Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)



Yüklə 375,75 Kb.
səhifə2/8
tarix27.12.2018
ölçüsü375,75 Kb.
#87301
1   2   3   4   5   6   7   8

2. Clasificarea riturilor liturgice

Clasificarea riturilor liturgice-surse si a diferitelor tipuri/grupe de Liturghii derivate din ele nu este uniforma la toti liturghistii.

Noi adoptam impartirea tuturor Liturghiilor crestine in 4 grupuri/familii: ritul antiohian (sirian); ritul alexandrin (egiptean); ritul galican; ritul roman.

Toate Liturghiile existente astazi in Bisericile rasaritene deriva din cele 2 Liturghii de origine apostolica: cea a Sf. Iacob (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului antiohian) si cea a Sf. Marcu (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului alexandrin).


3. Liturghia Sf. Iacob si Liturghiile derivate din ea (Liturghiile ritului antiohian sau Liturghiile de tip sirian)

Liturghia Sf. Iacob (cel Tanar), fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, a fost Liturghia uzuala si reprezentativa a patriarhatului Antiohiei.

Ea a fost alcatuita la Ierusalim, de unde a trecut in Antiohia, unde a inlocuit Liturghia mai veche a acestui oras (adica ritul antiohian pur, oglindita in Liturghia Clementina, descrisa in cartea a 8-a a Constitutiilor Apostolice). Aceasta Liturghie a devenit Liturghia intregului patriarhat al Antiohiei, adica a intregii Sirii rasaritene.

Cea mai dezvotata descriere a Liturghiei complete este cea din cartea a 8-a a Constitutiilor Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementina si care este, de fapt, o varianta antiohiana a Liturghiei Sf. Iacob din sec. IV. O alta varianta, tot siriana, o gasim descrisa in Testamentum Domini.

In Cateheza V Mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului descrie si explica Liturghia credinciosilor, asa cum se savarsea la Ierusalim pe la mijlocul sec. IV. Teodor al Mupsuestiei explica Liturghia sirienilor rasariteni in Catehezele baptismale.

Liturghia Sf. Iacob a fost cea mai raspandita dintre Liturghiile vechi, in sec. IV-V fiind folosita aproape in tot Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si, apoi, in Grecia. La sfarsitul sec. VII, parintii sinodului quinisext (can. 32) o pomenesc ca pe o liturghie normala a Rasarirului crestin, alaturi de cea a Sf. Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile ulterioare folosite la sirienii de est sau de vest, iar in Asia Mica si in Grecia, ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sf. Vasile si a Sf. Ioan (Liturghiile bizantine), care i-au luat in curand locul. In sec. IX, ea se intrebuinta inca in Ierusalim, iar in restul Orientului ortodox, s-a mentinut pana in sec. XII, cand a inceput sa fie inlocuita treptat de Liturghiile bizantine.

Inca din sec. IV, Liturghia Sf. Iacob se oficia in 2 limbi: greaca, la orase si siriaca, la sate. Dupa desprinderea Bisericilor monofizite si nestoriene (sec. V), redactarea greaca a fost utilizata doar de ortodocsii (numiti si melchiti) din vechile patriarhate, al Antiohiei si al Ierusalimului, care au tradus-o si in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana in sec. XII-XII, cand au adoptat ritul bizantin.

Astazi, redactarea greaca se mai oficiaza numai in unele biserici ortodoxe de limba greaca, o singura data pe an, la 23 oct. (ziua Sf. Iacob) sau in duminica cea mai apropiata de aceasta data. In Ierusalim, se oficiaza in prima duminica dupa Craciun.

Asadar, din Liturghia Sf. Iacob deriva toate Liturghiile folosite azi in diferite Biserici rasaritene, calcedoniene si necalcedoniene, si anume:

a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiti (sirienii de vest);

b) Liturghiile bizantine (a Sf. Vasile si a Sf. Ioan);

c) Liturghia Bisericii armene;

d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite Liturghii de rit chaldeian.

Biserica sirienilor de vest (iacobiti) a pastrat pana astazi cele mai multe anaforale euharistice, si anume 67 de anaforale, dar doar o parte dintre ele se mai intrebuinteaza astazi, in diferite ocazii, ca piese de schimb care se adapteaza la randuiala fixa a vechii Liturghii a Sf. Iacob.

Biserica armeana utilizeaza o singura Liturghie, numita uneori a Sf. Grigorie Luminatorul (apostolul armenilor), derivata din Liturghia Sf. Iacob, si care este folosita azi atat de armenii gregorieni, cat si de cei uniti.

Specific ritului armean este intrebuintarea azimei (care nu este o influenta catolica) si excluderea apei de la pregatirea Sf. Euharistii.

Biserica armeana este singura Biserica orientala care nu foloseste anaforale de schimb.

Sirienii rasariteni intrebuinteaza azi o varianta a vechii Liturghii siriene a Sf. Iacob, cu unele particularitati specifice Bisericilor nestoriene, numita Liturghia Sf. Ap. Addai si Marij (Maris), intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai este Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, iar Marij e discipolul lui), Liturghie care se foloseste in siriaca veche. Pe langa anaforaua proprie aceste Liturghii, nestorienii mai folosesc inca 2 din vechile anaforale liturgice rasaritene, ca piese de schimb: anaforaua lui Teodor Interpretul (de Mopsuestia) si anaforaua lui Nestorie.

Liturghia nestoriana pastreaza in randuiala ei 4 lecturi biblice, din care 1 sau 2 din VT (Lege si Profeti), care se mentin si in ritul sirienilor de vest (iacobiti).

Caracteriticile ritului nestorian: framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite intrebuintate la Liturghie, care alcatuieste o parte a Proscomidiei; lipsa din textul anaforalei a cuvintelor Mantuitorului de la Cina (“Luati, mancati …” etc); asezarea dipticelor inainte de epicleza.


4. Liturghia Sf. Marcu si Liturghiile derivate din ea (Ritul liturgic alexandrine sau Liturghiile de tip egiptean)

Formularul liturgic originar si clasic, intrebuintat de Biserica Egiptului, a fost Liturghia Sf. Marcu, deoarece traditia atribuie acestui sfant evanghelist activitatea de evanghelizare a Egiptului.



