Litera noastră

P.P.: Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

R.S.R.: Nu se mai ştie unde se află puterea, căci o resimţim din toate direcţiile. Există "puteri fără chip", după cum afirmă just curajosul om politic Viktor Orban care o fi având el anume păcate, dar la capitolul demnitate a ţării şi a poporului său în faţa imperialismului ipocrit al altora, dă lecţii. Atacul cel mai dur şi mai perfid având ca ţintă demnitatea umană îl constituie aşa-zisa corectitudine politică. Adică o prelungire a comunismului. Alexandr Zinoviev, cel mai lucid politolog sau filosof al politicului, în opinia mea, un dialectician fără egal, a spus limpede: "Comunismul e veşnic pentru că are o stabilitate de cimitir. A rezistat unor asalturi teribile precum atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice". Dar de ce nu pot oamenii fără comunism, fără corectitudine politică? Deoarece, o spune tot Zinoviev, "Oamenii şi-au dorit dintotdeauna o societate în care să se poată comporta unii faţă de alţii ca lupii sau ca şobolanii. Dar omenirea a avut în acelaşi timp puterea de a ridica în calea unei asemenea tendinţe, baraje solide precum religia, arta, proprietatea. La un moment dat şi într-un anumit loc, linia de apărare a civilizaţiei s-a rupt!" Se înţelege că asta s-a întâmplat acum o sută de ani, în octombrie 1917, când moartea a pătruns în cetate. Iar cetatea comunistă era condusă, spune acelaşi filosof, nu de o nomenclatură, nu de birocraţie, nu de oligarhie, ci de şobolanocraţie. Astăzi Political Correctness îi ajută în primul rând pe cei puternici şi pe cei fără scrupule. Cei tari în bugete îşi propun o ţintă, inventează ceva care să dea de înţeles că obstacolul ce le-ar sta în cale ar fi de natură discriminatorie la adresa nu ştiu cărei minorităţi şi trebuie eliminat, iar cei fără scrupule, la nevoie, îţi inventează o forţă agitatorică, zeci de organizaţii nonguvernamentale adverse, totul se pupă perfect cu mass-media şi ai o propagandă devastatoare în favoarea câinilor vagabonzi, cu toate că ei au mâncat oameni, iar tu care refuzi să te laşi mâncat, eşti un prezumtiv nazist şi, dacă eşti gata să faci săpun din maidanezi, înseamnă că vrei să faci şi din grăsimea anumitor oameni. De adevăr nu mai este nevoie. Îl vezi pe cel din faţa ta că e negru, ea de asemenea e negresă, îţi place fata, vrei s-o complimentezi că-i şade bine aşa, ca abanosul, poate doar ca ciocolata, dar ea, după ce se culcă cu tine, te poate da în judecată şi chiar o face, că de ce ai iubit-o ca neagră şi nu ca femelă generică. Tu degeaba îţi iei avocat şi susţii că-ţi plac brunele, că iaca, în acelaşi timp, blondele manifestă în faţa tribunalului că le-ai discriminat, că moarte discriminatorului, după care pleacă şi se tăvălesc tot cu africani. Corectitudinea politică este criminală în sine prin omiterea, evitarea sau răstălmăcirea adevărului. De fapt, tot Zinoviev, uite că nu ne trebuie altă autoritate cugetătoare, scria că în comunism, "realitatea demonstrează în fiecare clipă că nu e nevoie de ea". Azi, în zonele supuse propagandei ideologice corecte politic este exact la fel. Iar în România puterea politică nu are nicio energie, niciun curaj în faţa nebunilor sau a scandalagiilor. Tocmai am postat pe Facebook un articol despre Drepturile nebunilor în România... Dreptul de a-i ucide pe alţii pe stradă, că nu intervine nicio măsură legală pentru a stopa fenomenul. Sunt sute de cazuri din '89 încoace. Am dat exemple numai din august şi septembrie 2017. Oribil! Observ cu oroare că în societatea noastră actuală, libertatea e anesteziată moral şi intelectual. Nu pot să înţeleg cum de se reacţionează, uneori suspect, la anumite decizii politice minore şi nu la jafuri de proporţii ca devastarea pădurilor, mizeria de pe străzi, nedreptăţile justiţiei şi ale administraţiei. Dacă în Franţa sau în Grecia cineva ar fi chemat la parchet un cetăţean care i-a oferit unui medic un borcan cu miere, oraşul respectiv ar fi fost invadat de demonstranţi. La noi, la Piteşti, prin 2014, una sau două femei în vârstă s-au sinucis din cauza asta. S-au omorât de frică odată convocate la parchet şi acuzate de dare de mită, borcanul de miere vasăzică, fiindcă există o spaimă teribilă a omului obişnuit în faţa oricărei autorităţi. Învăţământul e făcut praf, dar ştiţi ce ai dracului sunt şi câtă putere au inspectorii şcolari? Nu înţeleg: de ce avem nevoie de inspectorate şcolare, ce fac ele în realitate? Aud ceva sau mi se pare?... Conchid că oricine are îndrăzneală, lipsă de bun simţ, suficientă energie ticăloasă poate să facă orice că nu i se întâmplă nimic! Asta dacă nu are ghinionul ca ieşind de la vreo cârciumă, să dea de un psihopat cu cuţitul în mână. Aici îndrăzneţul e psihopatul, a făcut ce a vrut, era liber! Cu ideologiile e la fel, pot să debiteze orice. Nu pot să pricep de ce nu creşte din rândurile scriitorimii o mişcare de apărare a lui Radu Gyr, a lui Vintilă Horia şi Mircea Eliade a căror operă şi personalitate sunt subminate, mânjite, ocultate din pricina unor opţiuni politice din tinereţe. Radu Gyr a ajuns să fie cvasi-reinterzis în libertate pentru că a scris o poezie libertară în plin stalinism care i-a atras condamnarea la moarte din partea celor care au suprimat libertatea. Opţiunile politice din interbelic ale acelor oameni de cultură sunt de analizat de către specialişti în materie. Vintilă Horia a realizat interviuri cu cele mai strălucite minţi şi caractere ale lumii, iar la noi, nişte nulităţi zgomotoase îşi permit să-i marginalizeze opera, confirmând osânda tribunalelor comuniste din 1946. Laureat al premiilor Goncourt şi Dante Alighieri, Vintilă Horia a alcătuit o carte extraordinară: "Călătorie la centrele Pământului, o anchetă asupra stării actuale a gândirii, a artelor şi ştiinţelor". I-a provoca la mărturii pe Gabriel Marcel, Edmund Husserl, Arnold Toynbee, Federico Fellini, Marshall McLuhan, Werner Heisenberg, Ernst Junger, iar în România nişte echivalenţi în cultură ai grăjdarilor de la

