Litera noastră

Scriitorul Ion Podosu, un reprezentant valoros al creatorilor cu deficienţe de vedere
- interviu cu Ion Podosu realizat de Liliana Moldovan -
Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte al Filialei Cluj a Asociaţiei Nevăzătorilor din România, Ion Podosu este un scriitor clujean cunoscut pentru volumele sale de poezie şi critică literară: "Poduri peste ceaţă" (1997), "Universul prozei lui Vasile Voiculescu" (2007), "Ion Vinea - un melancolic al avangardei româneşti" (2010), "Apa glasului" (2012). Ultimul volum - "Mozaic" - apărut, în 2016, la Editura Limes este o antologie de articole, eseuri şi recenzii literare. Recent, în 10 noiembrie 2016, volumul "Mozaic" a fost lansat la Biblioteca Municipală din Hunedoara, iar în iunie cartea a fost prezentată publicului clujean în cadrul unui eveniment literar organizat de Biblioteca Judeţeană "Octavian Goga" din Cluj-Napoca.



Liliana Moldovan: Stimate domnule Ion Podosu, mi-ar face plăcere să începem acest interviu cu rememorarea unui aspect important al carierei dumneavoastră şi anume primirea în Uniunea Scriitorilor din România. Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea în Uniune?

Ion Podosu: Primirea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) s-a făcut în două etape, prima în 2011, când am fost primit ca membru stagiar, fiind necesare trei recomandări de la membrii USR şi de publicarea a cel puţin trei volume. Pentru titularizare, se cereau mai multe recenzii sau cronici literare de la critici şi istorici literari de notorietate, dar în 2013 aceste cerinţe s-au relaxat şi mai mulţi membri stagiari au fost titularizaţi. Desigur, primirea în USR reprezintă, în primul rând, o confirmare a valorii scrisului meu şi, în al doilea rând, o notă de prestigiu nu numai personal, ci şi pentru categoria creatorilor cu deficienţe de vedere, pentru că nu mulţi au devenit membri ai acestei uniuni de creaţie.

L.M.: Am sa vă invit, în continuare, să alunecaţi cu gândul spre anii studenţiei. Cum erau trataţi studenţii nevăzători în vremea comunistă?

I.P.: Dintr-un început, trebuie să spun că am avut şansa să devin student la Facultatea de Filologie (cum se numea în acea perioadă Facultatea de Litere) a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, deoarece după 1980 a fost interzisă accederea deficienţilor de vedere în universităţi. Nu ştiu precis motivele acestei interdicţii, dar unul dintre ele bănuiesc că a fost faptul că nu se mai găseau locuri de muncă în şcolile speciale în care puteau să-şi exercite profesiunea cadrele didactice nevăzătoare. Eu am urmat cursurile facultăţii amintite între 1974-1978 la secţia română-spaniolă, având ca profesori personalităţi ale limbii şi literaturii române, cum ar fi: Octavian Şcheau, Doina Curticăpeanu, Ion Pop, Mircea Zaciu, D.D. Draşoveanu, Teodor Boşca, Ion Vartic şi alţii, care îi tratau pe studenţii nevăzători cu obiectivitate, dar şi cu înţelegere, mai ales că în această facultate au fost mai multe promoţii cu absolvenţi nevăzători. Aş menţiona totodată că am avut şi buni colegi, în marea lor majoritate, unii dintre ei fiind personalităţi scriitoriceşti în devenire: Ioan Groşan, Ion Simuţ, Lucian Perţa şi Radu G. Ţeposu (plecat mult prea devreme dintre noi).

L.M.: Ce amintiri aveţi din perioada în care aţi fost profesor, apoi director la Liceul pentru elevii cu deficienţe de vedere? Care au fost cele mai rodnice momente ale acestei perioade? Dar cele mai dificile?