Documentele care ne-au transmis formele mai vechi ale Liturghiei Sf. Marcu sunt:

a) Anaforaua din Evhologhiul lui Serapion, episcop de Thmuis (sec. IV), care se caracterizeza prin aceea ca, la epicleza, se cere coborarea Cuvantului pentru prefacerea Darurilor;

b) Fragmentul de anafora egipteana din sec. VI-VII, scris pe un papirus descoperit la ruinele unei manastiri copte din Der-Balyzeh;

c) Liturghia descrisa in asa-numita Randuiala bisericeasca egipteana, care nu e altceva decat o traducere (prelucrare) a lucrarii Traditia apostolica a lui Ipolit din Roma (sec. III);

Pana in sec. V, Liturghia Sf. Marcu a circulat in tot Egiptul in greaca. Redactarea greaca a ramas in intrebuintare pana in sec. XII-XIII, cand a fost inlocuita cu Liturghiile bizantine.

Insa, dupa ce coptii (populatia indigena a Egiptului) s-au despartit de Biserica din C-pol, adoptand monofizitismul (451), ei si-au tradus si Liturghia in limba lor nationala (copta), punand-o sub numele Sf. Chiril al Alexandriei.

Aceasta versiune copta (Liturghia Sf. Chiril) a pastrat mai bine cadrul primitiv al Liturghiei egiptene, desi a primit multe influente bizantine. Versiunea copta a Liturghiei Sf. Marcu pastreaza si unele expresii in limba greaca. Coptii mai au azi 2 anaforale de origine mai noua (de tip sirian), care se utilizeaza in copta, una numita a Sf. Vasile, care e anaforaua normala a coptilor, fiind intrebuintata in cea mai mare parte a anului, si alta numita a Sf. Grigore (de Nazianz), intrebuintata la sarbatorile Mantuitorului si in ocazii solemne.

Din ritul alexandrin deriva si Liturghia Bisericii etiopiene sau abisiniene, oficiata in vechea limba etiopiana (dialectal gheez), numita Liturghia celor 12 Apostoli, care nu este decat o traducere etiopiana si o prelucrare mai dezvoltata a Liturghiei copte a Sf. Chiril. Exista 14 anaforale de schimb, traduse dupa cele ale coptilor si ale iacobitilor si atribuite unor diversi autori.

Principalele particularitati ale Liturghiilor de rit alexandrin (copte si etiopiene):

a) La Liturghia catehumenilor, se fac 4 lecturi din NT, si anume: din prima epistola a Sf. Ap. Pavel, din epistolele sobornicesti, din Fapte si din Sf. Evanghelii.

b) Epicleza (formula de invocare a Sf. Duh pentru sfintirea Darurilor), care la antiohieni este asezata dupa anamneza, in liturghiile ritului alexandrin este impartita in 2 formule, una inainte de cuvintele Mantuitorului de la Cina, iar alta dupa anamneza.

c) Rugaciunea de mijlocire generala pentru Biserica (diptice) e asezata nu dupa epicleza, ci, ca in ritul bizantin si antiohian, mult inaintea ei, si anume chiar in cursul rugaciunii euharistice de la inceputul anaforalei (Prefata).
5. Riturile liturgice apusene

a) Atat la Roma, cat si in celelalte parti ale Apusului crestin, la inceput a fost intrebuintat ritul primitiv uniform al Liturghiei oficiata in intreaga Biserica crestina. Insa, foarte curand, Roma s-a singularizat d.p.d.v. liturgic, avand in uz o Liturghie cu un caracter aparte, de origine foarte obscura. Incepand cu sec. V, avem in Apus 2 Liturghii deosebite: cea de la Roma (din care s-a dezvoltat ritul roman) si cea din sudul Italiei (care a dat nastere ritului galican).

De fapt, denumirea de rit galican propriu-zis se da ritului liturgic dezvoltat la inceput numai in Galia (sudul Frantei de azi) si raspandit apoi (sec. V-VI) in Bretania (nordul Frantei), Irlanda si Anglia, in diferite variante.

Asadar, sub aceasta denumire se indica Liturghiile localizate in toate celelalte parti ale Bisericii apusene vechi, afara de Roma, adica: Italia de S si N, Galia, Spania si chiar Africa.

Parerile sunt impartite cu privire la originile ritului galican, insa e sigur ca el deriva direct din Liturghia orientala (ritul oriental primitiv si universal a fost adus in Galia de misionari veniti din Asia Mica, de unde era si Sf. Irineu, episcopul de Lugdunum – Lyon, cel mai important centru al Galiei de sud).

Treptat, ritul galican a fost inlocuit de cel roman, mentinandu-se cel mai mult in Spania. El mai supravietuieste astazi in 2 orase: Milano si Toledo. In Milano se utilizeaza Liturghia ambroziana (a Sf. Ambrozie), iar la Toledo Liturghia mozaraba (adica intrebuintata de crestinii de limba araba), numita si goto-hispanica sau isidoriana, pentru ca e pusa, de obicei, sub numele Sf. Isidor de Sevilla, cel mai ilustru Parinte bisericesc al Spaniei.

b) Liturghia ritului roman (missa) este o Liturghie anonima, care se deosebeste de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice crestine, fiind mai indepartata de tipul primitiv uniform al Liturghiei crestine din primele 3 sec.

Nu e cunoscuta data cand incepe izolarea Romei din ecumenicitatea liturgica.

Este posibil ca traducerea din greaca in Latina a ritului primitiv sa pricinuiasca unele dintre deosebiri. Unii cred ca modificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera papei Damasus (366-384), pe cand altii o atribuie papei Ghelasie I (492-496).

Insa, e sigur ca modificarea s-a facut in etape, fiind accentuata de revizuirea facuta la sfarsitul sec. VI de Sf. Grigore cel Mare si continuata de papii si sinoadele de mai tarziu, terminand cu sinodul Tridentin (sec. XVI).