C.A.P.-ul copilăriei mele încearcă să-l marginalizeze. De ce trebuie să cenzurăm studierea fenomenului legionar? E ceva acolo care trebuie ascuns? Din care interese? Mă aştept ca intelectualii să nu admită asemenea acte de cenzură şi nici să nu permită derapajul în ideologizare. Suntem sau nu liberi? Ne comportăm laş, ca şi cum n-am fi.

Dar poate că întrebarea ta vizează implicarea intelectualului în politica actuală. De multe ori se spune că politica noastră este mizerabilă, e murdară. După cum se comportă şi politicienii, şi analiştii de la televizor, mereu aceiaşi, cu urlete şi ameninţări, e un iarmaroc al prostiei, prostului gust şi al mitocăniei. Dar de ce n-au reuşit intelectualii să facă front sau de ce nu pot acum să-l organizeze? S-ar impune la rândul lor cu siguranţă ca voce de alt soi decât cele de felul gurii satului cu care convieţuim de când ne ştim. E adevărat că finanţatorii televiziunilor nu au nevoie de viziune şi nici de adevăr. S-a lunecat pe nesimţite până aici. Ar fi nevoie de un miliardar care să investească în mass-media, să mizeze pe valorile reale şi să le susţină, de un patriot autentic. Să pariem pe dispariţia chefului marelui public de a se uita la cancanuri? Nu cred că e bine, fiindcă această apucătură este eternă, poporului îi plac execuţiile. Iar politica românească şi spectacolul justiţiei se produc conform acestei însetate dorinţe de bâlci sângeros. De ce s-a extins atât de mult mahalaua, ca nicăieri, şi

