanian peasant (his deep link with nature in a mystical world where customs are kept alive, his belief in a better future when he could himself be master over his own lands; his hatred of wars and injustices, his physical features as strong as stone and powerful moral qualities…) is made in the expressionist way, Cotruş giving the perfect image of „Romanianhood”.
Spaţiul transilvan, regiune cu o istorie zbuciumată, cu realităţi sociale şi culturale eminamente delicate, a dat în timp personalităţi de marcă, erudiţi şi poligloţi, ce prin propriile strădanii şi prin mijloacele de care dispuneau, au contribuit într-o extrem de mare măsură la dezvoltarea prin cultură şi intrarea pe făgaşele unei vieţi normale a populaţiei române ardelene, privată mişeleşte de drepturile fireşti care i se cuveneau pe meleagurile-i moştenite din moşi strămoşi. Un Samuil Micu, un Gheoghe Şincai, un Petru Maior, un Budai-Deleanu, mai apoi un Andrei Mureşanu, un George Coşbuc, un Octavian Goga fac ca scrierile lor, transformate în arme de apărare naţională, să poarte indubitabil pecetea unei juste valori. Literatura practicată în această zonă a ţării are un iz aparte, o configuraţie unică şi spectaculară, comparativ cu producţiile literare din celelalte provincii româneşti. Coordonatele istorice şi sociale, geografice şi temporale, imprimă lirismului transilvănean trăsături specifice, note definitorii răbufnite din sentimente adunate şi depozitate de secole în suflete de români. Patriotismul înflăcărat, militantismul, ţinta de obiective comune, iubirea de ţară şi semeni, lupta cu nedreptăţile şi constrângerile sociale creează profilul literaturii scrise, publicate, cunoscute în Ardeal, o adevărată „energie precursoare”1 mişcărilor existente în realitatea cotidiană imediată. Poetul transilvan, tribun şi spirit mesianic, se vrea a fi un pedagog al neamului, un tălmăcitor al viitorului, un deschizător de drumuri, un mic demiurg ce făureşte o mare şi solidă speranţă în bine şi bunăstare.
În descendenţa literară a lui Coşbuc şi Goga, poezia lui Aron Cotruş, vizionară, profetică, mesianică, răscolitoare şi răsunătoare, îmbogăţeşte în conţinut şi nuanţe literatura ardeleană, autentică şi originală. Rămas în conştiinţe „POETUL, cântăreţ al destinului poporului său prin istorie şi (…) marele RAPSOD al Latinităţii”2, Cotruş se avântă fie pe linia filosofică, de meditaţie asupra destinului şi condiţiei omului obişnuit în lume, fie pe culmile descătuşării energiilor titanice interioare. Fiu de preot, asemenea lui Coşbuc, Goga sau Blaga, aflat într-o profundă şi intimă legătură cu mediul românesc şi tradiţiile spirituale ale acestuia, Cotruş este atras de literatură, în special de poezie, încă din frageda tinereţe, când vatra copilăriei sale, satul Haşag cu dealurile şi munţii din împrejurimi, îi trezeşte în suflet comuniuni telurice şi dorinţe de ascensiune spre înălţimi nebănuite. Formarea în spaţiul cultural al Blajului, mai apoi prietenia şi colegialitatea cu Lucian Blaga la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov reprezintă un punct forte în dezvoltarea artistică ulterioară a tânărului poet, care începe să publice în diversele reviste literare ale timpului, obicei păstrat de-a lungul întregii sale vieţi: „Revista Politică şi Literară” din Blaj, „Ramuri” din Craiova, „Românul”, „Salonul Literar” şi „Pagini Literare” din Arad, „Banatul” din