Episcopii Romei au incercat, inca de la inceputul sec. V, sa impuna Liturghia lor celorlalte Biserici din restul Italiei si din Apusul crestin, dar incercarile lor au ramas multa vreme fara succes. Insa, treptat, Roma si-a impus Liturghia in tot Apusul (fara Milano si Toledo), dar nu fara opozitie si concesiuni. Totusi, Liturghia romana a primit si ea unele influente din partea celei galicane.

In Evul Mediu s-au format tipuri locale ale aceste Liturghii, avand caractere specifice, fara prea mare insemnatate (precum in unele dioceze mai departate de Roma: Lyon, Paris, York, Salisbury, sau in unele din marile ordine calogaresti: dominicanii, franciscanii, cartusienii).

Asadar, am putea spune ca intreaga crestinatate catolica utilizeaza astazi o singura Liturghie, cea de rit roman, cunoscuta sub numele de Missa (die Messe, la Messe).
6. Rit liturgic si confesiune

Datorita stransei legaturi dintre sistemul doctrinar (invatatura de credinta) si cultul unei confesiuni, ritul liturgic poarta un caracter profund confesional.

Fiecare confesiune si fiecare dintre Bisericile separate ale Orientului isi are un rit liturgic propriu.

Apartenenta religioasa a unor grupuri de credinciosi este indicata, adesea, prin ritul liturgic respectiv. Asa, de exemplu, credinciosilor Bisericii armene li se spune “crestini de rit armean”, pentru ca aceasta Biserica se deosebeste de celelalte Biserici si confesiuni in special prin cultul si disciplina ei.

Cazurile cand grupuri de credinciosi apartin altui rit liturgic decat cel al confesiunii din care fac parte administrativ sunt exceptii de la regula sau chiar anomalii (catolici de rit grecesc sau greco-catolici, catolici de rit armean etc).
7. Liturghiile oficiate astazi in crestinatatea rasariteana si la romano-catolici

Asadar, in lumea crestina de astazi se savarsesc urmatoarele Liturghii:



a) In Rasarit:

- In Bisericile ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:

Liturghia Sf. Vasile cel Mare si Liturghia Sf. Ioan GA, ambele derivate din redactarea greaca a vechii Liturghii apostolice a Sf. Iacob, iesita din intrebuintare prin sec. XII-XIII. Limbile principale de oficiere: greaca, paleo-slava, romana, georgiana si araba.

- In Bisericile necalcedoniene (la monofiziti si nestorieni):

Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Ap. Addai (Tadeu) si Marij (Maris), Liturghia Sf. Grigorie Luminatorul, Liturghia Sf. Chiril (al Alexandriei) si Liturghia celor 12 Apostoli.

b) In Apus (BRC):

Missa ritului roman, Liturghia Sf. Ambrozie (Milano) si Liturghia Sf. Isidor de Sevilla (Toledo).

Deci, in total se oficiaza azi in toata lumea ortodoxa si catolica 10 Liturghii, cu aprox. 87 anaforale de schimb, acestea din urma fiind foloste exclusiv in Bisericile orientale necalcedoniene. Daca mai adaugam la acestea si liturghia de rit galican numita a Sf. Gherman al Parisului, experimentata acum de ortodocsii de limba franceza din Franta, avem 11 Liturghii.

Daca avem in vedere ca cele 2 Liturghii ortodoxe (a Sf. Ioan GA si a Sf. Vasile cel Mare) nu se deosebesc intre ele decat prin textul anaforalelor si al catorva rugaciuni, putem spune ca la ortodocsi se oficiaza, de fapt, 1 singura Liturghie, cu 2 anaforale de schimb. In acest caz, numarul total al Liturghiilor din ortodoxie si catolicism s-ar reduce la 10, iar al anaforalelor ar creste la 88.



LITURGHIILE RITULUI BIZANTIN (Liturghiile ortodoxe)

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE – Originea si vechimea, autorii (autenticitatea) si raspandirea Liturghiilor ortodoxe
1. Originea, formarea si raspandirea Liturghiilor ortodoxe

Originea Liturghiilor ortodoxe este siriana (antiohiana). Ele deriva din Liturghia de tip sirian a Sf. Iacob, din varianta grecească a acesteia, așa cum se localizase în sec. IV în Asia Mică –in special in Cezareea Capadociei și, mai tarziu, în C-pol. Lucrul acesta se explică prin legaturile istorice între cele 3 mari centre ale creștinatății: Antiohia, Cezareea Capadociei și Bizanțul. Înainte de alegerea Bizantului drept capitala, cu numele de C-pol, de C-tin cel Mare, centrul cel mai important al lumii creștine răsăritene era Antiohia. De aici pornește, în veacul apostolic, actiunea de evanghelizare a regiunii Asiei Mici, începând cu Sf. Ap. Pavel. În veacul al 3-lea, aici au loc primele sinoade locale, provocate de novaționism și erezia lui Pavel de Samosata (251, 264-268), sinoade la care au luat parte reprezentați ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia Mică, Pont, Bitinia, Capadocia. Cezareea Capadociei, cel mai importatn centru din Asia Mică, gravita în jurul Antiohiei. Așadar, este ușor de înțeles cum s-a răspândit felul antiohian de oficiere a Liturghiei, în Cezareea Capadociei și Asia Mica.

Pe de altă parte, Biserica din C-pol este condusă, tocmai în vremea organizarii ei definitive (sec. IV-V), de episcopi fie din Capadocia - Sf. Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars (381-387), fie din Antiohia - ca Euxodiu (360), Sf. Ioan GA (398) sau Nestorie (428-431), care era antiohian prin formație. Acești episcopi, urcându-se pe scaunul partiarhal de C-pol, au adus și au impus Bisericii de sub autoritatea lor, Liturghia din orașele lor de origine, adică Liturghia Sf. Iacob, care se oficia în tot Răsăritul creștin, adica în patriarhatul Antiohiei și în toată Siria ortodoxa, până in momentul separării Bisericilor necalcedoniene (sec. V-VI).
2. Autorii Liturghiilor Ortodoxe. Autenticitatea acestor Liturghii.

a) Liturghia Sf. Vasile cel Mare este cea mai veche din cele 3 Liturghii bizantine. La origine, este o varianta a Liturghiei Sf. Iacob, localizata în Cezareea Capadociei, variantă care, cel putin pentru rugaciunea principala (anaforaua), a primit forma definitiva prin Sf. Vasile cel Mare (379), cel mai ilustru episcop al acestei cetați, si, de aceea, este de timpuriu cunoscuta cu numele acestuia. În forma ei mai veche, Liturgia Sf. Vasile urmeaza întru totul randuiala Liturghiei Sf. Iacob, fața de care are insă unele rugaciuni mai scurte.

Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sf. Vasile sunt confirmate atat de contemporanii lui, cat și de documente posterioare. Sf. Grigorie de Nazianz, în Cuvantarea sa funebra tinuta dupa moarte Sf. Vasile, spune ca acesta a compus „formulare de rugaciuni și randuiala altarului”.

În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Anfilohie, episcop de Iconiu (403), se relateaza ca la hirotonia sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat la Dumnezeu 6 zile în șir să il învrednicească să-i aducă jertfa cea nesâgeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compuna un formular propriu al anaforalei liturgice. În a 7-a zi, i s-a aratat Mantuitorul în vis, împlinindu-i dorința. La începutul sec. VI (520), Petru Diaconu și alti călugari din Scitia, într-o scrisoare adresata episcopului Fulgentiu și altor episcopi africani exilati în Sardinia, citează un text din dipticele Liturghiei Sf. Vasile, despre care autorii acestei scrisori spun ca este intrebuintată in tot Rasaritul. Mai tarziu (531), Leonțiu de Bizant spune ca Teodor de Mopsuestia (parinte doctrinar al nestorianismului) a indraznit să compuna o anafora „plina de blasfemii”, care se deosebeste de „cea a Apostolilor” (adica de cea de origine apostolica, atribuita Sf. Iacob), cât și de cea a Marelui Vasile.

Liturghia Sf. Vasile este pomenita și in can. 32 al Sinodului Trulan (629), apoi de Sf. Ioan Damaschinul, de parintii Sin. VII Ec. - Nicea (787), de regele Carol Plesuvul al francilor (877). Numele Sf. Vasile se gaseste în titlul Liturghiei lui, in cele mai vechi manuscrise care cuprind textele Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele Barberini, din sec. VIII. Sf. Vasile figureaza și ca autor al unei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.



b) Mai putin sigura și clara este originea și autenticitatea Liturghiei Sf. Ioan GA. Nici contemporanii, nici istoricii, nici biografii săi de de mai tarziu nu spun ca el ar fi alcatuit vreo Liturghie. S-a socotit ca cea dintai mentiune despre asa ceva s-ar gasi în scrierea intitulata Despre predania dumnezeiestii Liturghii, atribuita lui Proclu al C-polului, in care se pune pe sema Sf. Ioan o prescurtare a Liturghiei timpului său, posterioara celei facute de Sf. Vasile. Marturia nu are valore documentara deoarece documentul constituie un fals.

Codicele Barberini - sec.VIII-IX (Biblioteca Vaticanului) este cel mai vechi manuscris cu textul rugaciunilor Liturghiei Sf. Ioan GA si pune numele Sf. Ioan în fruntea a 2 dintre rugaciunile de azi ale Liturghiei, și anume rugaciunea pentru catehumeni și rugaciunea proscomidiei de dupa Vohodul mare. Tot asa gasim si in Codicele 15 (474) din Muzeul Ruminanțev din Moscova (Fondul Sabastianov) din sec. X-XI. Titlul de Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur în fruntea unei Liturghii apare pentru prima oara într-un manuscris din sec. VIII-IX și în altul din sec. XI-XII.

Daca nu avem izvoare care sa confirme întrebuintarea Liturghiei Sf. Ioan inainte de sec. VII, vechimea Liturghiei este confirmata indirect de liturghiile Bisericilor necalcedoniene, carora le-a servit ca sursa sau model. Anaforaua numita a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul siro-iacobitilor, este aproape identica cu cea corepunzatoare din Liturghiei Sf. Ioan. Pasaje intregi din Liturghia Sf. Ioan se gasesc în anaforalele din Liturghia persilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor de Mopsuestia și a lui Nestorie. Liturghia Sf. Ioan, care a servit ca model acelor Liturghii, exista probabil sub alte nume, inainte de sec. V-VI, când sirienii, iacobitii și nestorienii persani se despart de B.O. Dupa aceasta data, Bisericile necalcedoniene nu mai imprumuta aproape nimic de la cele calcedoniene.


3. Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile și cea a Sf. Ioan și raportul lor cu Liturghiile de rit antiohian

Ambele Liturghii bizantine (a Sf. Vasile și a Sf. Ioan) sunt prelucrari ale Liturghiei Sf. Iacob. Ele sunt Liturghii surori, formate aproape in acelasi timp. Cea dintai, reprezinta probabil varianta capadociana, iar cea de-a doua, varianta constantinopolitana a Liturghiei Sf. Iacob, folosita in sec. IV-V in Orientul crestin. Amandoua urmeaza randuiala generala (adica succesiunea momentelor din Liturghia Sf. Iacob), dar intrebuinteaza alte rugaciuni mai scurte. Ele se diferntiaza prin textul anaforalei (Rugaciunea Sf. Jertfe), mai scurta la Sf. Ioan decat la Sf. Vasile, precum si prin alte rugaciuni citite astazi de preot in taina, care au texte deosebite in cele doua Liturghii.

În Biserica veche era obiceiul ca, in cadrul randuielii fixe a Liturghiei, să se adopte rugaciuni si, mai ales, anaforale compuse de diferiti liturghisitori sau ierarhi ilustri. Opera Sf. Vasile și a Sf. Ioan consta, in primul rand, în compunera celor 2 anaforale personale mai scurte decat cea a Sf. Iacob, fiind introduse în randuiala de pana aici a Liturghiei, care pana la un timp a ramas neschimbata. Cele 2 anaforale sunt singurele care au supravietuit în ritul liturgic bizantin dintre diferitele ordines missae (anaforale liturgice­) intrebuintate atat în Bizant, cât și in rasaritul crestin, pana odinioara. În Bisericile Ortodoxe de rit bizantin se oficiaza o singura randuiala de Liturghie, cu 2 anaforale de schimb, asa cum este uzul în Bisericile rasaritene necalcedoniene, in care numarul anaforalelor variaza.

