Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

parte integrantă a acesteia.

2.Timpul săvârșirii Proscomidiei.

La mănăstiri și catedrale episcopale, unde se oficiază și cele 7 Laude, Proscomidia se face în timpul Ceasurilor (I, III și VI) care se citesc între Utrenie și Liturghie. La bisericile de enorie, unde nu avem Ceasuri, Proscomidia se face în timpul Utreniei. Atunci când Liturghia Sf.Vasile se face unită cu Vecernia, Proscomidia se face în timpul Ceasului IX și al Vecerniei.

3.Locul săvârșirii Proscomidiei.

Se săvârșește toată în Sf.Altar – în partea de Nord-Vest, la masa numită Proscomidiar (altarul proaducerii), ce are forma unei firide (scobituri) în peretele de nord al altarului, fie forma unei cămăruțe sau încăperi aparte, care comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus în formă de arc.

Proscomidia e săvârșită în întregime numai de preot, fără participarea credincioșilor (a cântăreților) și fără să vadă/audă ceva din ea credincioșii.

4.Pregătirea slujitorilor înainte de începerea Proscomidiei - (rânduiala la p.184).

5.Rânduiala Proscomidiei (rânduiala la p.185).

a) Pregătirea Sfântului Agneț și a Potirului.

Pe lângă rânduielile din carte, ce mi s-a părut important – când se toarnă vin în potir, preotul să aibă grijă să pună mai patina apă ca să nu schimbe firea vinului, acesta e păcat de moarte.

La liturghia în sobor, sau când sunt credincioși mai mulți de împărtășit, preotul proscomiditor, are grijă să scoată agneț mai mare și să toarne din vreme în potir atâta vin și apă cât să ajungă tuturor pentru că după sfințirea Darurilor nu se mai îngăduie a turna vin și apă în sfântul potir.

b) Scoaterea Miridelor.

După scoaterea Agnețului din prima prescură, preotul ia a doua prescură și scoate miridă pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu iar după acest lucru va lua a treia prescură scoțând miridele celor 9 cete, care sunt mai mici decât cea a Născătoarei. Cetele sunt: 1.Sf.Ioan Proorocul, 2.Ceilalți Sf.Prooroci, 3.Sf.Apostoli, 4.Sf.Ierarhi, 5.Sf.Mucenici și Mucenițe, 6.Sf.mari pustnici (Cuvioșii Părinți și Preacuvioasele Maici), 7.Sf.fără de arginți, 8.Sf.Ioachim și Ana, sfântul zilei și toți sfinții, 9.Sf.autor al Liturghiei pe care o săvârșim.

Din a patra prescură scoate cele 3 miride speciale (pt episcopul locului, pt conducătorii Statului și pentru ctitori) + miride pentru vii. Din a cincea prescură scoate fărâmituri mici pentru morți făcând o grămăjoară. Tot din prescura a patra preotul scoate pentru el o miridă pe care o poate adăuga la grămăjoara miridelor pentru vii.

c) Acoperirea Darurilor. (rânduiala la p.187).

d) Cădirea Darurilor, rugăciunea pentru binecuvântarea lor, apolisul și cădirea finală. (rânduiala la p.187-188).

6.Momentele distincte ale Proscomidiei.

Le trec în caz că: a)Binecuvântarea, b)Ritualul pregătirii Potirului, c)Ritualul scoaterii Agnețului, d)Ritualul scoaterii și așezării Miridelor (A Născătoarei – Panaghia, Ale celor 9 cete, pentru vii, pentru morți, pentru sine), e)Tămâierea și Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rug. Proscomidiei), f)Apolisul și cădirea finală.

7.Continuarea proscomidirii după începerea Liturghiei. (rânduiala la p.188).
B.RÂNDUIALA LITURGHIEI CATEHUMENILOR.

1.Ritualul pregătitor pentru începerea Liturghiei.

Această parte ține de la binecuvântarea de început până la cuvintele: “Câți sunteți chemați ieșiți…”. Pe lângă rânduielile specifice, notăm, că între Paști și Înălțare, în loc de “Împărate ceresc” se zice “Hristos a înviat” de trei ori iar de la Înălțare până la Rusalii nu se zice nimic, ci se începe cu “Slavă întru cei de sus…”.

2.Prima parte a Liturghiei catehumenilor (până la vohodul cu Sfânta Evanghelie). (rânduiala la p.189).

3.Vohodul mic (ieșirea cu Sfânta Evanghelie), (rânduiala la p.190).