I.P.: Am absolvit facultatea în 1978, prima repartiţie guvernamentală primind-o la Ghelari, judeţul Hunedoara, fapt care m-a determinat să intervin cu insistenţă la Ministerul Învăţământului pentru a primi o catedră în învăţământul specializat pentru copiii cu deficienţe de vedere. În cele din urmă, am fost repartizat ca profesor preparator (un fel de meditator pentru elevii cu rezultate slabe la învăţătură) la şcoala pentru nevăzători din Cluj-Napoca, reuşind ca din 1990 să mă titularizez pe catedra de limba şi literatura română şi funcţionând aici până în 2010.

Satisfacţiile profesionale au constat în obţinerea gradelor didactice, în conducerea comisiilor metodice sau în prezentarea şi publicarea unor lucrări de specialitate, dar, desigur, cele mai semnificative au fost acelea privind rezultatele deosebite obţinute de elevii mei la olimpiadele şcolare, la alte concursuri, unii dintre ei remarcându-se, după terminarea studiilor, cu publicaţii în reviste sau chiar în volume. Totodată, în acest context, menţionez că am reuşit închegarea unui colectiv redacţional care a scos o revistă şcolară, intitulată "Adolescent magazin", transmiţându-le elevilor valorile umaniste fundamentale, dezvoltându-le gustul estetic şi, nu în ultimul rând, le-am stimulat dragostea pentru lectură, pentru frumos în general.

Am fost ales director-adjunct al şcolii cu o largă majoritate în anul 1990. Ca o primă provocare a fost menţinerea unui climat echilibrat al diferitelor tendinţe de neînţelegeri între oameni, găsirea soluţiilor adecvate la revendicările de tot felul şi aducerea procesului instructiv-educativ pe făgaşul normalităţii, aceasta în contextul apărut după evenimentele din decembrie 1989. Un obiectiv primordial pentru noua conducere, din care făceam parte, a fost reînfiinţarea ciclului liceal în şcoală noastră (desfiinţat, în mod abuziv, în 1983), fapt care s-a realizat în primăvara anului 1990, având şi concursul proaspătului inspector în Ministerul Educaţiei Naţionale, în persoana lui Radu Sergiu Ruba. Desigur, au mai fost şi alte provocări, între care aş aminti organizarea şi desfăşurarea examenului de admitere pentru toate liceele speciale din ţară, ridicarea standardelor profesionale ale cadrelor didactice, dar şi cele de învăţare şi disciplină ale elevilor, optimizarea condiţiilor de viaţă în internat, organizarea schimburilor de experienţă şi stabilirea de relaţii internaţionale, atât de necesare pentru instituţia noastră.

L.M.: Aţi debutat la în 1977, ca membru al Cenaclului Echinox, dintre autorii cunoscuţi pe cine aţi avut coleg în vremea cât aţi frecventat acest cenaclu literar?

I.P.: Cenaclul "Echinox" era condus de regretatul Marian Papahagi şi la el participau nu numai filologi, ci şi studenţi de la alte facultăţi, de aici recrutându-se redactorii şi colaboratorii revistei cu acelaşi nume. Pe lângă colegii mei de an, amintiţi mai sus, au participat la acest cenaclu alţi numeroşi scriitori ce aveau să devină reprezentativi în literatura actuală: Ion Mureşan, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Octavian Soviani, Ovidiu Pecican, Virgil Chiuariu, Aurel Pantea etc.

L.M.: Vă mai aduceţi aminte la ce vârstă aţi scris prima poezie şi la ce se referea?

I.P.: Fiind născut în zodia Racului, aproape toate evenimentele din existenţa mea au apărut şi s-au săvârşit cu o oarecare întârziere. Astfel că şi prima mea poezie se înscrie în acest fenomen, producându-se pe la 13-14 ani, fiind o poezie pastel (aş putea-o defini, pentru că se referea la anotimpul vara), în acest anotimp aflându-mă în vacanţa mare.

