Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

1. Originea si formarea riturilor liturgice

Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a fost respectata pretutindeni in Biserica primelor 3 veacuri, cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a fondului are la baza randuiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de dispersarea lor pentru misiune, Liturghie pusa, mai tarziu, pe seama Sf. Iacob, fratele Domnului.

Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat contributia lor persoanala la ritul primitiv uniform, adaptand randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al credinciosilor sau la diferitele practici si datini.

Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a inceput prin multiplicarea si diversitatea textelor anaforalei, adica ale rugaciunii Sf. Jertfe, care constituia partea principala din formularul/textul verbal al Liturghiei Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa improvizeze aceasta rugaciune. In Bisericile rasaritene necalcedoniene (mai ales la sirienii iacobiti) se pastreaza o multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau altuia dintre Sf. Apostoli, marii ierarhi si teologi (pentru o mai mare autoritate), desi nu toate provin de la acestia. Unele dintre acestea au fost intrebuintate mai mult decat altele, devenind uzuale in anumite Biserici locale si dand numele autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi Liturghiile nu sunt, in intregimea lor, opera unei singure persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii intregi, formata din clerici si credinciosi, rolul cel mai important avandu-l, in aceasta opera, elementul monahal.

Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se utilizeaza in unele Biserici necalcedoniene, in cadrul Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice din cursul anului, inlocuind anaforaua principala a Liturghiei respective.

Un element principal a fost modul diferit in care au fost asezate dipticele sau rugaciunile generale pentru vii si morti. In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea Darurilor (anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar in altele, dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene).

Insa, elementele care reprezentau contributia persoanala a marilor liturghisitori si ierarhi, adaptarile locale etc, s-au exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor rugaciuni si rituri care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte, cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile variante sau diferente liturgice, inca din sec. III.

La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate, dar, cu timpul, ele se accentueaza, se dezvolta si se inmultesc treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a cristalizat, cu timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand rugaciunile au incetat sa mai fie improvizate si au inceput sa fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie de cult au devenit rituri, care s-au dezvoltat in ceremonii din ce in ce mai importante si mai complicate. Totodata, s-a fixat tema rugaciunilor si a formularelor. Mai tarziu, s-au adoptat formele fixe, ceea ce nu a mai lasat loc arbitrarului individual sau hazardului improvizatiei.

In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din metropolele sau centrele cele mai importante d.p.d.v. religios sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale, mai mici si mai noi, ori din localitati mai putin importante, au luat ca model sau au adoptat randuiala si formularul liturgic aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in special pe cele din orasele de resedinta ale patriarhatelor (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai tarziu, C-pol).

Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor, apar si diferite forme localizate de Liturghii, corespunzatoare acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse, adica rituri originare sau principale, din care, cu timpul, vor deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).

Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se va ramifica in mai multe Liturghii derivate.

In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate (Antiohia si Alexandria), prin despartirea Bisericilor necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia Imperiului Roman de Rasarit si transformarea lor in Biserici locale autonome si independente de C-pol, in urma sinodului de la Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si consacrat definitiv Liturghiile aflate astazi in uz. Asadar, sec. V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice rasaritene. Bisericile necalcedoniene isi vor crea propriul rit liturgic.

Concomitent, Apusul crestin se dezvolta si el d.p.d.v. liturgic, pe drumuri proprii, deosebite de cele ale Rasaritului crestin.