Timişoara, „Cosânzeana” din Orăştie, „Gândirea” şi „Gândul Românesc” din Cluj, „Datina” din Turnu-Sevein, „Flamura” şi „Revista Fundaţiilor Regale” din Bucureşti, „Neamul Românesc Literar” din Vălenii de Munte, „Familia” şi „Cele Trei Crişuri” din Oradea, director al revistei „Carpaţii”. Încă de pe băncile şcolii, Aron Cotruş are ca prime preocupări studierea poeziei noi, moderne şi cercetarea renumitelor biblioteci din ţară. Studiile urmate la Facultatea de Litere a Universităţii din Viena(1911-1913), funcţiile îndeplinite în ţară [director al ziarului „Românul” din Arad (1913), membru al Comitetului de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina (1918), inspector al teatrului local din Arad (!923), conducător al librăriei „Diecezane” şi coordonator al Bibliotecii „Sămănătorul” (1926), director al revistei „Banatul” din Timişoara (1927)] şi străinătate [ataşat de presă la Legaţia României din Belgrad (1928), coordonator al Teatrului „Scala” din Milano (1930), ataşat de presă la Varşovia (1931-1936), şef al serviciilor de presă pe lângă Legaţiunile româniei din Madrid şi Lisabona (1939)], îi întregesc personalitatea creatoare, rotunjind-o. Cu un larg orizont cultural, aflat mereu în posesia unei mari curiozităţi intelectuale, antrenat de lecturi solide, vaste şi variate din diverşi scriitori universali, Aron Cotruş se avântă el însuşi, în statut de scriitor, în lumea poeziei. Versurile oarecum stângace la început, cu puternice ecouri din lecturi anterioare, au fost treptat înlocuite de o lirică nouă, un univers poetic în care lira lui Cotruş e acordată la marile sentimente umane, sufletul sensibil la frumuseţile lumii, iar condeiul bun stăpân pe tehnica versificaţiei.
Balansată între surprinderea legăturii cu natura şi portretizarea ţăranului român, păstrător de pământ şi datini, între tristeţe şi exuberanţă, între prietenia om – glie şi relaţia cu tainele, poezia cotruşciană de început, volumul Poezii (Orăştie, 1911), trimite spre Florile Bosforului ale lui Bolintineanu datorită evocării de fiinţe senzuale, fermecătoare, tulburătoare care populează amintiri despre călătoriile poetului în Orient (În elegii te-as plânge), aduce cu Eminescu prin muzicalitatea versului şi numeroase teme şi motive păstrate: dorul după iubită, însingurarea, înstrăinarea, regretul clipelor trecute, suferinţa amară şi chinuitoare, cu menţionarea faptului că sfera simplului mimetism artistic este cert depăşită (Azi ca prin vis, De-aş fi acum rege, Două lumi, Pe drumurile vieţii, Te-ai îndoit), preia influenţe de la Goga prin versuri pline de mânie sau înduioşare, de ură sau încredere, care înlesnesc o mai bună cunoaştere a „oropsiţilor sorţii”, se apropie de Minulescu, prin uşoare tente şi tonuri simboliste: nostalgia exoticului, bărci şi corăbii pierdute în vagi depărtări, lumini crepusculare în clipe de amurg (Pe mare), precede prin ritmica şi atmosfera unor poeme viitoarea creaţie bacoviană (Nocturnă), se înclină spre sămănătorism cu apropieri de Coşbuc, dar îşi revine şi pendulează puternic înspre direcţia expresionistă, începând cu volumul Sărbătoarea morţii (Arad, 1915). Primind o deschidere europeană, alăturându-se, fără probleme, lui Blaga şi Emil Isac, lirismul lui Aron Cotruş capătă subtilităţi expresioniste, se rafinează, se cizelează, se încheagă pe frontul unor noi auspicii şi răbufneşte cu vitalism provocator în creaţii artistice de valoare.