L.M.: Pe lângă poezie, aţi scris şi două cărţi de critică literară: una închinată lui Vasile Voiculescu, a doua referitoare la poezia lui Ion Vinea. Se regăsesc în vreun fel aceşti doi autori şi în poeziile dumneavoastră?

I.P.: În ce priveşte influenţa celor doi scriitori pe care i-am comentat în eseurile critice dedicate (V. Voiculescu şi Ion Vinea), se poate face următoarea distincţie: Voiculescu m-a influenţat - aş putea spune - în modalităţile de receptare a unei opere în proză, fiindcă prozatorul a constituit o surpriză pentru mine şi, în acelaşi timp, şi după opiniile unor critici şi istorici literari, proza este partea de rezistenţă a creaţiei voiculesciene. Referitor la influenţa poetului Vinea, pot afirma că ea a existat şi mai există pe lângă alte înrâuriri poetice cum ar fi cele ale lui Lucian Blaga, Georg Trakl, Rilke, E.A. Poe, Ion Pillat, Stéphane Mallarmé şi alţi poeţi români ori străini.

L.M.: Ce ne puteţi spune despre volumul publicat în acest an la editura Limes? Prin ce se distinge volumul "Mozaic" de cărţile apărute în anii anteriori?

I.P.: Volumul "Mozaic", apărut în acest an la editura Limes, este o carte de publicistică, cuprinzând în cele patru cicluri cam toate articolele publicate de-a lungul celor peste 40 de ani de publicistică, majoritatea lor în revista Asociaţiei Nevăzătorilor din România, "Viaţă Nouă" (ulterior, "Litera Noastră"). În acelaşi timp, cartea se vrea o fereastră deschisă spre universul persoanelor cu deficienţe de vedere, relevând îndeosebi aspectele pozitive din viaţa şi activitatea acestora.

Am realizat aici câteva portrete ale unor nevăzători de excepţie, precum şi unele evocări ale unor dascăli pe care i-am avut în liceul pentru nevăzători din Cluj-Napoca, care ne-au lăsat în suflete amintiri de neuitat. Aş menţiona că am inserat în acest volum şi o serie de recenzii, cronici şi medalioane literare ale unor scriitori reprezentativi din literatura naţională şi universală, unele dintre aceste cărţi fiind citite şi înregistrate în studioul de înregistrări al ANR, eseurile respective constituindu-se totodată în recomandări de lectură pentru cititorii nevăzători.

L.M.: Cum aţi ajuns membru şi ce rol aţi avut în Comisia de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor?

I.P.: În Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor am fost propus de Consiliul Director Naţional al ANR, şi în special, de preşedintele de atunci, R.S. Ruba, primul stagiu fiind între 2007-2011. Am participat la mai multe întruniri ale acestei comisii şi am fost raportorul asupra situaţiei învăţământului pentru persoanele cu dizabilităţi vizuale, reflectate în legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană, raport apreciat de preşedintele şi membri comisiei. Am fost reconfirmat şi în stagiile următoare, dar activitatea comisiei s-a axat mai mult online, iar rezultatele activităţii au fost tot mai puţin convingătoare.

L.M.: Mulţumesc pentru interviu.

Educaţie

Ioan Popa - profesorul şi directorul exemplar

de Silviu Valeriu Vanda

În galeria personalităţilor psihopedagogiei româneşti, cu predilecţie a celei clujene, profesorul Ioan Popa ocupă un loc distinct prin pasiunea sa pentru acest domeniu, prin dăruirea şi implicarea lui în viaţa persoanelor cu dizabilităţi. Prezentele rânduri se vor un pios omagiu celui care, mereu în căutarea "binelui", a lăsat urme pozitive, contribuţii însemnate în toate locurile prin care a trecut. A scrie despre personalitatea celui care şi-a pus pecetea pe dezvoltarea Şcolii Speciale de Orbi din Cluj, în perioada 1950-58 este o misiune dificilă, din cauza sărăciei surselor de documentare, dar onorantă, plină de preţuire şi respect faţă de cel pe care cei ce l-au cunoscut îndeaproape nu ezită a-l aprecia ca fiind un profesor şi director exemplar.