n-am ştiut s-o oprim la timp? Iar toată isprava asta e făcută de forţe fără chip, politicienii noştri vizibili nici nu mai au importanţă. Ciudat este că împotriva lor, a politicienilor, se protestează chiar şi atunci când fac evident câte un lucru bun. Există o deficienţă majoră, şi e numai vina intelectualilor, o carenţă în punctul de comunicare cu masele, cu poporul. De ce nu s-a produs această conexiune şi ulterior solidaritate? Ei bine, acest clivaj este intolerabil. Omul obişnuit, dar nu inconştient, poporul are nevoie de un discurs care să apese pe valorile înţelese de el, pe cele tradiţionale care îl fac să se simtă în siguranţă. Timp în care intelectualul nostru, mai ales vedeta, liderul de opinie, preferă discursul sincronizant, speech-ul up-to-date din care ăl de jos nu pricepe nimic. Dar vedeta intelighenţiei şi-a făcut show-ul, poate pleca.

Eu am optat pentru un alt soi de civism. Fireşte că am visat şi eu să schimb lumea, dar încasând-o de câteva ori şi

aflându-mă şi-n preajma împărţirii deciziilor în niscai domenii, mi-am dat seama că singura şansă e să mă limitez la domeniul minimal cu care mă simt solidar şi să trag cât pot acolo. Aşa că m-am lansat în a face câte ceva pentru deficienţii de vedere şi pentru alte categorii de dizabilitate în secundar. Unele tentative mi-au reuşit, altele…

P.P.: Literatura - la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

R.S.R.: Visez să văd literatura română contemporană solidarizându-se, deci om cu om, pană cu pană, pentru a promova traduceri şi a le impune din literatura noastră. Cum e posibil ca un Ismail Kadare să fie cunoscut în toată lumea, iar noi să nu avem aproape pe nimeni în situaţie similară? L-am citit pe Kadare, nu e cu nimic mai puternic decât Marin Preda, Dumitru Radu Popescu sau Max Blecher. E clar însă că decât Gib Mihăiescu şi Liviu Rebreanu e mult mai slab, iar Cărtărescu, cel din nuvele, e şi el mai bun. Nu am înţeles, Kadare s-a impus încă din vremea lui Enver Hoxha, ceea ce înseamnă că regimul comunist albanez, cel mai dur din Europa, i-a înţeles valoarea şi l-a susţinut. Eu am o problemă pe care am discutat-o pe larg cândva cu profesorul Romul Munteanu: factorul de comunicabilitate al romanului românesc şi de asemenea energia comunicaţională a promovării. În timpul unei vizite a preşedintelui Iliescu în Columbia, prin 1995-'96, delegaţia a ajuns la G.G. Màrquez. Laureatul premiului Nobel le-a cerut românilor - consilierul pentru cultură era scriitorul Virgil Tănase prezent în delegaţie - le-a cerut să-i pună la dispoziţie cinci romane româneşti traduse în engleză sau spaniolă, iar el le va impune. Unde sunt acele romane? Garantez că Màrquez le-ar fi făcut să circule.

E limpede că deficienţa e la caracter. De ce s-a dormit în faţa acestei oferte? Idealistul din mine însă crede în literatura română, bazându-se pe revirimentul formidabil al romanului, pe modalităţile foarte diverse de a-l concepe, pe memorialistica de mare valoare, pe persistenţa poeziei şi pe curajul deocamdată incipient de a valorifica tot ce ne iese în cale ca experienţă pentru poveste. Fiindcă să nu uităm teza splendid ilustrată într-o carte de către acelaşi Màrquez: merită "A trăi pentru a-ţi povesti viaţa".

P.P.: Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit "program" al scriitorului? La ce lucraţi în prezent? Pe când o nouă carte?

R.S.R.: Creaţia îşi alege timpul său fără să întrebe de multe ori. La mine e şi aşa, şi aşa. Acum, când scriu aceste rânduri, e iminentă apariţia volumului de poeme "Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă", a volumului de interviuri "Scene, explorări, condeie", care sunt sigur că la data publicării dialogului nostru vor fi deja pe piaţă, dar, în plus, lucrez la romanul "Normalitatea, normalitatea!" pe care sper să-l închei până la sfârşitul lui 2017 sau în cursul primelor trei luni din 2018. De cum va fi încheiat, mă voi apuca de un altul al cărui plan îl am deja prin cap.

(Tisa - 3 octombrie 2017)

Constelația Homer
Poeme

de Radu Sergiu Ruba

(Din volumul "Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă", Ed. Charmides, Bistriţa, 2017)


Acela
Uite-l acolo!