În primele două decenii ale secolului XX, aflat în plină manifestare, expresionismul, curent literar apărut mai întâi în Germania, se defineşte printr-o puternică dorinţă de exprimare a trăirilor interioare, punând deosebit accent pe mistică, iraţional, subiectivism. Elementele definitorii ale „Noului Stil” ar fi aşadar: interiorizare, suflet, abstracţiune, intuiţie, nelinişte, mister… şi, deci, descoperire a unor secvenţe cu valoare eternă în lumea în care trăim. Arta e o proiectare a sufletului, e expresie încărcată de simţăminte, e încercare de percepere a esenţelor universului, de apropiere de taine, de surprindere a eternului în efemer. Direcţiile indicate de romantism au fost valorificate în spirit modern, arta expresionistă îndreptându-se spre simboluri şi metafizic, spre elementar, arhaic, primitiv şi absolut. Noua transformare a conştiinţei estetice s-a remarcat în gândirea si creaţia lui H. Bahr, H. Walden („arta este dare, nu redare”), Holder, Cezanne, Nietzsche, Van Gogh, Ed. Munch, Worringer, Vianu, Blaga şi alţii. Folosind expresionismul ca modalitate de exprimare poetică, Aron Cotruş racordează poezia românească la lirica europeană a veacului, prin reuşita sa de a pune sub semnul eternităţii diferite faţete ale existenţei umane. Încadrat de criticul Al. Ruja între primii expresionişti români, cu o operă extrem de reprezentativă pentru această orientare, poetul transilvan, într-o bună cunoaştere a tuturor mişcărilor culturale existente în Europa, se rupe de naturalism prin încercarea de a „transfigura mediul”, de a cerceta şi de a trăi marile adevăruri la care avem acces delimitat. Lirica lui Cotruş devine expresia tainică a unei lumi a esenţelor, un spaţiu întors spre interior, departe de copia simplistă a realităţii înconjurătoare. „Trăsăturile pe care le găsesc poeziei lui Cotruş E. Lovinescu sau G. Călinescu sunt, de fapt, expresioniste – intemperanţa verbală, violenţa şi exagerarea, eruptivul, dezlănţuirea unei sălbatice energii ca a unei forţe naturale, stilul congestionat de adjective şi pornit spre expresia forte, colosalul şi giganticul”3.
Zugrăvind în maniera lui Camil Petrescu sau Perpessicius ororile războiului, forţa distructivă, nimicitoare a balaurului infernal, domn peste teamă, înfiorare, suferinţă, chin şi moarte, eul liric, în faţa grandiosului sinistru, are viziunea celor două mari mistere esenţiale: viaţa şi moartea. Participant el însuşi la război (încorporat în 1916 în armata austro-ungară, Regimentul 50 Infanterie, Alba Iulia, transferat pe frontul italian, prizonier în lagărul din Resana), Aron Cotruş încearcă sentimente similare cu Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Hortensia Papadat-Bengescu, Balaurul. Propriile trăiri dezvăluie permanentă confruntare cu moartea într-o aură tragică. „Luptând pe front şi cunoscând în chip direct atmosfera de abator a carnajului mondial, poezia sa se constituie ca un reportaj veridic şi brutal al experienţei războiului, pe care îl descrie în toată grozăvia lui”4. Imaginile imensităţii sau halucinatorului, ale colosalului sau apocalipticului sunt viziuni expresioniste: „Din zare-n zare,/ Întreg văzduhul şi pământul pare/ Un iad îngrozitor, fără pereche,/ Aprins vijelios de-o ură veche,/ În noaptea astei groaznice orgii,/ Dată de Moarte-n cinstea celor vii” (În ţara morţii). Nu e vorba de o descriere a războiului, a strategiilor sau tehnicilor de luptă, ci de jonglarea cu impresii, reacţii şi sentimente umane într-un stil sugestiv, bogat în imagini colorate, ce sugerează un