Profesorul I. Popa s-a născut la 9 noiembrie 1916, în localitatea Corbeni jud. Argeş, în apropierea oraşului Curtea de Argeş. A urmat cursurile şcolii primare, gimnaziale şi liceale în zona natală, după care s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. În perioada celui de-al II-lea Război Mondial a fost încadrat ca ofiţer în armata română, iar după încheierea lui s-a stabilit definitiv la Cluj, unde, în anul 1946 ocupă funcţia de conducere a Oficiului de Orientare Profesională, nou domeniu creat în ţara noastră. După desfiinţarea acestei instituţii în 1949, este numit profesor la Şcoala Specială de Orbi din Cluj, absolvind în anul 1952 şi cursurile Facultăţii de Defectologie a universităţii clujene. În perioada 1951-1958 a deţinut funcţia de director al Şcolii Speciale de Orbi, instituţia clujeană cunoscând în perioada mandatului său de director o epocă de transformări, modernizări în toate domeniile. În anul 1952, în şcoală se introduce gazul metan ca sursă de încălzire şi preparare a hranei. În anul şcolar 1956-57 datorită eforturilor şi intervenţiilor sale şi ale soţiei, profesoara Paraschiva Popa, a introdus, ca disciplină de studiu, Dactilografia, care s-a dovedit atât de benefică pentru inserţia profesională şi socială a nevăzătorilor, disciplină care, astăzi, din păcate, nu se mai regăseşte în planurile cadru ale învăţământului pentru nevăzători, nici măcar la disciplinele opţionale. Dactilografia a fost introdusă începând din clasa a VII-a, fiind predată cu competenţă, sistematic şi metodic de profesoara Paraschiva Popa, care a şi elaborat programa şi manualul de specialitate. Datorită relaţiilor lor personale, familia Popa a adus în şcoală şi primele maşini de scris, destul de performante.

Tot o realizare deosebită considerăm a fi acceptarea în şcoala clujeană, în toamna anului 1955, a copilului de 11 ani, surd, mut şi orb - Vasile Adamescu, profesorul I. Popa aducându-şi contribuţia la instruirea, educarea şi profesionalizarea tânărului, refuzat a fi înscris la Şcoala Specială de Surzi şi care, prin inteligenţa, voinţa, puterea sa de muncă, datorită şi măiestriei profesorilor clujeni, atât din învăţământul preuniversitar, cât şi universitar clujean, a ajuns azi să fie apreciat în urma performanţelor sale drept corolarul nu numai al psihopedagogiei clujene, ci şi al ştiinţei româneşti.

Punctul culminant al carierei sale ca director a fost înfiinţarea Liceului Teoretic Special pentru Nevăzători, primul din România, care şi-a deschis porţile, la Cluj, în toamna anului 1958, an în care, din nefericire, profesorul I. Popa a fost transferat la Şcoala Specială de Surzi din Cluj, unde, cu aceiaşi râvnă, conştiinciozitate şi profesionalism şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1970. În anul 1970, împreună cu soţia sa, prof. I. Popa, pleacă în Alger la o şcoală pentru nevăzători, trimişi fiind de statul român, în calitate de specialişti, pentru a contribui la organizarea, modernizarea şi dotarea învăţământului tiflologic din Africa. Un timp, a purtat o bogată corespondenţă cu foştii colegi, prieteni, specialişti, cărora le-a împărtăşit din realizările, reuşitele, performanţele, preocupările activităţilor sale, neuitând să menţioneze câte un titlu de articol, studiu ori carte de specialitate publicate în occident. În Alger a lucrat până la sfârşitul vieţii sale, plecând din această lume în 1986. A lăsat în urma sa un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut, îndrăgit, apreciat şi care nu au putut să fie alături pe ultimul său drum. Odată cu dispariţia sa, o tăcere misterioasă s-a aşternut între soţia sa, care i-a supravieţuit, şi prietenii şi cunoştinţele rămase în ţară, pe care îi vizita ori de câte ori revenea după plecarea din 1970.