De menționat: la praznice, hram sau sfinți cu Polieleu, dacă preotul vrea, se cântă: “Doamne, mântuiește, pe cei binecredincioși”, la strană se cântă apoi aceeași cântare de două ori. Preotul continua cântând în altar: “Și ne auzi pe noi!” și îndată sfârșește cu cuvintele de încheiere a ecfonisului: “Și în vecii vecilor”.

4.Partea a treia (după vohodul cu Sfânta Evanghelie) (rânduiala la p.190).

C.RÂNDUIALA LITURGHIEI CREDINCIOȘILOR.

1.Partea întâi (până la ieșirea cu Cinstitele Daruri). (rânduiala la p.192).

2.Vohodul mare (ieșirea cu Cinstitele Daruri) (rânduiala la p.193).

3.Pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe (rânduiala la p.193).

4.Partea centrală a Liturghiei: Anaforaua. (Rugăciunea Sfintei Jertfe) cu sfințirea Darurilor. (rânduiala la p.194).

5.Împărtășirea cu Sfintele Daruri. (rânduiala la p.195).

6.Riturile finale. (rânduiala la pp.196-197).

D.RÂNDUIALA LITURGHIEI ÎN SOBOR.

La catedralele chiriarhale, în mănăstiri, la bisericile din orașe cu mai mulți slujitori permanenți, în zilele de sărbătoare, precum și în unele ocazii deosebite din viața bisericească (cursuri de îndrumare a clerului, sfințiri de biserici, etc), Sf.Liturghie se oficiaza în sobor, adică de mai mulți sfințiți slujitori în jurul aceluiași sfânt altar.

Slujirea în sobor, mult practicată în Biserica veche, a rămas azi o practică uzitată în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin, ca și în celelalte tipuri liturgice răsăritene, pe când în Apus a dispărut cu totul.

1.Protia în sobor.

Când slujește arhiereul (ca la catedralele episcopale), el este de drept primul dintre slujitori, adică protosul/prezidentul soborului de liturghisitori. El va dispune atât asupra ordinei preoților coliturghisitori cât și asupra acelor amănunte ale slujbei asupra cărora Tradiția lasă voia celui mai mare.

Când slujesc doar preoți (cu sau fără diaconi), ceea ce trebuie stabilit este protia sau întâietatea în slujbă, adică, cel care va fi primul dintre preoți/conducătorul soborului și în ce ordine se vor așeza ceilalți. Primul criteriu de stabilire a protosului este vechimea în hirotonia de preot, iar ceilalți preoți se vor așeza și ei pe lângă protos tot după vechime.

În cazuri speciale se ține seama de funcțiunile administrative sau distincțiile onorifice ce le dețin clericii. Exemplu: între doi preoți cu vechime egală, protia o va avea cel ce are ori o funcție administrativă (protoiereu, inspector, consilier, etc.) ori e distins cu un rang onorific (sachelar, iconom, stavrofor). Între mai mulți preoți cu ranguri onorifice, se alege acela cu cel mai înalt rang/funcție.

În clerul monahal se va ține seama doar de rangurile onorifice: primii sunt astfel arhimandriții, apoi protosincelii, sincelii și apoi simplii ieromonahi. Între clerici, monahi și mireni de trepte sau ranguri egale, întâietatea o au monahii.

Protosul are mare răspundere pentru buna reușită, corectitudinea, frumusețea și succesul slujbei, de aceea la alegerea lui se va avea în vedere și alte criterii pe lângă cele anunțate, spre exemplu, voce/talent muzical, prestanță fizică, respectarea Tipicului, etc. Ceilalți preoți trebuie să asculte pe protos și să păstreze armonia, fiind continuu cu ochii pe acesta.

2.Rânduiala Liturghiei oficiate în sobor de preoți fără diaconi. (rânduiala la pp.201-206, sunt prezente și scheme).

La slujba în sobor fără diaconi, Proscomidia o face doar un singur preot, preotul de rând, la mănăstiri/catedrale, sau preotul cel mai nou în hirotonie, deci ultimul din stânga protosului.

Ceilalți preoți se închină toți odată la mănăstiri/catedrale de obicei în timpul Laudelor, iar la soboarele pt slujbe ocazionale se închină și îmbracă cu veșmintele pe măsură ce vin la biserică.

O atenție deosebită se cere, la slujba în sobor, în momentele vohodurilor, așadar, vohodul mic sau ieșirea cu Sf.Evanghelie la slujba de preoți fără diaconi, Sf.Evanghelie o poartă protosul, urmat de ceilalți preoți în ordine descrescăndă.