Am dat în el cu pietre

l-am împroşcat cu bălegar

dar tot nu l-am clintit din loc.

Îl văd uneori aşa

ca acum

pe la apusul soarelui.
Oi fi chiar eu!

O fi adâncul acela stors din mine

când nu mă mai pot îndura

iar el simte şi iese

ca să mă apuce de guler la saltul în gol

şi să mă tragă înapoi pe ţărm.

Numai el poate fi

cum şade vânăt înaintea amurgului

trăsnind a hrubă umedă

şi scriind ca prostul o carte

pe care n-o citesc decât eu

ajungând convins că eu am scris-o

unde vine vorba de ceva ce a fost

care odată săpat în cuvinte

nici nu poate fi altfel

şi unde el ştie că eu n-am habar

că o carte-i ca o lespede de marmoră

aşteptând oricând să ne strivească.

Călăuza
Am cârmuit o vreme nişte oameni

i-am călăuzit.

Mă recunoşteau şi ei ca atare

Dând uşor din cap la trecerea mea

Dar nescoţând o vorbă.
Căci capetele lor purtau urme vechi

Atavisme grele

Amintiri

Din vremea semilunei

A înjumătăţirii soarelui

A altor împărţiri şi ne-nmulţiri.

Îi îndemnam să nu facă altceva

Decât binele

Iar ei îl făceau

Dând bunăoară de pomană

Vedeniilor înserării

Una-n dosul fiecărei case

Vineţie

Cât cadavrul statului la pândă.

Am mai şi tras de ei

i-am şi împins

să-i scot din deznădejde

să-i ţin treji.

Dar aţipeau la loc

Căci numai visul

Bălmăjeau ei şi tot în vis

E în stare să se culce peste rană.

I-am tot călăuzit

Iar ei s-au lăsat duşi

Până pe la primul salcâm

Căci dincolo de acela

Întunericul din ei

Adânc cât somnul

s-a făcut cuvânt

S-a ridicat în două picioare

Şi m-a străpuns cu aşteptarea.
Foşnetul hârtiilor
M-au ascultat. M-au transcris.

M-au memorat.

Glasul mi l-au sigilat

În nişte blocuri de gheaţă.

Mi l-au arătat.

E ca un fluture în chihlimbar

Parcă ar bate din aripi.
M-au ascultat

stafie să par de cuvinte

Doar de cuvinte.

Mi le-au săpat pe nişte discuri nerotitoare

în stare a mă ridica în aer

dar nu la cer.

Discurile de altădată se roteau.

Aveau o gaură la mijloc

Şi se uitau cu toată gaura la tine

Iar în jurul ochiului aceluia

Se învârteau ca-n jurul soarelui.
M-au ascultat din naosurile lor secrete.

De la distanţe mari

Au pus urechile pe mine

Zi şi noapte

Ca să nu le scape nimic.
Simţeau că foşnesc indescifrabil.

Foşneam o sumă mare de bani

Fata nu scotea un suspin.

Îi lua iar banii dispăreau în adânc.

Sălbăticia frumuseţii ei

Lăsa în jur numai abisuri.

Iar naosul urla la mine:

Că ce-am urmărit prin asta

Că e un cod la mijloc

Să le dezvălui cifrul până mâine

În caz contrar...
A fost o coală de hârtie

Un poem

A foşnit îndelung

Ea l-a citit

Apoi l-a înghiţit într-o clipită.
Au pus urechea pe mine

Şi-au culcat timpanele şi peste ea.

Zbierau mereu că ei ştiu totul

Au oameni

Au unde invizibile şi au corpusculi

de ce nu mărturisesc de bună voie?...

Îi ascultaseră şi ei toţi iubiţii

voiau să mi-i dea pe o listă

s-o strâng cu uşa

să nu mai foşnească cu alţii.

Erau în stare sub tortură

Să-mi smulgă poemul înghiţit demult

Să smulgă şi-nghiţiturile ei

De floare carnivoră

Cu versuri picurându-i pe buze

Singurele boabe de sânge

Pe care nu le devoră.

O altă lectură
Vine după toate semnele sfârşitul.

Vine câtă vreme ne obligă

Să-l citim pe unul mărunt

Şi orb care scrie doar ce aude.