Profesorul Ioan Popa a fost un om de o corectitudine deosebită, de o meticulozitate aparte, de o punctualitate exemplară, dovedindu-se nu numai un bun specialist în profesiune, ci şi un om respectat. Prof. I. Popa era un om obişnuit, nu ţinea să iasă în evidenţă, dar, în momentele în care se puneau în discuţie probleme serioase, prezenţa sa se remarca neîntârziat, prin argumentele invocate în favoarea sau împotriva vreunei soluţii propuse şi discutabile. Seriozitatea de abordare a oricărei probleme, umanismul de care dădea dovadă, respectul pentru interlocutor impresionau pe cei din jurul său. În orice discuţie, ţi se adresa cu apelativul "măi nene", ceea ce i-a determinat pe colegi şi cunoscuţi să-i spună "nenea Popa". Atitudinea principială era cea care îi guverna comportamentul, fiind pasionat de dreptate şi adevăr. Greşit, unii îl considerau un om rece, insensibil, indiferent la necazurile altora. Neavând copii, toată dragostea familiei Popa s-a revărsat asupra copiilor şcolii, îndeplinindu-le dorinţele, susţinându-le aspiraţiile, sprijinindu-i pentru şcolarizare.

Demnă de reţinut mi se pare a fi întâmplarea relatată mie de prof. Gheorghe Enache, care prin anii 1950-1951 frecventa Grădiniţa specială din Cluj. Datorită politicii autorităţilor din acea vreme, familia prof. Enache a fost strămutată din Banat în Bărăgan, într-o zonă izolată, lipsită de posibilitatea comunicării cu lumea civilizată. Tatăl, dorind să ducă copilul nevăzător la şcoala de profil din Cluj, dar neputând comunica cu conducerea şcolii, cu autorităţile, s-a decis să scrie o scrisoare pe o scândurică, pe care a învelit-o într-o cârpă şi a aruncat-o pe geamul unui tren ce trecea prin zonă, cu speranţa că va ajunge la destinaţie prin intermediul unui călător binevoitor. Într-adevăr, după un timp, la casa familiei Enache s-a prezentat o poliţistă, cu scopul de a prelua şi a conduce copilul la şcoala din Cluj. Lucrul acesta a fost posibil datorită intervenţiilor directorului I. Popa căruia un necunoscut i-a adus la şcoală scândurica găsită în tren.

Din povestirea domnului Nelu Soisun am reţinut că directorul Popa a dat o dispoziţie prin care în şcoală numai domnia sa avea voie să poarte pantofi ce scârţâie, pentru a putea fi identificat şi cunoscut. Dar, încălcând regula, profesorul Vâlcu, mai în vârstă ca dl. Director, purta şi domnia sa pantofi ce scârţâiau. Pus în faţa faptului împlinit, directorul Popa a spus: "profesorul Vâlcu este o excepţie". Faţă de colegi, prof. Ioan Popa avea o atitudine de înţelegere şi bunăvoinţă, propunând în permanenţă un spirit de colaborare, conlucrare, sprijinind performanţa, pe oamenii de valoare, pe cei cinstiţi şi oneşti. Psihologul şi psihopedagogul I. Popa a desfăşurat pe lângă activitatea sa profesională şi administrativă şi o muncă de cercetare, de aplicare în practică a unor inovaţii şi iniţiative. Preocuparea sa ştiinţifică s-a derulat pe două planuri: pe de o parte, prin cercetarea şi aplicarea unor mici experimente, construirea unor teste, chestionare, fişe psihopedagogice în orientarea şcolară şi profesională, iar pe de altă parte, contribuţia sa în colectivele de lucru în care se discutau probleme cu caracter ştiinţific. În volumul intitulat "Probleme de defectologie şi psihopatologie", volum apărut în 1961, prof. I. Popa, despre care nu face referinţă nici un dicţionar de psihologie sau pedagogie, a publicat un articol cu titlul "Materiale didactice pentru şcolile speciale de orbi", în care prezintă unele mijloace didactice precum: cutia de compunere, cutia cu figuri numerice, aparatul de chimie. Domnia sa este şi autorul studiului "Din istoricul Şcolii Speciale de Orbi din Cluj" (aprox. 50 pagini, studiu publicat în volumul "Probleme de defectologie", apărut la Bucureşti în anul 1962 la EDP).