univers poetic plasticizant şi evocator. Analizând imaginea de ansamblu a mulţimii pe front, Cotruş evidenţiază, de fapt, inutilitatea războiului. O viziune cosmică domină unele poeme, iar imaginile stranii pe ici, pe colo, dau fiori şi prevestesc dezastrul: „Şi trec şi trec în noapte pe străzile pustii,/ Sărmane vieţi schimbate de moarte în stafii/ Şi trece mândru Satan şi-ursuzi în urma lui/ În haite trec alene câini bolnavi de sătui” (Pe urma armatelor grozave). Sub imperiul culorii roşii, totul este incendiar. Posedând puternice conotaţii negative, focul distruge, arde, nimiceşte, pârjoleşte. Pus în directă antiteză cu flacăra iluminatoare, strălucitoare, purificatoare, cu focul intim, intern, universal, aparţinător cerului şi sufletelor încărcate de căldură, protecţie, iubire, roşul războiului e demonul care loveşte, care chinuie, care torturează. Viclean, răzvrătit, incandescent, violent, puternic5, focul zugrăvit de Cotruş e mesagerul morţii, al devorării şi distrugerii, anunţând extincţia totală: „Şi limbi de foc se-ntind peste clădiri,/ În zăpuşala grea care omoară/ Şi ca nişte siniştri şerpi de pară/ Se-ncolăcesc (…)/ Aleargă flăcările ca un fluviu/ Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie” (Geamurile sângerii). Totul cedează regulilor sângelui: bunuri materiale ard, noaptea devine sângerie, iar fumul şi funinginea conduc spre imaginea înfricoşată a unei lumi satanice, ca „un fund de iad”. „Cad ploi de foc”, „flăcări se zbat spre cer”, „vântu-nalţă limbi de foc”, iar tunurile „împroaşcă flăcări din plămânii lor de pară” (Pe-aici trecură-nvinşii). Vizualizarea lumii prăbuşită în sânge şi foc este terifiantă, înfricoşătoare şi de-a dreptul expresionistă, fiindcă, deasupra marşurilor apocaliptice, tunurilor ucigătoare sau movilelor de morţi, se ridică zbuciumul sufletului aflat în căutare de răspunsuri a unor adevăruri ca: etern, efemer, nemurire, vremelnicie. „Cuvintele sunt dure, pietroase, căzând grele ca nişte lespezi sau se rostogolesc tunând, clocotind, fumegând. Aceste violenţe şi contorsiuni traduc un zbucium teribil (cu accente argheziene pe alocuri), o sete de absolut. Poetul are vocaţia căutării şi a torturii interioare, el oscilează între dragoste şi silă de Dumnezeu, între blazare şi entuziasm, între generozitate şi cinism (…) Poeziile sunt aparent descriptive dar, în fond, Cotruş e un vizionar căruia totul i se înfăţişează la dimensiuni uriaşe. Descrierile lui au un ton halucinant, inimitabil”6. Giganticul, exagerarea dau rafinată expresie creaţiei artistice cotruşciene. (Ca nişte negri monştri uriaşi)
Dacă războiul e perceput ca decepţie şi alterare morală, lupta pentru idealuri naţionale este, pentru Aron Cotruş, un izvor inepuizabil şi nesecat de inspiraţie. Hrană spirituală, poezia e expresia profundă a sufletului unui popor, cântându-le soarta celor mulţi şi obidiţi. Protestele, exploatările şi asupririle neamului românesc de-a lungul istoriei sale, veşnic biciuit de suferinţe şi nedreptăţi, îşi fac loc în versuri militante, revoluţionare şi mesianice. Tribun, profet, rapsod naţional, poetul, atras de cultul către om şi munca creatoare, veşnic orientat spre zările viitorului, e chemat să pună în lumină valoarea spirituală a naţiei sale, să fie glasul prin care gândurile, sentimentele şi mentalitatea oamenilor ies la iveală: „Mă zbucium, ard, şi cad, şi scapăt (…)/ rapsod să-ţi fiu în luptă pân’ la capăt” (Rapsodia valahă). Evocând viaţa, dorul, revolta, glasurile amare ale mulţimilor, Cotruş devine inegalabil „poet al plebei”. „Prin