Asadar, de la Sf. Vasile si Sf. Ioan nu provine decat partea din Liturghia de azi cuprinsa intre lecturile biblice (Apostol si Evanghelie) si rugaciunea amvonului, parte care reprezinta elementul originar, de sorginte siriana si capadociana. Partea de la inceputul si de la sfarsitul Liturghiei, precum si unele piese din cuprinsul Liturghiei (Heruvicul, Crezul, Axionul etc) sunt adaugate posterior epocii celor 2 Sf. Parinti sau dezvoltari proprii ale ritului bizantin.


4. Raspândirea Liturghiilor Ortodoxe. Traduceri și limbile în care se săvârșesc

Adoptate de Biserica din C-pol, cele 2 Liturghii au primit o dezvoltare și o stralucire noua, prin elementele specific bizantine, care s-au adaugat în randuiala și ceremonialul lor. Bizantul și-a faurit propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care l-a pus sub autoritatea paternitații celor 2 Sf. Parinti. Frumusetea ritului si prestigiul Bisericii constantinopolitane (ridicata la rangul de patriarhat, in 381) au contribuit la raspândirea ritului in toate Bisericile Ortodoxe din regiunile care depindeau, politic și bisericesc de C-pol, sau care s-au creat și organizat prin misionari plecati din Bizant (Biserica bulgara și rusa). Aceasta raspandire s-a manifestat initial sub forma numeroaselor influente pe care Liturghiile mai vechi (cea siriana a Sf. Iacob și cea egipteana a Sf. Marcu) le-au primit din partea Liturghiilor bizantine, apoi prin traducerile partiale ale Liturghiilor bizantine în siriaca. Cu timpul, vechile Liturghii au fost inlocuite cu totul. Procesul a fost inlesnit de faptul ca Liturghiile noi nu reprezentau modificări fundamentale ale randuielilor Liturghiilor vechi aflate in uz, și, de aceea, au putut coexista multa vreme cu acestea. Raspandirea a mai fost inlesnita și de imprejurarile istorice favorabile. Antiohia și Siria, cucerite de arabi, ajunsesera iar in stapanirea bizantina, sub imparatului Nichifor Foca - sec. X (989). Începand cu dominatia Cruciaților (1084), timp de 2 veacuri patriarhii Antiohiei (alesi uneori dintre greci) au avut resedinta la C-pol (unul din ei a fost Teodor Balsamon IV, marele canonist la BO). Spre sfarsitul sec. XIII, patriarhii iși reiau sediul de la Antiohia, impunand aici definitiv ritul liturgic bizantin.

Manastirile din restul Ortodoxiei, cele ale Savaiților de langa Ierusalim sau Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, erau mai toate grecesti ori locuite in mare parte de calugari greci, care oficiau Liturghia în limba lor, dupa ritul bizantin. Prestigiul manastirilor a facut ca ritul sa se raspandească și la bisericile din imprejurimi sau din raza lor de influenta. De asemenea, toate popoarele ortodoxe crestine, din initiativa sau sub patronajul Bizantului (bulgari, sarbi, rusi etc) sau cele din sfera de influenta politica, bisericească, culturala - directa sau indirecta - au primit si ele ritul liturgic bizantin.

Procesul de inlocuire a vechilor Liturghii se intensifica incepand cu sec. VIII și se incheie in sec. XIII. De atunci, Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile intregii crestinatati ortodoxe. Întrucat domeniul de raspandire coincide cu teritoriul intregii Ortodoxii de azi, ele se mai numesc și Liturghii Ortodoxe.

D.p.d.v. al extensiunii geografice, ritul bizantin este cel mai raspanadit rit liturgic dupa cel roman (latin). Liturghiile bizantine sunt folosite in toate BO de azi si chiar la unitii rupti din ele, fiind traduse in limbile nationale folosite in Bisericile respective. Exista traduceri vechi ale Liturghiilor bizantine, în siriaca si armeana, care nu se mai intrebuinteaza.

Astazi, in afara de limba graca, folosita in Elada sau alte parti ale lumii (America), Liturghiile Ortodoxe se oficiaza in limba araba, care a inlocuit siriaca din sec. XVII la melchiti (ortodocsii din Egipt, Siria si Palestina) și in limba georgiana (Ivria sau Gruzia de azi), din sec. X-XI inainte. Odata cu crestinarea slavilor (sec. IX), Liturghiile bizantine au fost traduse in vechea slava (paleoslava sau slava bisericească), folosita inca in toate BO slave de azi: rusa, ucrainiana, bulgara, sarba, polona etc. Se manifesta tendinta traducerii Liturghiilor si in limbile vii neoslave ale popoarelor ortodoxe: rusii, cehii, boemii, polonezii etc.



În romaneste, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse si tiparite înca din sec. XVI (in Ardeal), desi slava nu a fost inlocuita definitiv in slujbe decat spre sfarsitul sec. XVII și inceputul sec. XVIII. Paralel cu misiunile BO Ruse, Liturghiile bizantine au fost traduse in limbile si idiomurile mai multor popoare de sub domniatia imperiului rusesc (finlandeza, chineza, japoneza).

Exista numeroase traduceri ale Liturghiilor bizantine in latina si in mai toate limbile moderne (germ., fr. en. it. ru. sp. etc), facute initial pentru interese propagandiste sau stiintifice, apoi pentru uzul liturgic al comunitatii de apuseni de diverse limbi și nationalitati, care au devenit Ortodocsi.


5. Manuscrise și editii

Cel mai vechi liturghier care se pastreaza este Codicele Barbarini din Biblioteca Vaticanului. Este un Evhologhiu scris la sfarsitul sec. VII, in Rasarit, care contine diferite rugaciui din randuiala Sf. Taine si ierurgii. Cu nume de autor gasim aici doar Liturghia Sf. Vasile, cea a Sf. Ioan și a Sf. Grigore fiind fara titlu, anonime. Manuscrisul nu cuprinde din Liturghie decat textul rugaciunilor citite in taina de preot. Lipsesc atat instructiuni de tipic, precum si ecteniile (rolul diaconului), care se scriu in manuscrise aparte, numite diaconicale.