În mijlocul bisericii, sub policandru, preoții se așează ca în jurul Sfintei Mese, adică cu protosul în mijloc, ce va zice rugăciunea intrării, binecuvântează intrarea și sărută Sf.Evanghelie și zice “Înțelepciune, drepți!”, apoi intră în altar urmat de ceilalți.

3.Rolul diaconului/diaconilor la slujba în sobor. (rânduiala la pp.206-207).

Diaconii în sobor sunt ajutoarele protosului, ei stau la îndemâna acestuia (de-a dreapta și de-a stânga, puțin mai înapoi) + ei execută în locul și cu binecuvântarea sa anumite părți ale slujbei care se cuvin protosului, de drept. Tot ei, sărută întotdeauna numai Sf.Masă și cer binecuvântare de la protos înainte de îmbrăcarea veșmintelor.

Ei zic pe rând (daca sunt mai multi), ectenia mare, cele două ectenii mici, ectenia întreită, etc. Tot ei rostesc formulele mai mărunte din cursul Liturghiei, adică, de dinaintea Apostolului/Evangheliei.

La împărtășire ei se așează în urma ultimului preot și primesc de la protos părticele din Sf.Trup iar Sf. Sânge de la ultimul preot, după rânduiala Liturghierului. Ultimul diacon toarnă miridele de pe sf.disc în sf.potir.

Tot diaconii închid/deschid ușile împărătești și dvera la momentele cuvenite, indicate în Tipic/Liturghier.

Istoria Liturghiei ortodoxe. Rânduiala ei initial și evoluția acesteia până azi.

În esența/miezul ei, Liturghia e instituită de Mântuitorul însuși dar formele externe în care a fost îmbrăcat acest miez a fost dezvoltat de Sf.Apostoli și urmașii lor, Biserica. Privind deci retrospectiv, constatăm că până să ajungă laforma actuală (formă ce reprezintă doar stadiul actual al unui proces de lentă evoluție), Liturghia a suferit schimbări și adăugiri/dezvoltări.

A.PROSCOMIDIA

1.Locul și ritualul Proscomidiei în Liturghie până în secolul al VI-lea.

A existat în germene ca punerea înainte a Darurilor încă de la începutul Liturghiei creștine dar neavând forma de azi. La început a fost foarte simplă și de mai puțină întindere ca timp.

În primele 4-5 veacuri, ritualul primirii/pregătirii darurilor de pâine/vin pt Sf.Jertfă avea loc la începutul Liturghiei credincioșilor cam pe unde astăzi vine Heruvicul la noi sau ieșirea cu Cinstitele Daruri. Era de înțeles dacă ne aducem aminte că puteau aduce daruri la Liturghie doar credincioșii admiși să participe la Liturghia euharistică (a credincioșilor) – adică ăia intrați în creștinism prin Botez.

Aceștia le prezentau diaconilor + pomelnicele respective, diaconii le duceau în proscomidiar sau pastoforion. Diaconii alegeau din pâinile aduse pe cele mai adecvate pentru Sf.Jertfă, aducându-le la altar, le puneau o dată cu cantitatea de vin necesară, pe Sf.Masă unde episcopul/preotul le consacra printr-o scurtă formulă de binecuvântare/rugăciune.

2.Deplasarea ritualului Proscomidiei și cauzele ei.

Transferarea a început încă din secolele VI-VII însemnând un proces lent ce s-a generalizat într-un lung interval de timp ce se termină în sec VIII. Cele două cauza care explică aceasă mutare sunt: slăbirea și dispariția disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului și, dezvoltarea crescândă a ritualului Proscomidiei.

Cu timpul, și anume sec VI-VII, se atenuează deosebirea tranșantă dintre cele două părți ale Liturghiei și astfel la Liturghia credincioșilor pot lua parte și catehumenii. Așadar, credincioșii nu mai erau obligați să aștepte începerea Liturghiei euharistice/a credincioșilor pentru a-și prezenta darurile la altar ci puteau face acest lucru încă de la intrarea lor în Biserică.

Cea de a doua cauză, dezvoltarea crescândă a ritualului Proscomidiei, are și ea o contribuție. Simplu și sumar la început, ritualul se dezvoltă în ceremonii/forme tot mai numeroase/complicate, luând deci o extensiune mai mare. Săvârșirea acesteia ținea din ce în ce mai mult, astfel, dacă ar fi rămas în locul de la început atunci ar fi fost ținut în loc cursul normal al Liturghiei. De aceea, locul ei a fost mutat înainte de începerea Liturghiei, adică în timpul Utreniei sau al Ceasurilor.