În perioada 1951-58, în calitate de director al Şcolii de Orbi, prof. I. Popa şi-a manifestat nu numai interesul pentru problemele nevăzătorilor, ci şi competenţa pentru studierea, adâncirea şi lărgirea preocupărilor, în vederea ridicării la nivel european a pregătirii elevilor orbi, pentru integrarea lor firească în viaţa socială. În calitate de director a avut multe iniţiative - adaptarea programelor de învăţământ, dotarea şcolii cu materiale didactice adecvate, aparate pentru a spori eficienţa activităţii de proiectare şi predare, organizarea de schimburi de experienţă în ţară şi străinătate. Fără a face caz de competenţa sa profesională, prof. I. Popa aprecia că exemplul personal este suficient pentru a convinge pe cei din jur, pentru valoarea unei atitudini şi pentru a lupta pentru promovarea specialităţii alese. Sub îndrumarea lui ca director, unii dintre colegi şi colaboratori şi-au modificat atitudinea şi comportamentul profesional, convinşi că prin aceasta relizează două lucruri: răspund solicitărilor directorului şi contribuie la îmbunătăţirea practicii în specialitate. Profesorul Popa purta cu sine problemele profesionale, căutând să le găsească soluţii corespunzătoare în discuţiile cu colegii şi specialiştii. Marele său regret a fost faptul că pe de o parte timpul, pe de altă parte pregătirea colegilor nu i-au permis să se implice mai mult în cercetarea ştiinţifică. Atent la toate aspectele ce puteau influenţa rezultatele muncii, lua atitudine deschisă în cadrul şcolii sau la orice reuniune pentru lămurirea problemelor. Totdeauna intervenţiile sale erau pline de claritate, concreteţe şi consistentă. Profesorul I. Popa nu ţinea să fie evidenţiat, aplaudat, pentru activitatea sa, dar dorea ca ceea ce face să răspundă unei nevoi, fiind o contribuţie de durată. Mereu neliniştit şi preocupat de efectul măsurilor luate, se consuma până când avea confirmarea justeţei deciziei sale şi abia atunci manifesta o discretă mulţumire că a făcut un lucru bun.

Om de o corectitudine, moralitate, punctualitate şi politeţe deosebite, interesat ca hotărârile luate să fie duse la bun sfârşit, recunoscător celor care l-au ajutat, prof. I. Popa a dat un exemplu convingător nu numai colaboratorilor săi, ci şi celor veniţi în contact cu el, atât în probleme de serviciu, cât şi în probleme private. Meritul mare al profesorului şi directorului Ioan Popa este acela că a devenit un cunoscut specialist, graţie autoinstruirii şi autoperfecţionării, căutând cu tact şi prudenţă să insufle şi celor din jurul său să facă la fel. A fost un deschizător de drum în organizarea învăţământului tiflologic românesc în perioada contemporană.