poezia lui au vorbit milioane de dezmoşteniţi ai soartei; au vorbit strămoşii haiduci, păstori şi truditori ai gliei; vorbeau Doja şi Horia şi Eminescu; protestau proletarii industriali şi agricoli, mutilaţii de război, văduvele şi orfanii unor vremuri vitrege. Vorbea dârzenia şi măreţia munţilor noştri şi jalea fără glas a şesurilor româneşti, brăzdate de sângele şi sudoarea robilor pământului. Vorbea o omenire zdrobită şi alienată de legile crude ale capitalismului”7. Pe direcţia Goga – Isac, Cotruş deţine un loc specific datorită liniei expresioniste pe care o urmează. Apropierea de filosofia şi lirica blagiană este vizibilă în sensul tainicei înfrăţiri cu „satul idee”, proiectat într-o zarişte cosmică cu prelungiri în metafizică şi mitologie, spaţiu deţinător de elemente tradiţionale păstrate atemporal, loc ce păstrează fragmente din partea secretă a vieţii, lume nealterată proiectată ca „axis mundi” sub semnul absolutului. Vise legate de dreptate şi progres, idealuri de libertate, de îndreptare a orânduirii crude vibrează puternic în versuri cotruşciene, scrise în timpul când ţăranii din Transilvania erau robi şi cerşetori în ţara lor de drept. Prin duritatea poeziei în care cuvintele, cu semnificaţii stridente, greoaie, bolovănoase, sunt parcă cioplite în piatră, eul liric îşi trădează indignarea, revolta, răzvrătirea. Cotruş demască direct, frust şi răspicat, orice injustiţie, orice abatere de la lege, orice nedreptate socială. Simbol al suferinţei şi martiriului, mereu sărac, trist şi amărât, chipul chinuit şi traiul împovărat al ţăranului român sunt împotriva firii. (Todor Săcure, Pătru Opincă, Parc-aş fi de o mie de ani, Peste creste ude). Flămânzi, zdrenţăroşi, cu ochii înlăcrimaţi, cunoscători ai trudei şi necazurilor, muncitorii din opera lui Cotruş dau în vileag aspra ordine a societăţii şi cruzimea exploatatorilor. Sărăcia poate atinge cote maxime, iar disperarea ia proporţii universale în volumele de versuri: Neguri albe (Alba Iulia, 1920), Versuri (Arad, 1925), Mâine (Cluj, 1928), Printre oameni în mers (Polonia, 1933), Horia (1935), Minerii (Bucureşti, 1937), Peste prăpăstii de provincie (Bucureşti, 1938). Cu proiecţii astrale, urletul de durere imploră mila divină. Speranţa e cea care moare ultima: „Ardealul l–am cutreierat – neogoit,/ Mi-am mânat prin veacuri turma, stava, ciurda,/ (…)/ spre a reînvia apoi/ printre alte milioane de epoci,/ printre eroi ai sabiei şi ai cuvântului,/ să deschidem orizonturi noi” (Urmele mele se pierd); „Iată-mă! de drumuri şi de bucurii flămând/ visul m-aşteaptă-mpodobindu-şi ponoarele” (Iată-mă)
Cotruş rămâne mereu solidar cu sufletul şi aspiraţiile românului. Stabilindu-se în Spania şi alegând calea exilului (este destituit din funcţia de secretar de presă la Madrid în 1944), poetul compune: Între Volga şi Mississippi (1946), Drumuri prin furtună (1951) etc., volume de versuri care ilustrează situaţia exilatului, a desţăratului ce tânjeşte amarnic după locuri natale. Organic legat de plaiurile copilăriei, poetul, cântăreţ al „spaţiului mioritic”, simte tragismul destinului ce i-a fost hărăzit. Legătura cu glia se amplifică în poemele scrise în afara graniţelor ţării, se coboară spre mitice rădăcini ale istoriei neamului, iar patria e văzută ca loc al sfinţeniei şi nemuririi, unită prin simbioză cu sufletele fiilor ei. Totuşi, creaţiile lui Cotruş din timpul exilului nu mai au frumuseţea, substanţa şi tăria celorlalte, căci dorul şi amintirea plasează conştiinţa lirică în prizonieratul timpului demult trecut.