O dată cu această deplasare, Proscomidia își schimbă și locul oficierii. Pt motive de ordin simbolic și practic, așadar, ea nu se va mai săvârși la Sf.Masă ci pe o masă mai mică din stânga Sf.Mese, în încăperea sau scobitura din peretele de miazănoapte al altarului, adică în proscomidiarul de azi.

În rânduiala Liturghiei persistă până azi unele reminiscențe ale locului pe care Proscomidia îl avea odinioară în această rânduială. Prima este rugăciunea pe care preotul o citește în taină după vohodul mare la depunerea Cinstitelor Daruri pe Sf.Masă și care își păstrează încă în Liturghier titlul vechi de Rugăciunea Proscomidiei sau Rugăciunea punerii-înainte (ediții mai noi); aceasta a rămas azi ca o dublură a Rugăciunii punerii-înainte din rânduiala Proscomidiei (cu text diferit), reprezentând probabil formula de binecuvântare/consacrare pe care odinioară o rostea episcopul asupra darurilor de pâine/vin alese de diacon.

3.Dezvoltarea ritualului Proscomidiei după secolul al IV-lea.

a) Procesul de modificare a atins întâi cantitatea și forma materiei Sfintei Jertfe, adică a pâinilor aduse și folosite la Proscomidie. La început se aduceau pâini ce nu se deosebeau de cele din uzul comun și erau necesare pentru numărul mare al celor care se împărtășeau precum și modul împărtășirii lor.

Din cauza împuținării numărului celor ce se împărtășeau + schimbarea modului de împărtășanie, a fost deajuns o singură pâine care mai târziu s-a micșorat treptat luând denumirea, forma și mărimea tipizată a prescurii de azi, fie rotundă, fie cu 3-4-5 cornuri.

Cu timpul nu a mai fost nevoie nici de o prescură întreagă pt pregătirea Sf.Trup ci a început să se taie o parte aleasă din ea, delimitată prin pecetea întipărită pe ea. Această parte s-a numit Agneț (adică miel de jertfă). Așa s-a ajuns treptat la ritualul scoaterii și pregătirii Agnețului, care, împreună cu ritualul pregătirii potirului alcătuiesc partea esențială și totodată cea mai veche din rânduiala Proscomidiei, afară de rugăciunea punerii-înainte.

Acest ritual, în forma lui embrionară era în uz deja înainte de secolul VIII iar primul document ce cuprinde o descriere îndirectă a ritualului pentru pregătirea Sf.Agneț este comentarul liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului (sec. VIII). Din felul în care Sf.Gherman explică Liturghia timpului său, ritualul Proscomidiei se reducea la actele: liturghisitorii scoteau cu copia Agnețul, îl puneau pe disc, turnau vin și apă în potir; preotul rostea o rugăciune peste ele, învelea și tămâia.

Unele amănunte secundare ale ritualului pregătirii Agnețului și a potirului se adaugă succesiv până în sec XIV, stabilite definitiv de Filotei, patriarhul C-polului în a sa Rânduială sau Călăuză a Sf. Liturghii, care ne dă cea dintâi descriere amănunțită și sistematică a rânduielii Proscomidiei aproape exact în forma ei de azi, așa cum o aflăm în Liturghier.

b) Mult mai veche decât ritualul Agnețului trebuie să fie Rugăciunea numită azi în Liturghier a Proscomidiei sau a punerii-înainte, adică rugăciunea pentru consacrarea și binecuvântarea Darurilor, care este rugăciunea principală a Proscomidiei, pt că prin rostirea ei, pâinea și vinul capătă caracterul și valoarea de ofrande/daruri de jertfă. Textul ei întrebuințat la ambele Liturghii (Sf.Ioan +Sf.Vasile) îl găsim pentru prima dată în Codicele Barberini, din sec VIII, la începutul Liturghiei Sf.Vasile care pe atunci era cea normală.

c) Miridele (părticelele de la gr.meris/meridos = parte) derivă din pomenirile nominale, primordiale în rânduiala Liturghiei care la început se făceau la Sf.Masă în cursul dipticelor, adică al rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și morți îndată după sfințirea Darurilor. Mai târziu (sec IV-V) se citeau înainte de anaforă, după depunerea Darurilor pe Sf.Masă și după sărutarea păcii.