(Cluj-Napoca, 29.10.2016)

"Cartea Călătoare" a lansat primele manuale digitale din România accesibilizate pentru nevăzători

- interviu cu Mircea Bucur -

Pe data de 30 septembrie, Fundaţia "Cartea Călătoare" a lansat, la Şcoala pentru deficienţi de vedere din Bucureşti, primele manuale digitale din România accesibilizate pentru nevăzători - "Matematică şi explorarea mediului" şi "Muzică şi mişcare". Pentru a afla mai multe amănunte despre acest proiect, am luat legătura cu domnul Mircea Bucur, preşedintele Fundaţiei "Cartea Călătoare", pe care l-am rugat să răspundă la câteva întrebări.
Reporter: Domnule Mircea Bucur, realizarea acestor două manuale digitale accesibilizate pentru nevăzători este o premieră naţională. Cum v-a venit această idee, de unde a pornit acest proiect şi cum aţi ales cele două titluri - "Matematică şi explorarea mediului", manual pentru clasa a II-a şi "Muzică şi mişcare", manual pentru clasa a IV-a?

Mircea Bucur: Încă de anul trecut am aflat că vor apărea noi manuale digitale însoţite de versiuni interactive. Imediat am intrat în panică pentru că bănuiam că nu s-a gândit nimeni din Ministerul Educaţiei la nevăzători, că aceste manuale pot fi inaccesibile elevilor cu deficienţe de vedere. Am descărcat câteva manuale de pe site-ul ministerului şi am observat că în noile versiuni se pune un accent şi mai puternic pe intuiţia elevului în funcţie de zecile de imagini prezentate în lecţie. Atunci am solicitat ministerului să fiu admis în Comisia consultativă pentru manuale şcolare ca să-mi exprim şi eu un punct de vedere. Prima editură care s-a arătat deschisă la solicitarea mea de a ne ajuta să realizăm versiuni accesibile pentru nevăzători a fost editura CD Press. De aceea, primele manuale digitale accesibilizate de fundaţia Cartea Călătoare au fost cele menţionate. Pe de altă parte, am dorit să le accesibilizez pentru că tocmai lucram la traducerea celor două coduri de transcriere a matematicii şi a muzicii în braille. Accesibilizarea acestor două manuale m-au ajutat să înţeleg şi mai profund aceste coduri foarte necesare pentru viitoarele tipărituri braille.

R.: Care este diferenţa dintre un manual digital şi un manual digital accesibilizat pentru nevăzători? Cum pot fi utilizate acestea din urmă de către elevii cu deficienţe de vedere şi de către profesorii lor?

M.B.: Noile manuale se numesc digitale din două motive:

a. pentru că se poate descărca o imagine electronică a manualului tipărit, care poate fi citit pe tabletă sau pe telefonul mobil;

b. pentru că fiecare manual este însoţit de un CD pe care se află o aplicaţie software cu exerciţii interactive, exemple audio sau video.

Ce mai au particular aceste manuale e că se concentrează foarte mult pe imagini, mai ales la clasele mici, şi mai puţin pe text. Variantele accesibilizate de noi pot fi lecturate în braille de elevii şi profesorii nevăzători, iar matematica de clasa a II-a poate fi redată audio, deoarece am creat şi o versiune Daisy. Am optat şi pentru varianta audio pentru a familiariza elevul cu exerciţiile prezentate cu ajutorul imaginilor, oferind o descriere cât mai explicită, folosind cuvinte cât mai simple. Elevul va descoperi în braille, pe lângă aceste explicaţii, şi exerciţiile sau tabelele prezentate într-un mod mai abstract, asemănătoare grafic cu cele percepute de colegii lor văzători.

R.: Ce sunt codurile naţionale şi internaţionale de transcriere a materialelor tehnice în braille şi care este rolul lor?

M.B.: Deoarece alfabetul braille are doar 63 de semne diferite, pentru codificarea simbolurilor matematice şi a celor muzicale, trebuie utilizată o codificare specială, care asociază la fiecare simbol din negru, unul sau mai multe semne braille. Codurile pentru transcrierea în braille a matematicii şi a muzicii conţin descrierea acestor corespondenţe împreună cu regulile de transcriere. După cum se ştie, nou cod matematic braille pentru limba română este o adaptare cu foarte puţine modificări a codului unificat englezesc, iar codul pentru transcrierea muzicii în braille este un cod internaţional foarte complicat pentru că încearcă să acopere orice fel de partitură muzicală veche sau modernă. Fără ajutorul acestor coduri nu am fi putut transcrie în manual exerciţiile matematice şi partiturile muzicale.