Şi ce să pricepi tu de la ăsta

Care scrie ce a fost înainte în cap şi la alţii

Iar acum mocnesc şi la el

Fleacuri nevăzute

Vorbe atârnate

Pe care le înşiră numărându-le pe degete:

Apă, vis, varză, cer,

Boală, fum, câini, mamă, tată

Şi ce mai are el pe acasă.
Poate oricine trecând pe acolo

Să-l întărâte cu orice

Cu fumul de ţigară

Cu cântece şi cu miresme

Cu funigei pe la nas.
El scrie.

Şade înaintea lumii

Mângâie bucăţele din ea

Crezând că a pus mâna pe comoară.

Şi-ţi trânteşte în faţă femei ce nici nu există

Dar lângă care ai vrea să rămâi

Ca să le sugi toate culorile.
Au ochi albaştri

Ce coboară doi câte doi

Ca nişte viermi de mătase pe tine

Şi nu ştiu ce-ţi fac amândoi până la urmă

Că mătase ajungi şi tu

Foşnitoare

În toate palele de vânt.
Şi acoperi

Numai orbul ştie ce acoperi

Că el umblă pe sub mătasea aia

Cu degetele cu care l-a citit pe Don Quijote

De nu-ţi mai vine să faci nimic

Decât să taci şi să asculţi.

Urmele cerului
Trec cu degetele prin el

îndelung| iar când mi le retrag

în loc să se holbeze vânăt la mine

prin spărturile rămase

răzbat stelele.
Ăsta trebuie să fie cerul

tresare reptila din creierul meu

şi hotărăşte să nu mai moară.
Că şi cerul atâta cât există

se ţine după tine

oricât de încet te-ai târî peste pietre

te însoţeşte răbdător şi te acoperă

să nu ţi se vadă bătăile inimii.
Iar cu toţi norii ăia de sus

ba cumulus

ba cirus

nici nu se văd.

Că nu ştie nimeni cine arde

în focul din dosu-nvineţirii lui

şi nu-ndrăzneşte nimeni să scoată o vorbă

din cei ce au scăpat de acolo

că sunt şi din ăştia printre noi.
Îi recunoşti nu după mers

nu

ci după scris

unul ameţitor

dând să te soarbă-n muţenia sa

ca orice albie secată.
Pe ei nu-i vezi

doar îi resimţi prin preajmă

nici scrisul nu li se vede de la început

cum ţârâie a ploaie săracă

prin praf

scurs din rătăcirile lor

prin nisipuri

dispărut pe dată în pământ.

De o viaţă de om e nevoie

să-l exhumezi

să-l descifrezi

şi să-i recunoşti albiţi cum sunt

pe toţi

doar după orbitele goale.

Rezultatele Concursului de creaţie literară "Carmen Sylva"

de Mihai Dima

Una dintre acţiunile culturale de tradiţie pe care le organizează anual Asociaţia Nevăzătorilor din România este Concursul de creaţie literară "Carmen Sylva", destinat scriitorilor amatori deficienţi de vedere.

Acesta a cuprins, la ediţia din 2017, patru secţiuni: poezie, proză, reportaj de presă/interviu şi portret al femeii nevăzătoare (secţiune creată cu titlu experimental, la propunerea Comisiei naţionale a femeilor).

Juriul, condus de conf. univ. dr. Ileana Stănculescu, a acordat următoarele premii:

Poezie (10 participanţi)

- premiul I (200 lei) - Liliana Bădărău (filiala Iaşi);

- premiul al II-lea (150 lei) - Niculina Geaucă (Olt);

- premiul al III-lea (100 lei) - Valentin Bălan (Botoşani);

- menţiuni (50 lei) - Maria PANĂ (Prahova) şi Cătălin-Marian Constantin (Bucureşti).

Proză (6 participanţi)

- premiul I (200 lei) - Marin Sandu (Dolj);

- premiul al II-lea (150 lei) - Livia Tiron (Vaslui);

- premiul al III-lea (100 lei) - Modest Amariei (Bucureşti).

Reportaj de presă/interviu

(5 participanţi)

- premiul I (200 lei) - Constantin Surugiu (Botoşani);

- premiul al II-lea (150 lei) - Eugen Cezar Vieru (Botoşani).