Manuscrisele ulterioare, cele mai numeroase din sec. XI-XVII, sunt imbogatite cu indrumari de tipic. Cele mai multe sunt pastrate in bibliotecile atonite, in marile biblioteci de stat din Apus si Rasarit (B. Vaticanului - Roma, B. Nationala Paris B.N și B. Muzeului Bizantin - Atena, B. Sf. Sinod - Moscova) și au fost editate de dominicanul Iacob Goar, de savantul liturgist rus A. Dimitrievski și de liturgistul grec Pan. Trembela.

Prima editie tiparita a Liturghiilor bizantine apare in 1526, la Roma, si este facuta pentru studiu si propaganda. Tot in 1526 apare, la Venetia, prima editie liturgica pentru slujba bisericească in cadrul Evhologhiului mare grecesc. Prima editie venetiana a liturghierului, separat de Evhologhiu, apare in 1578. În cursul sec. XVI și XVII, din initiativa catolica, mai apar editii neliturgice si in centrele apusene (Paris, Bruxelles și Anvers). Pentru nevoile liturgice ale BO grecesti, aproape toate editiile se tiparesc la Venetia, pana la sfarsitul sec. XIX. La inceputul sec. XIX incep sa apara si editii tiparite in centrele ortodoxe (Atena, C-pol, Ierusalim, Alexandria).

Din sec. XVII au aparut editii tiparite la manastirea vasiliana Grota-ferrata din Muntii Albeni (langa Roma), pentru folosinta grecilor uniti din Italia și pentru unitii de rit bizantin si limba greaca din lume.

Exista editii critice ale Liturghiilor bizantine, incepand cu cea a Evhologhionului lui Iacob Goar - sec. XVII, pana la editiile moderne, ca cele tiparite de liturgistul englez F.E. Brightman, de italianul Place de Maester și de prof. grec Pan Trembela.

Calugarul Macarie a tiparit primul Liturghier ortodox in limba slava la Targoviste sau la Dealu, in 1508. În romaneste, Liturghiile ortodoxe au fost tiparite prima oara la Brasov, in 1570, sub ingrijirea lui Coresi, apoi la Iasi, in 1679 și 1683, sub Dosoftei. Traducerile au fost inlocuite de cea definitiva a lui Antim Ivireanu, tiparita la Ramnic, in 1706 si 1713, si raspandita in provinciile romanesti. Pentru unitii ardeleni s-au tiparit editii la Blaj, incepand cu 1756.
Cap.II. Întrebuințarea liturghiilor ortodoxe în cursul anului bisericesc.

TIMPUL ȘI LOCUL SĂVÂRȘIRII. OBIECTELE NECESARE PT. SĂVÂRȘIREA SF.LITURGHII.
1.Întrebuințarea celor trei Liturghii în cursul anului bisericesc.

a.Liturghia Sf.Vasile – a fost Liturghia normală în B.O; în codicele Barberini aceasta era așezată înaintea celorlalte două Litughii cu numele de Liturghia zilnică; din cauza lungimii anaforalei ei, cu timpul (sec. IX-X) a fost înlocuită cu Sf.Lit.a Sf.Ioan Gură de Aur + săvârșirea ei a fost limitată la un anumit nr. de zile din cursul anului bisericesc, așadar ea se săvârșește doar de 10 ori pe an, după cum urmează: - în primele 5 duminici ale Postului Mare; - în ziua Sf.Vasile (1 ian.); - în Joia și Sâmbăta din Săptămâna Patimilor; - În ajunul Crăciunului (24 dec.) și în ajunul Bobotezei (5 ian.).1

b.Lirurghia Darurilor mai înainte sfințite – se oficiază de obicei miercurea și vinerea din Păresimi (afară de Vinerea Patimilor, când nu se face nici o Liturghie), luni și marți în săptămâna Patimilor și în câteva sărbători bisericești mai importante din perioada Păresimilor, ca: Sf.Haralambie (10 febr.), a doua și a treia aflare a Cinstitului Cap al Sf.Ioan Botezătorul (24 febr.), Sf.40 de Mucenici (9 martie), și ajunul Bunei-Vestiri (24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele de rând de peste săptămână.

c.Liturghia Sf.Ioan Gură de Aur – se oficiază în toate celelalte zile de duminici și sărbători în care nu se fac cele doua Liturghii menționate mai sus. Este liturghia obișnuită în B.O oficiindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc. În afară de vremea Postului Mare, Liturghia Sf.Ioan se face în toate sărbătorile din cursul anului cu excepția celor trei zile din perioada Octoihului, când se face Lit.Sf.Vasile: 1 ianuarie, ajunul Nașterii și ajunul Bobotezei. În perioada Postului Mare, Lit.Sf.Ioan se face doar de 8 ori și anume: în primele 6 sâmbete, în duminica Floriilor și în ziua Bunei-Vestiri (în orice zi ar cădea).2

2.Timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Zile liturgice și aliturgice.

În prima comunitate creștină din Ierusalim, Liturghia se oficia zilnic, cu timpul mai ales în comunitățile din diaspora, oficierea Liturghiei s-a limitat la ziua de Duminică, aceasta devenind zi liturgică. Cu timpul zilele liturgice au sporit la două (Sâmbătă + Duminică) uneori la patru (miercuri, vineri, sâmbătă și duminică) iar în unele părți din Apus se făcea zilnic.

Astăzi în mănărstirile mari + unele catedrale chiriarhale se face Liturghie zilnic după recomandarea Sf.Simeon al Tesalonicului care spune că preotul liturghisește zilnic; în mănăstirile mai mici + biserici de enorie, Liturghia se face numai duminica și de sărbători + sâmbăta uneori când sunt parastase.