R.: Câţi oameni lucrează la un astfel de manual şi ce presupune această muncă?

M.B.: Dacă dăm la o parte efortul de traducere a celor două coduri, la un manual au lucrat doi-trei oameni. În prima fază se analizează toate imaginile vizate de exerciţiile din manual şi se inserează în textul lecţiei explicaţiile de rigoare. Acelaşi lucru se face şi cu tabelele pentru clasele mici, se explică pentru ca elevul nevăzător să ştie cum să exploreze un tabel atunci când îl întâlneşte transcris în braille. Uneori se introduc note care modifică textul unor exerciţii pentru a putea fi realizate de elevii nevăzători. În manualele accesibilizate de noi, elevul nevăzător poate regăsi un exerciţiu atât după numărul paginii în negru, cât şi după pagina braille la care se află. Astfel, nu contează dacă profesorul este văzător sau nevăzător.

R.: Ce preţ are un manual digitat accesibilizat şi de unde se poate achiziţiona?

M.B.: Fiind primele manuale de acest fel accesibilizate la FCC, pentru noi au un preţ inestimabil… Lăsând gluma la o parte, lucrând la ele mai mult în regim de voluntariat nu am putut să calculăm nici măcar un preţ aproximativ. Cele două manuale se vor putea descărca gratuit de pe site-ul www.fcc.ro pentru a fi tipărite în braille de şcolile interesate. La cerere, pentru cei care nu au posibilităţi de imprimare, le vom imprima noi.

R.: Aţi realizat aceste manuale cu fonduri private, din resurse proprii. Care a fost reacţia celor din Ministerul Educaţiei? Credeţi că pe viitor este posibil ca această instituţie să finanţeze realizarea manualelor digitale accesibilizate?

M.B.: Reacţia celor din Ministerul Educaţiei a fost de… surprindere, surprindere care m-a surprins şi pe mine, pentru că mă aşteptam ca ministerul să ştie deja cât de importantă este accesibilizarea manualelor pentru nevăzători. Sincer să fiu, nu sunt prea optimist în privinţa existenţei în 2017 a unui buget de stat destinat acestui lucru.

R.: Pregătiţi şi alte manuale de acest tip şi dacă da, când vor fi gata următoarele titluri?

M.B.: Avem în plan să accesibilizăm câte un manual de matematică pentru toate clasele

I-IV şi, de asemenea, toate manualele de muzică folosite în şcoală şi la liceele de muzică, dar termenul de finalizare va depinde de resursele pe care le vom avea în viitor.

R.: Ce alte proiecte desfăşoară Fundaţia "Cartea Călătoare"?

M.B.: Dintre proiectele mai noi pot să enumăr crearea de noi accesibilizări ale filmelor artistice şi documentare. De curând am accesibilizat filmul documentar "Toto şi surorile lui", prezentat la un festival de film desfăşurat luna aceasta în Arad. Am creat şi continuăm să o îmbogăţim cu titluri noi biblioteca pentru studenţii nevăzători, Cartea Călătoare. Avem deja peste 300 de cursuri şi manuale pentru studenţi şi elevi în format Daisy text. Dorim în viitor să ne concentrăm mai mult pe cărţile braille. Poate că împreună, Asociaţia Nevăzătorilor din România şi FCC vor reuşi să reînvie interesul nevăzătorilor pentru lectura în braille.

R.: Vă mulţumim foarte mult pentru amabilitate şi pentru timpul acordat!

(interviu realizat de Luiza

Dumitrescu-Stavrositu)