Aron Cotruş poate fi numit poet teluric. Drumurile, muntele, brazda, pusta, piatra sunt imagini care apar foarte frecvent în creaţia sa artistică, fiind expresia atât a vitalismului şi nemărginirii, cât şi a greutăţii, povarei, rigidităţii, cu aluzie directă la greutăţile din viaţa de zi cu zi sau plăsmuirilor aducătoare de fericire. Coborârea la elementar, la mitologic, la arhaic, la primitiv ţine de expresionism. „Suntem într-un spaţiu mitologic, în pusta nesfârşită sau şesul vast pe care se mişcă vioi turme de bivoli, simboluri, parcă, ale unui alt timp, ancestral şi întors spre început de lume”8. Imensitatea pustei atrage dorul de ducă, înălţimea şi impozanţa munţilor, aspiraţie spre înalt, sunt învăluite în grandoare şi sublim. Se tânjeşte spre veşnicie şi infinit, lucru ce traduce „tendinţa spre absolut, transcendentul, relaţiunea cu cosmicul într-o viziune de profunzime şi multitudine de sensuri a meditaţiei metafizice”9. Evocarea pământului în diverse ipostaze demonstrează că majoritatea reveriilor poetice pendulează în jurul lutului, al ţărânii, al pietrei. Gaston Bachelard, în cartea sa Pământul şi reveriile odihnei, priveşte Magna Mater ca pe-o matrice universală, un pântec uriaş din care toate provin şi în care toate se reîntorc. Viaţa pulsează în interiorul mumei tuturor fiinţelor vii. Sursă, căldură şi hrană trupească sau sufletească, pământul ne naşte, ne este leagăn care ne creşte sau coşciug ce-şi pregăteşte fiii pentru înviere. Lutul, ca existenţă materială şi morală, devine substanţă atotcuprinzătoare. Ţăranii, muncitorii, minerii zugrăviţi în lirica lui Cotruş, sunt la fel de tari ca muntele, aspri, înverşunaţi, duri, neclintiţi, chiar împietriţi de viaţa crâncenă ce le-a fost dată în lume. Întoarcerea la mamă, în interiorul cald, mult visat, profund al lucrurilor, se realizează prin involuţie psihică şi defulare a imaginilor arhetipale. Umbra, liniştea, pacea, întunericul paradisului-închisoare al odihnei prenatale duce la intimitate şi retragere din lume. Portretul minerilor făurit în versurile poetului ardelean este evocator în această direcţie, căci oamenii „cu braţe ca nişte teribile ciocane/ cu piepturi de granit,/ cu inimi largi, profunde ca clopote de alamă/ cu creierii vulcanici” sunt abstractizaţi, scoşi din realitatea imediată şi eternizaţi prin posesia forţelor telurice.
Wilhelm Worringer în Abstracţie şi intropatie defineşte două feluri ale omului de a se raporta la lume: modul intropatic în care fiinţa bipedă se află într-o relaţie de înţelegere, armonie cu natura, vioiciune şi exuberanţă (ex: omul grec sau „naivul” la Schiller) şi modul abstract în care omul simte teama de spaţiu, nesiguranţa în faţa lumii (ex: omul primitiv, orientalul, „sentimentalul” la Schiller): „În timp ce instinctul de intropatie e condiţionat de o relaţie de încredere panteistă, fericită între om şi fenomenele lumii exterioare, instinctul de abstractizare este consecinţa unor mari nelinişti a omului, datorită fenomenelor lumii exterioare”10. Din acest punct de vedere, încercând să racordăm creaţia cotruşciană la filosofia expresionistă a lui Worringer, putem afirma că fiinţele ce populează lirica lui Cotruş sunt caracterizate de timorare lăuntrică, angoasă chiar, în faţa existenţei reale, palpabile, crude şi nedrepte. Astfel, ele sunt hiperbolizate, abstractizate pentru eternitate: „Posibilitatea de fericire (…) constă în a scoate obiectul particular al lumii exterioare din arbitrarul şi din hazardul său aparent, pentru a-l eterniza prin apropierea lui de formele abstracte şi pentru a găsi, astfel, un punct de repaus în fuga fenomenelor”11. Pământul oferă oamenilor invincibilitate. Vocile lor sunt răguşite, cavernoase, nedesluşite, profetice, iar gândurile posedă amintiri din subteran. Din pământ au ieşit toţi: „Transilvania îndărătnică şi idolatră,/ prin viscole ce ţipă şi latră,/ ne-a crescut pe sălbatica-i vatră,/ în scutece de piatră/ la ţâţe de flăcări şi cremene/ nimeni în primejdii cu noi să nu semene” (Rapsodia valahă), şi trup din trupul pământului sunt: „Copil ce se ridică împotriva tatălui/ să-i fure bogăţiile şi sufletul,/ bucată vie de pământ în luptă cu pământul şi călăii lui” (Minerul) Pământul, colţ de rai, e străbun şi vatră a omenirii, căci, în osmoza om-natură, graiul vine din rai, trupul din munţi, inima din ape. (Amiaza, Cuvinte către ţăran) Sculptaţi parcă în piatră, minerii lui Cotruş sunt stânci rupte din muntele înalt, roci vii în carne şi oase. „Poetul le evocă viaţa împovărată, realizând tablouri tulburătoare care amintesc pânzele lui Van Gogh pe aceeaşi temă şi o întinsă parte a picturii expresioniste cu subiecte din domeniul muncii”12. Cu „trupul de oţel” şi „plămânii zdrenţuiţi de trudă şi otrăviţi în noaptea minei blestemate”, în crâncena luptă pentru supravieţuire, minerul, osândit, batjocorit, amărât, e în esenţă grandios, impunător, puternic, robust, cu sufletul mai plin de bogăţii decât muntele în care lucrează. Horia, însuşi, personaj cu descendenţă legendară, apare din valurile negre ale istoriei; naşterea sa din lumină şi granit provoacă zdruncinarea teluricului: un spirit mesianic şi revoluţionar, zeul din Carpaţi, îşi împlineşte menirea. Eroul de proporţii gigantice, prieten cu piatra şi stânca, însumează într-însul inşii colectivităţii, iar prin tăria morală de care dispune şi focul intern ce-i mocneşte în vene anunţă destine viitoare. Atât marcă a torturii, cât şi a reîntoarcerii ciclice, „roata” lui Horia e pieire şi salvare, pedeapsă şi glorie, devenind semn al martiriului şi al trezirii conştiinţei naţionale şi sociale a neamului românesc. Cu prelungiri în mit, brazda e un simbol întâlnit la mai mulţi poeţi în literatura română. Dacă la Arghezi şi Blaga, brazda uneşte pământul cu văzduhul, la Cotruş, ca la Goga, Coşbuc ori Rebreanu, ea e o punte de legătură între prezent şi trecut în istoria unui neam. Copacul ce creşte la marginea ei se încarcă cu valori metafizice: viaţă, voinţă, forţă, rezistenţă. La fel ca lutul, arborii sunt fiinţe vii, semeţe, titanice, expresie a primordialităţii şi vitalităţii. (Copacul)
„Asemenea oricărei mari poezii moderne, poezia lui Cotruş capătă esenţa lucrurilor, a fiinţelor şi exprimă vibraţia eternităţii lor. Poetul reliefează bogăţia minunilor ascunse în piatră, în fărâma de ţărână, în arbori şi pomi, în misterioasele animale, poezia lui devenind revelaţia necunoscutului, a lumii nebuloase ascunse sub suprafaţa realităţilor concrete”13. În creaţia sa, vorbeşte vocea pământului: aspră, dură, bolovănoasă. Pasiunile, visele şi suferinţele poporului român sunt exprimate simplu, direct, natural. O lirică nudă, deloc sărăcăcioasă însă, cu o tonalitale şi muzicalitate specifică deschide căi pentru Bacovia, Arghezi, Barbu, Voiculescu.
Bibliografie:
Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Editura Univers, 1999.
Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
Bălan, Ion, Dodu, Aron Cotruş, Bucureşti, Editura Demiurg, 1994.
Bălan, Ion, Dodu, Resurecţia unui poet. Aron Cotruş, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1941.
Cotruş, Aron, volumele de versuri: Poezii, Sărbătoarea morţii, Neguri albe, Versuri, În robia lor, Strigăt pentru depărtări, Cuvinte către ţăran, Mâine, Printre oameni în mers, Horia, Minerii, Ţara, Peste prăpăstii de potrivnicie, drumuri în furtună, Cântecul desţărării.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1993.
***, Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Ion Pop (coord.), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999.
Firan, Florea, Popa, Constantin, Literatura diasporei, Craiova, Editura Poesis, 1994.
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc, Editura Compania, 2003.
***, Memoria exilului românesc. Scrisori din arhiva Chiriachiţa şi Traian Popescu (Madrid), Cluj, Editura Napoca-Star, 2002.
Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil, Bucureşti, Editura Globus, 2003.
Ruja, Alexandru, Cotruş – Viaţa şi opera, Timişoara, Editura de Vest, 1996.
Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timişoara, Editura Amarcord, 1995.
Valea, Lucian, Întoarcerea lângă pământ, Braşov, Editura Tribuna, 1942.
Worringer, Wilhelm, Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Dostları ilə paylaş: |