Timpul săvârșirii după predania veche a Bisericii este ceasul al treilea (aprox. ora 9 dimineața) atunci când Domnul a fost răstignit pe cruce și când S-a pogorât Sf.Duh peste Sf.Apostoli. Ora variaza însă nu se poate începe Liturghie nici înainte de răsăritul soarelui dar nici după-amiază. Excepție de la această regulă fac doar câteva praznice împărătești: Sf.Paști, Crăciunul, Bobotează (când Liturghia se face după miezul noptii sau dis-de-dimineață – fiind o reminiscență a epocii Bisericii primare când serviciul divin al sărbătorilor aveau caracter nocturn, de priveghere).

Avem în cursul anului bisericesc și câteva zile aliturgice, zile în care nu se face Liturghie nici măcar la mănăstire. În aceste zile tipicul prevede ajunare deplină până seara, acestea fiind:

a.Vinerea Patimilor – zi de intristare și post, atunci fiind răstignit și îngropat Domnul, zi care în popor se mai numește și Vinerea seacă. b.Luni și Marți din prima săptămână a Postului Paștilor – primele zile cu ajunare deplină. c.Miercurea și Vinerea din săptămâna Brânzei, pt că în mănăstiri, în aceste zile, premergătoare pentru Păstul Păresimilor se cântă Aliluia în loc de Dumnezeu este Domnul, se fac metanii și se ajunează. d.Vinerea dinaintea Crăciunului și a Bobotezei, când acestea cad duminica sau lunea, pt că atunci se ajunează; se fac doar Ceasurile și Vecernia.

La catolici se pot oficia mai multe Liturghii pe zi și în aceeași Biserică (au mai multe altare), la noi se face doar 1 dată pe zi în fiecare Biserică. “Această unicitate a Sf.Jertfe înseamnă numai o moarte a lui Hristos, pe care 1 dată a luat-o pentru noi, și numai 1 patimă a Lui, răbdată pentru noi”. Marii teologi ortodocși explică că Mântuitorul s-a răstignit pt noi o dată pentru totdeauna iar fiecare zi este ca o icoană a veșniciei și fiecare biserică, o icoană a lumii întregi.



3.Locul săvârșirii Sf.Liturghii.

Se face doar în Biserică, inclusiv paraclise sau capele sfințite și cu antimis, în partea ei cea mai sfântă, altarul. Dacă Biserica s-a întinat cumva prin vărsare de sânge omenesc, năvălire de păgâni/eretici etc, Liturghia se mai oficiază decât după ce e curățită prin binecuvântarea episcopului.

Canoanele interzic oficierea Liturghiei în case particulare, se îngăduie doar în cazuri excepționale. Câmpul de luptă, hramurile de mănăstiri sau sfințirile de biserici sunt locuri unde se poate face Liturghie cu învoirea episcopului locului. Fără antimis nu se poate face Litughie fie în Biserică fie afară din aceasta!

4.Obiectele necesare pentru săvârșirea Sf.Liturghii.

În afară de antimis mai avem nevoie de: a) Sf.Veșminte, b) Sf.Vase (disc, potir, copia, lingurița, steluța) și acoperămintele (pocrovețele), c) Prescuri – din făină de grâu și dospite (de regulă 5 sau cel puțin 2 – una pentru Agneț și alta pentru Miride, iar dacă nu avem prescură, folosim bucată de pâine pe care facem semnul crucii cu Copia în locul peceții), d) Vin curat preferabil roșu (din struguri) și apă, e) Cărțile de slujbă necesare: pt preot – Sf.Evanghelie și Liturghier, pt cântăreț – Apostol, Octoih Mic (Catavasierul practic) sau Liturghierul de strană cu cântări, f) Mai multe lumini: cel puțin 2 pe Sfânta Masă, una la proscomidiar și câte una în sfeșnicele împărătești, iar în caz de mare lipsă, cel puțin una (fără de care nu se oficiază Liturghie)



Cap.III. Săvârșitorul Sfintei Liturghii și pregătirea lui pentru slujbă.

1.Cine poate săvârși Sf.Liturghie.

Pot săvârșii, arhiereii și preoții care nu sunt opriți de la a sluji prin impedimente morale sau canonice. Dacă preotul e sub blestem, dacă e afurisit de arhiereu sau oprit de autoritatea bisericească sau dacă a săvârșit păcat de moarte, nu poate oficia Liturghia. “Cel ce va fi vinovat de greșeli pe care Părinții le-au arătat că opresc de la Sf.Liturghie să se păzească de a sluji. Că cel ce nu face Sf.Litughie după așezământul Părinților, împotriva sa lucrează și vinovat va fi Tainelor lui Hristos;...” – Sf.Simeon al Tesalonicului.



Preotul poate sluji singur sau cu diacon iar arhiereul slujește de obicei înconjurat de sobor de preoți și diaconi. Diaconul nu poate oficia singur Liturghia sau vreo altă slujbă, el face lucruri mărunte în cadrul Liturghiei, zice ectenii etc.

2.Necesitatea pregătirii speciale a slujitorilor pentru Sfânta Liturghie.

În timpul Liturghiei preotul vine în contact nemijlocit cu însuși Sf.Trup și Sânge al Domnului pe care el îl atinge și îl poartă în mâini, îl consumă sau împarte credincioșilor. Această împreună-petrecere a credinciosului cu Dumnezeu necesită o pregătire atât din partea credincioșilor cât și din partea slujitorilor ce sunt obligați să se împărtășească ori de câte ori oficiază Sf.Liturghie.

Viața preotului trebuie să fie astfel o continuă pregătire și muțumire pentru Sf.Liturghie, a cărei săvârșire constituie cea mai înaltă vrednicie cu care Dumnezeu i-a cinstit pe oameni. Totuși pe lângă sfințenia sau curăția morală numită pregătire îndepărtată sau permanentă, preotul are nevoie în plus, de o pregătire apropiată sau nemijlocită, adică de o purificare deosebită, ori de câte ori trebuie să slujească Sf.Liturghie.