Portret al femeii nevăzătoare

(8 participanţi)

- premiul I (200 lei) - Mihai Babei (Botoşani);

- premiul al II-lea (150 lei) - Liliana Bădărău (Iaşi);

- premiul al III-lea (100 lei) - Modest Amariei (Bucureşti);

- menţiune (50 lei) - Carmen Bernadeta Anghel (Piatra Neamţ).

Mulţumim tuturor pentru participare şi ne bucurăm că, spre deosebire de anii anteriori, am reuşit să desfăşurăm din nou acest concurs care ilustrează în mod pregnant potenţialul deficienţilor de vedere în arta cuvântului.

Poezii

de Liliana Bădărău

(premiul I la Concursul de creaţie literară

"Carmen Sylva" - secţiunea poezie)

Accent
Accentul sângerează lângă verb

Căutător prin versuri alintate

Se scapără lumini între pahare

Şi nasc idei măreţe concepute

Între sclipiri de argint

Şi limpedea ciocnire de cristaluri.

Vorbe se sorb..., se scurg din vinul roşu,

Şi pe sub pletele luminii slabe

Printre fântâni de basme,

Mătasea vinului dezleagă raze,

Şoapte languroase de sărut

Pe-ncheietura mâinii;

Ca mir pe cicatricea glaciară

Curg vorbe dulci în şoaptele minunii

Sechestru pe tristeţi

Şi cheia fericirilor tăcute

Ce-alungă ceasuri rele, ancestrale.
Furtună
Lumina joacă de spaima minunii

Tăiată-n umbre de sunete nebune

Fantasme se încheagă din vuietul de aramă

Clopotul bolţii - neagră arătare -

Cheamă la cea din urmă rugă

Şi câmpul lin şi guri de hăuri

Spaima tânguie noaptea -

Boltită arătare

Străpunge zarea aprinsă.

Lumina încă joacă printre umbre

Ce-n zbateri se adună peste

Copaci care se-aprind -

Făclii minune

Ce luminează bolta

În vuietul furtunii.
Corabia cu vise
Corabia cu vise s-a rătăcit în larg

Şi gânduri negre nasc din valuri sparte

Trezite, zbuciumate, amintiri

Ale coşmarurilor crunte;

De hulă... numai Dumnezeu poate ierta

Şi şterge temerile zării

Ce mor pe raze calme

Între orizont de valuri verzi

Şi cer albastru

Se nasc noi valuri albe

Noi speranţe.

O carte ca un şarpe cu două capete

- interviu realizat de Radu Sergiu Ruba cu

Estera şi Valentin Bălan -

Radu Sergiu Ruba: Stau de vorbă astăzi cu Estera şi Valentin Bălan, poeţi talentaţi din Botoşani, autori ai unor versuri publicate în "Constelaţia Homer", care în decembrie 2017 au scos şi un volum împreună. Dragă Valentin Bălan, o să te rog să ne descrii puţin această carte şi să adaugi toate detaliile care sunt necesare bibliografiei sale.

Valentin Bălan: Cartea a fost numită de către editori "Şarpe cu două capete", pentru că, în realitate, este alcătuită din două cărţi distincte, inserate în acelaşi volum. Ea poate fi citită în sensuri diferite, fiecare copertă este prima copertă şi ne întâlnim la jumătatea cărţii, unde se găseşte şi cuprinsul.

Radu Sergiu Ruba: Este foarte interesant acest mod de a face o carte! Bineînţeles, când am auzit despre un şarpe cu două capete, m-am gândit imediat la tot soiul de divinităţi exotice, dar uite că şi cărţile apelează la astfel de simboluri zoomorfe sau de metafore în legătură cu ele. Este şi cartonată foarte frumos. Unde a apărut?

Valentin Bălan: A apărut la editura "Aureo" din Oradea, iar una din particularităţile ei este că titlurile sunt scrise cu o foiţă de aur, printr-o tehnică extrem de rară şi sunt realizate manual de o graficiană.

Radu Sergiu Ruba: Într-adevăr, arată foarte bine în aceste condiţii! Acum o să te rog să ne dai şi titlurile celor două cărţi cuprinse în volum.

Valentin Bălan: Cartea Esterei se numeşte "Oglinzile oazei", iar cartea mea se intitulează "Peregrin prin imperiul Esterei". Aveam doar câteva poezii, scrise pentru Estera cu nişte ani în urmă, atunci când ne-am întâlnit, nu ştiam cum voi evolua ca poet, dar ştiam că primul meu volum o să poarte acest titlu.