Ele au urmat același drum ca și întreg ritualul Proscomidiei de care erau legate, fiind transferate prin sec VI-VIII înainte de începutul Liturghiei catehumenilor, în locul pe care îl au azi. La început se aducea câte 1 prescură pentru fiecare nume de pomenit iar mai târziu s-a făcut pogorământul să se aducă o prescură pentru mai multe nume (pt un pomelnic); mai târziu, pentru a putea fi pomeniți și cei care din lipsă nu puteau aduce prescură, s-a socotit să se scoată și să se pună pe disc – mai mult în chip simbolic – câte o simplă părticică din prescura adusă o dată cu pomelnicul respectiv sau din cea adusă de alții.

Așa s-a născut practica scoaterii miridelor, începând se pare cu cele pentru credincioșii vii și morți. Acestea au avut la început un sens real: exprimau în chip concret o participare mai intimă a credincioșilor la Sf.Jertfă și abia mai târziu au dobândit sensul mistico-simbolic atribuit cu timpul.

Miridele pentru sfinți (cele 9 cete) sunt atestate în scris din sec XI înainte; originea ritului trebuie să fi fost Athosul, după cum indică pomenirea Sf.Atanasie Atonitul în urma celorlalți mari pustnici (la mirida a șasea).

Amănuntele secundare ale ritualului scoaterii miridelor (forma, numărul lor, formulele respective, etc) se vor dezvolta până în sec XIV când sunt sistematizate și fixate definitiv aproape ca în forma de azi de către patriarhul Filotei al C-polului în Diataxa sa liturgică, amintită mai sus.

d) În ceea ce privește cele două rugăciuni care însoțesc scoaterea miridelor pentru vii și morți (Primește, Doamne jertfa aceasta... și Pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiți...), ele nu se află nici în Liturghierul grecesc nici în cel rusesc, ci sunt o particularitate a Liturghierului românesc, începând cu ediția de la Iași, 1845. Prima este împrumutată din ectenia de la Litie (Mântuiește, Dumnezeule, Poporul Tău...) dar are și analogii cu formularul de “Pomelnic” pentru vii, tipărit pt călugări și mireni la sfârșitul Psaltirii precum și cu unele părți din dipt(?) anaforalei din Liturghia Sf.Vasile (memento vivorum).

Rugăciunea pentru pomenirea morților e inspirată din Canonul morților din Sâmbăta lăsatului sec de carne (Moșii de iarnă) și cel din Sâmbăta Rusaliilor (Moșii de vară) când se face pomenirea generală a tuturor morților. Forme mai vechi ale acestei rugăciuni întâlnim și în Biserica greacă unde au circulat sporadic.

După părerea unora, această rugăciune a venit la români prin intermediul Rusiei, adusă fiind în țară de mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei după călătoria sa în Rusia și înscrisă de el în pomelnicul Mitropoliei din București în 1674 – de unde va fi copiată și de alte pomelnice.

Versiuni ale acestor două rugăciuni circulau în manuscrise înainte de tipărirea lor în Liturghier, prin pomelnicele de la proscomidiarul diferitelor biserici, spre exemplu, pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Grușetu-Vâlcea, scris în 1804 conține textul unei interesante variante a rugăciunii de pomenire generală pentru morți.

4.Ritualul pregătiriislujitorilor pentru Liturghie.

Aceasta este o subdiviziune mai nouă încorporată azi în fruntea rânduielii Proscomidiei din Liturghier și constă în pregătirea liturghisitorilor pentru Liturghie pornind de la închinarea la icoane, îmbrăcarea veșmintelor și spălarea mâinilor. În manuscrisele liturgice, acestea încep a fi consemnate din veacul XI înainte, bineînțeles, un ritual al înveșmântării a existat încă de dinainte să fie consemnat în scris.

Ritualul spălării mâinilor liturghisitorilor, este cel mai vechi element ritual din această parte a Liturghiei. Originar el avea loc la începutul Liturghiei credincioșilor și făcea parte din ritualul pregătitor pentru săvârșirea Sf.Jertfe unde o menționează, de exemplu, Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap.11); de aici ea a fost transferată înainte de începutul liturghiei catehumenilor o dată cu întreg ritualul Proscomidiei de care era legată.

Fragmentul din Ps. XXV (v. 5-12), care constituia formula sacramentală însoțitoare a ritului spălării mâinilor (Spăla-voi întru cei nevinovați mâinile mele...) trebuie să fie și el de întrebuințare foarte veche căci începutul lui îl găsim citat chiar la Sf.Chiril al Ierusalimului în explicarea sa liturgică pentru neofiți.

Ritualul pregătirii pentru începerea Proscomidiei poate fi socotit încheiat definitiv până în sec XIV deși unele amănunte secundare din rânduiala lui de azi capătă consacrare grafică mult mai târziu, adică le găsim consemnate pentru prima dată în manuscrise abia în sec XVI înainte.

Cea mai recentă parte constitutivă a rânduielii de azi a Proscomidiei pare a fi formula de încheiere a acestei slujbe, adică, apolisul, precum și cădirea finală.

3. Partea de la începutul Liturghiei catehumenilor (enarxa) și formarea ei:

Începutul Lit. cat. de odinioară (intrarea episcopului) corespunde azi cu vohodul mic (ieșirea cu Sf. Evanghelie). Toată enarxa (partea introductivă), formată din ritul închinării, binecuvântarea cu ectenia mare și Antifoanele, reprezintă un adaos posterior, cauzată de deplasarea Liturghiei (din cauza dispariției catehumenatului).

a) Adaosul acesta a luat naștere ca serviciu neliturgic, menit să umple timpul cât credincioșii așteptau sosirea episcopului și să încadreze într-o ceremonie solemnă intrarea acestuia în altar. Formarea începe din sec. 6, când a fost introdus în uz imnul „Unule-Născut” (atribuită împ. Justinian care l-ar fi alcătuit în scopul combaterii monofizitismului). S-a păstrat azi și în lit. sirienilor iacobiți.

b) Partea cea mai veche din enarxa Liturghiei e ectenia mare, cu care se deschide liturghia noastra. Figura odinioară la începutul lit. credincioșilor, înainte de prezentarea Darurilor. Așa o găsim în rânduiala Lit. clementine, descrisă în Constituțiile Apostolice, care ne dă și textul ei complet, foarte puțin diferit de cel de azi. După dispariția catehumenatului a fost transferată la începutul lit. catehumenilor.

c) În ordinea vechimii, apoi, sunt Psalmii numiți antifonici (Ps. 91, 92, 94) și cele trei Rugăciuni ale antifoanelor, pe care liturghisitorii le citesc azi în taină la începutul Lit. Rugăciunile anntifoanelor sunt atestate prima oară în sec. 8 în manuscrisul Barberini. Ei reprezintă unii din psalmii cântați odinioară de către credincioși, în așteptarea intrării episcopului și a începerii Lit. La început se cântau în întregime, apoi, cu timpul, au rămas doar câteva versete (la fel ca psalmii din Vecernie sau Utrenie).

Până în sec. XIV, psalmii antifonici se întrebuințau la toate sărbătorile; ei au rămas în uz numai la Liturghia din zilele de rând (în mănăstiri) și la sărbătorile Mântuitorului + Fecioarei. La Lit. din celelalte sărbători ei au fost înlocuiți cu pslamii tipici (Ps. 102, 145 și Fericirile) din slujba Obedniței – reprezintă deci o contopire a începutului Lit. cu începutul Obedniței.

Ca și psalmii antifonici, pslamii tipici se cântau odinioară în întregime, așa cum se citesc azi în rânduiala Obedniței, dar, cu vremea, numărul versetelor cântate s-a redus treptat.

4. Vohodul mic (ieșirea cu Evanghelia) și Trisaghionul:

a) Vohodul mic (ieșirea / intrarea cu Sf. Evanghelie), adică purtarea solemnă a Sf. Evanghelii, din altar până în mijlocul naosului și apoi pe Sf. Masă, e un ritual destul de vechi, menționat în sec. 8 în comentariu liturgic al patr. Gherman I al C-polului.

Acest rit are ca origine scoaterea Evangheliei de către diacon, din schevofilachion pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa. Mai târziu, când Sf. Evanghelie a început să stea continuu pe Sf. Masă, actul ducerii ei la amvon și înapoi a luat o dezvoltare mai mare și o semnificație simbolică (ieșirea Mântuitorului la propovăduire).

Ritualul vohodului mic reprezintă substituirea unei intrări simbolice a lui Hristos (=Sf. Evanghlie) în locul intrării de odinioară a episcopului.

b) Imnul „Sfinte Dumnezeule...” (trisaghionul liturghic) a fost introdus în 450-453 (patr. Proclu și împ. Teodosie II) în urma unui flagel. Imnul e mențuionat în actele Sin IV Ec. Se află și în lit. Bisericilor necalcedoniene și la monofiziți.