Strădania de purificare personală a preotului premergătoare slujbei va fi fost reglementată în acele norme formulate la începutul Povățuirilor din Liturghier, constituind sfaturi, îndrumări, canoane și hotărâri patristice, sinodale și chiriarhale mai vechi, date pe baza unei îndelungate experiențe în această materie. Povățuirile vorbesc despre această pregătiră că este trupească și sufletească: “Pentru slujirea dumnezeieștii Liturghii preotul dator este a fi curat, precum cu sufletul, așa și cu trupul...”.



3.Pregătirea sufletească (morală).

Liturghierul zice așa: “având să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, preotul dator este mai întâi să se fi mărturisit și împăcat cu toți, să nu aibă supărare pe nimeni, să-și păstreze inima de gânduri rele cât va putea și să se înfrâneze de cu seara...”. Pregătirea sufletească se concretizează deci, în: pacea sufletului, mărturisirea păcatelor și rugăciunea personală.

a.Pacea sufletului. Conform poruncii Mântuitorului: “De-ți aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul și mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și atunci venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23) – cea dintâi condiție este pacea inimii, așadar vechile Pravile prevedeau chiar canonisirea preotului care călca această condiție: “preotul de va sluji cu vrajbă asupra cuiva, să fie oprit de la Sf.Liturghie 60 de zile”. Liturghisierul enumeră câteva păcate ce ar putea să primejduiască această pace a inimii și de care preotul trebuie să se păzească în ziua slujirii: supărarea gândurilor de multe feluri, tulburarea lăuntrică/întristarea, mâhnirea/trândăvia, ispita sau zburdăciunea trupească etc. “Nimeni din cei legați cu pofte ori cu desfătări trupești nu este vrednic să vie sau să se apropie sau să slujească Ție, împărate al slavei” (Liturghisier, Rugăciunea în taină din timpul Heruvicului).

b.Spovedania. Pacea inimii presupune totodată și liniștea și curăția conștiinței. Mărturisirea preoților înainte de Liturghie este deci obligatorie chiar și atunci când acesta nu-și simte conștiința împovărată de păcate grave.

c.Rugăciunea. Impune preotului citirea Pravilei de rugăciuni prin care acesta se pune în legătură cu Dumnezeu. Aceasta constă mai întâi din cele 7 Laude care preced Liturghia și care la mănăstire se săvârșesc dar datoria preotului este ca să le citească. Pe lângă acestea se mai adaugă alte slujbe de pietate personală cum ar fi Canonul îngerului păzitor, Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului, etc, însă, mai presus de toate acestea, este Rânduiala Sfintei Împărtășanii (în Ceaslov).

Aceasta este împărțită în două părți – a) Canonul împărtășirii + 12 rugăciuni pregătitoare și b) rugăciunile de mulțumire pt împărtășanie. Citirea acestor rugăciuni nu se va face mecanic ci cu meditație la patimile Mântuitorului. Necitirea acestora din diferite motive este considerat păcat de moarte. Rugăciunile împărtășirii se citesc negreșit iar celelalte amintit în caz de urgentă se mai pot citi și după Liturghie.



4.Pregătirea trupească.

a) Abținerea de la împreunarea trupească cu soția – măsură ce țintește tot la desăvârșirea de ordin sufletesc-moral a liturghisitorului. Liturghierul propune preotilor căsătoriți abstinență chiar cu câteva zile înainte iar Sf.Simeon zice “dacă nu mai mult, cel puțin în ziua și în noaptea cea dinaintea Liturghiei și cea de după”.

b) Ferirea de îmbuibarea pântecelui – Sf.Împărtășanie se ia pe nemâncate. Pe lângă nemâncarea în dimineața zilei când slujește, preotul trebuie să ajuneze și seara de dinainte, sau să nu-și îngreuneze pântecu cu prea multă mâncare căci aceasta duce la moleșeală și desfrâu. Liturghierul zice ca preotul să nu mănânce nimic în seara de dinainte.

c) Cei ce nu se pot lăsa de urâtul obicei de a fuma, să nu pună în gura lor țigara cel puțin în noaptea și în ziua slujirii. Căci cum vor îndrăzni să ia Sf.Trup și Sânge cu gura împuțită mai înainte de buruiana diavolului?

d) Curățenia corporală – baia/spălarea trupului din ajun, constituia odinioară pentru preoți o poruncă. Este o obligație prescrisă în Sf.Scriptură: “având deci fraților încredere ca să întrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Iisus…, să ne apropiem cu inimă curate…., curățindu-ne prin stropire inimile de cuget rău și spălându-ne trupul cu apă curată…” (Evr. 10, 19-22).

e) Grija pentru o ținută vestimentară decentă – înfățișarea cuviincioasă și vrednică de respect din partea credincioșilor nu trebuie uitată. Este socotit păcat de moarte a sluji cu hainele pătate sau rupte. Capul trebuie pieptănat, fața și gura spălate, unghiile tăiate și curate – acestea pentru cinstea dumnezeieștilor Taine și pentru credincioși.

5.Efectele și folosul pregătirii pentru slujbă.

Creează în ființa sacerdotului acea ambianță, atmosferă sufletească de evlavie și de smulgere din preocupările terestre și cotidiene. Cu ajutorul lor liturghisitorul se izolează de restul lumii, se dezlipește treptat de cele pământești pentru a se apropia de Dumnezeu. Pregătit sufletește și trupește, preotul poate păși împăcat spre sfântul altar spre a oficia cu vrednicie Sfânta Jertfă.



Cap.IV. Rânduiala Liturghiei Sf.Ioan și a Sf.Vasile.

Slujba Sf.Liturghii se împarte de obicei în trei mari părți: A.Proscomidie, B.Liturghia catehumenilor și C.Liturghia credincioșilor.


A. RÂNDUIALA PROSCOMIDIEI.

1.Ce este Proscomidia.

Proscomidia – prima parte a Sf.Liturghii. Termenul vine de la verbul grecesc “proscomizin” însemnând “a aduce, a pune înainte”. Astăzi proscomidia este ritualul pregătirii și binecuvântării Cinstitelor Daruri, adică material jertfei liturgice. În Liturghier ea are rânduială și întindere de slujbă adevărată dar cu toate acestea ea nu trebuie socotită slujbă deosebită de Liturghie sau independentă ci ca


Yüklə 375,75 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin