Liviu branzas raza din catacomba
Yüklə 1,15 Mb.
|
|
Acest surâs de primăvară! Ce-o fi făcând măicuţa oare În dimineaţa asta clară? Cu mâna streaşină, în zare, Plângând priveşte: doară, doară… Din pribegia lor amară Se va re-ntoarce oarecare. Ce-o fi făcând măicuţa oare?
În câteva zile aflu numele celor care au fost arestaţi în fatidica zi de 13 decembrie. Câţiva din lotul nostru au fost arestaţi ulterior. Până la sfârşit, au fost arestaţi următorii: Petru (Tică) Stanciu, Adrian (Dodi) Mărăscu, fratele meu Virgil Brânzaş, Făt Casian, Nicolae Novac, Ioan Ardelean, Mihai Dan, Pavel Hireanu (din Câmpia Turzii), Carol Artemie Lucaci, Traian (Ţucu) Luscan, David Pălcuţ, Teodor Păşcuţiu, Ionică Briscan, Doru Neagrău, Iosif Opriş (Văru), Aurel (Lelu) Brândaş, Romulus Negru, Teodor Păduraru, Constantin Săvulescu, Tanchiş Cornel. Au fost arestate şi cinci fete: Aurora Ile, Gabriela (Tuţa) Sălăjan, Lenuţa Popovici, Mărioara Popa şi Felicia Mărăscu. Dintre aceşti tineri, Felicia Mărăscu şi Ionică Briscan aveau doar 16 ani. În concepţia securiştilor, aceşti doi copii constituiau o mare “primejdie” pentru statul “cel mai avansat din lume”! Toţi aceşti români (majoritatea elevi şi studenţi, plus câţiva ţărani şi muncitori) vor sta peste un an de zile în arestul Securităţii, chinuiţi sub diverse forme, de duşmanii credinţei şi neamului românesc. 16 decembrie 1951. Azi împlinesc 21 de ani. Vârsta majoratului după vechea rânduială. Aniversez acest moment în hruba din beciul Securităţii din Oradea. Încerc să găsesc în bezna din această catacombă o rază de lumină care să mă întărească. Şi aşa, ca un fulger, apare în sufletul meu amintirea Sfintei Tereza de Lisieux. Eu am acum 21 de ani, vârstă care îmi dă energia necesară de a înfrunta marea încercare prin care trec, dar Sfânta Tereza de Lisieux nu avea decât 15 ani când a dorit cu toată ardoarea să intre într-o chilie a Mânăstirii Carmel din Lisieux.. O, dacă această copilă plăpândă a avut ca supremă aspiraţie a adolescenţei sale, dorinţa de a intra în aspra şi fericita celulă a mânăstirii din Normandia, cum pot eu, în plină vigoare a tinereţii mele, să şovăi măcar o clipă pe această cale a crucii pe care trebuie să o străbată orice creştin, în acest veac de prigoană împotriva lui Hristos! Sfânta Tereza de Lisieux a intrat în sufletul meu în primăvara anului 1944. În acest an, când ruşii bolşevici se apropiau de graniţele României, editura “Presa Bună” a Episcopiei Catolice de la Iaşi s-a refugiat la Beiuş, la Episcopia română unită. Aceasta se refugiase la rândul ei, în 1940, de la Oradea. Depozitul de cărţi tipărite a fost transportat iniţial de la gară la sediul Episcopiei. Apoi s-a hotărât ca aceste cărţi să fie mutate şi aranjate în biblioteca liceului “Samuil Vulcan”. Pentru această operaţiune au fost chemaţi de la internatul greco-catolic elevii mai voinici din clasele II-IV, printre aceştia aflându-mă şi eu. Fiecare am primit câte un sac în care puneam cărţile; cu sacul pe umeri, traversam strada şi ne urcam la etaj, unde era biblioteca, şi deşertam sacul pe mormanul de cărţi care creştea mereu. Sute de cărţi, nou-nouţe, se aşezau unele peste altele, unele de format mic (Istorioarele morale), altele de format obişnuit. Din prima clipă, o carte mi-a atras atenţia în mod deosebit. Avea pe copertă un arc de petale de trandafiri, iar titlul părea al unui volum de poezii: “Ploaia de trandafiri”. Ori de câte ori goleam sacul, “Ploaia de trandafiri” mă atrăgea ca un magnet. O forţă misterioasă părea că emană din această carte. M-am oprit o clipă, să văd ce cuprinde. Cartea conţinea relatarea unor miracole săvârşite de o sfântă (necunoscută de mine până atunci) al cărui chip strălucea şi surâdea din loc în loc. Şi dintr-o dată, s-a născut în mine dorinţa puternică de a avea şi citi această carte. Atunci nu mi s-a împlinit dorinţa, dar mai târziu am reuşit să citesc atât “Ploaia de trandafiri”, cât şi “Istoria unui suflet”, carte autobiografică a Sfintei Tereza. De atunci, ori de câte ori aveam ocazia să citesc aceste cărţi, mă pătrundea o profundă linişte sufletească. Orice îndoială, teamă sau deznădejde dispărea. Acest fel de cărţi ar trebui să ajungă la sufletul fiecărui creştin. Ele fac mai mult decât tratatele de dogmatică şi morală. Nu trebuie să avem nici un dubiu în legătură cu problemele fundamentale ale existenţei, căci prin actul de credinţă am ieşit din imperiul incertitudinii şi pesimismului, pentru care viaţa nu are nici un sens şi sfârşitul conştiinţei este neantul. Noi ştim care este Adevărul, mai exact CINE este Adevărul! Doar trebuie să păşim cu hotărâre eroică pe Calea care duce la Viaţă. Viaţa este Hristos, iar călăuza pe Cale, Sfinţii Părinţi. Spre piscul mântuirii voi păşi pe cărarea pe care a urcat în tăcere, cu credinţă şi iubire, cu tărie şi stăruinţă, Sfânta Tereza de Lisieux. * * * Dacă pentru foame şi inactivitate am găsit antidoturi, în faţa frigului sunt lipsit de apărare. El muşcă din trupul epuizat de foame, cu sălbăticie. Epuizarea prin foame, când depăşeşte o anumită limită, creează o senzaţie de frig, chiar în toiul verii. Un fel de frig intern, determinat de acţiunea organismului care se autodevorează, pentru a supravieţui. Când peste aceasta se suprapune frigul extern, organismul suferă de această senzaţie la paroxism. Cine citeşte “Istoria unui suflet” a Sf. Tereza de Lisieux – Sfânta mea preferată - , va găsi acolo, ca o confirmare, mărturia ei. Această copilă delicată a trebuit să înfrunte lungile ierni din Normandia, într-o chilie fără foc. De-abia pe patul de moarte şi-a dezvăluit chinul pe care l-a îndurat: “În decursul vieţii mele de călugăriţă, cel mai mult am suferit, în ceea ce priveşte fizicul, de frig. Am suferit atât de mult, că era să mor!”
Prima stare sufletească pe care am trăit-o în catacombă a fost părerea de rău pentru viaţa mea anterioară, regretul că nu am fost aşa cum, în mod ideal, ar fi trebuit să fiu. Mi-a apărut atât de clară toată mediocritatea şi superficialitatea mea în realizarea idealului moral. Toată adolescenţa mea a fost călăuzită de steaua polară a perfecţiunii de sine. Acum îmi dădeam seama cât de departe eram de acest ideal şi cât de plin de defecte eram. Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă! Retrăiesc şi eu ceva din starea sufletească a lui Eminescu, atunci când şi-a deschis sufletul în faţa lui Creangă şi Burlă, într-un amurg de toamnă, pe dealurile Iaşului, exprimând “păreri de rău după ticăloşii, neştiutorii şi plinii de lumină ani ai tinereţii”. În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genuna părerilor de rău. “Această casă nu merită să aibă ca oaspete pe Hristos, câtă vreme viaţa şi purtarea ei nu-i atât de sfântă, de curată şi neprihănită, cum se cade să fie < “…noi trebuie să ne înnoim prin curăţenia inimii, prin sinceritatea sufletului, prin sănătatea trupului şi a duhului, pentru ca Domnul să găsească un loc în sufletul nostru, ca să-şi zidească acolo lăcaş şi să sălăşluiască în el.” (Origen – Omilii la Cartea Iosua, pag.303). După această furtună din adâncuri, orizontul vieţii s-a luminat brusc. Totul a devenit limpede, zarea viitorului este luminată de o rază. Îmi dau seama că această minune a produs-o suferinţa. Din adâncurile memoriei, apare la suprafaţă o frază a lui Emil Cioran, pe care atunci când am citit-o, nu am înţeles-o deplin: “Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa”. Celula mea este acum o insulă a singurătăţii şi a suferinţei, atât de propice meditaţiei şi elanurilor sufleteşti. Noi credem că Dumnezeu aude rugăciunea tăcută a sufletului nostru. Atunci înseamnă că ştie toate gândurile noastre. Noi însă, ne permitem să gândim orice, ca şi cum atotştiinţa lui Dumnezeu ar fi absentă în cazul gândurilor rele. Aceasta este una din mentalităţile curente ale creştinilor, deficienţă care îi face inapţi pentru “războiul interior” al purificării. “Fiara” care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. Orice pretenţie de luptă împotriva răului, începe cu înfrângerea lui din noi. Pentru a fi creator, omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul spre care tinde. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă steaua mântuirii. Toată viaţa noastră trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Taborul şi Golgota. Uitarea idealului este una din marile primejdii ale mântuirii noastre. Întors cu faţa la pământ, pus în mişcare de patimi deşarte, omul uită de ideal. Câţi dintre creştini, când se scoală dimineaţa, îşi întorc ochii sufletului spre idealul mântuirii şi trăiesc ziua în strădania de a-l cuceri? Circulă ideea că omul trebuie să fie el însuşi. El însuşi? Care? Să fie el însuşi omul dominat de patimi? Să fie el însuşi trufaşul sau crudul, sau lacomul, sau cinicul? Nu! Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni asemenea lui Hristos. În măsura în care ne asemănăm cu Hristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. Din om natural, creştinul trebuie să devină omul cu Har. “…toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.” (Maxim Mărturisitorul – Filocalia, vol.II, pag.82). * * * Într-o noapte, trăiesc un moment care ar putea stârni zâmbete, dacă nu ar fi în acelaşi timp şi tragic. El îşi are rădăcina în noaptea de 1 decembrie 1950, când m-am reîntors acasă, în taină, din refugiul meu. Securitatea din Beiuş a aflat, printr-un prieten din copilărie, de acest eveniment.De unde să ştiu eu că între timp , acesta devenise agentul securistului Hoza, cu care fusesem vecin în Finiş. Deoarece în data de 2 decembrie erau alegeri, Securitatea a hotărât să aresteze, pentru intimidare, mai mulţi fruntaşi români şi câţiva tineri pe care îi considerau ei mai periculoşi. Dormeam singur, în camera dinspre vale, când am auzit nişte lovituri puternice în geam. Trezit brusc din somn, am auzit un glas energic strigând: - Deschideţi uşa! Securitatea poporului! O ceată de securişti înarmaţi au năvălit în casă, iar unul din ei, ce părea foarte agitat, a zis: - Sus mâinile şi faţa la perete! Mama şi tata, care au apărut din camera lor, şi-au ridicat mâinile şi s-au întors cu faţa la perete. Sora mea cea mică, Cornelia, care rămăsese singură în camera unde au dormit părinţii, a început să plângă. Mama a vrut să meargă la ea, dar nu au lăsat-o. De-abia când scena a devenit insuportabilă, i s-a dat mamei voie să plece dincolo. După o percheziţie efectuată în manieră barbară, am fost încătuşat şi dus la Securitatea din Beiuş. Acel moment de groază mi s-a fixat atât de adânc în suflet, încât după aceea, orice bătaie în geam mă făcea să mă trezesc speriat. În seara aceasta, sergentul de serviciu din beci este plecat spre celălalt capăt şi a închis uşa de la intrare. Plutonierul Seres, colegul lui Szücs ca şef de arest, neputând intra în beci, iese în curte şi bate puternic în geamul ferestrei de lângă WC. (Toate acestea le-am înţeles după discuţia ulterioară dintre cei doi). Bătaia aceasta puternică, în plină noapte, mă trezeşte din somn. Cu sunetul bătăilor în timpane, mă ridic brusc şi – culmea absurdului! – retrăiesc, mai mult ca oricând, groaza că afară este Securitatea care vine să mă aresteze. Iar eu eram de două săptămâni în beciul Securităţii! Groaza pe care o răspândeşte această instituţie, care – culmea cinismului! – se autodefineşte ca fiind “Securitatea poporului” şi care a pus mâna pe putere sub protecţia tancurilor sovietice, este frâul cu care ţin poporul român în robie. Această inversare a valorilor a fost descrisă în chip genial de Orwel, când în cartea sa, ministerul torturii şi crimei, respectiv poliţia politică de represiune, este denumită “ministerul iubirii”. * * *
- Ştiţi ce zi este astăzi? Aurora Ile, Cornel Onaca şi cu mine suntem nedumeriţi. Petrică nu ne lasă prea mult pe gânduri şi pe un ton cu care se anunţă momentele solemne, spune: - Astăzi a fătat scroafa! Scroafa? Care scroafă? Nu înţelegem. Deodată ne luminăm toţi trei. Am înţeles: astăzi este ziua de naştere a lui Stalin. Este data când s-a născut “porcul de la Kremlin”. Încep comentariile de rigoare. Ne amintim, cu un amestec de amuzament şi revoltă, ce tapaj se făcea de ziua lui Stalin. Cum se făceau adunări şi lumea ridicată în picioare, ovaţiona şi scanda minute în şir: “Stalin, Stalin, Stalin…”. Unul din motivele pentru care, în anul şcolar 1948/49, am fost considerat drept element duşmănos şi periculos, era faptul că în mod ostentativ, la asemenea manifestaţii nu aplaudam împreună cu ceilalţi. Elevul comunist Mariş Nicolae, mai mic decât mine cu o clasă, m-a reclamat noului director comunist, Florian Salvan, că în timpul scandărilor zâmbesc dispreţuitor şi scrâşnesc din dinţi. Directorul comunist m-a “demascat” într-o adunare publică, în cadrul liceului. Acum facem haz de spectacolul caraghios şi oribil pe care îl ofereau staliniştii români, care descoperiseră în măcelarul roşu de la Kremlin pe genialul conducător şi părinte al popoarelor. Episodul cu aniversarea lui Stalin demonstrează curajul şi încrederea reciprocă dintre noi. Prin acest fel de a fi şi a ne manifesta, noi constituiam exact contrariul a ceea ce voia să realizeze comunismul ca model de relaţie între componenţii societăţii. Omul ideal pentru comunism trebuia să fie lipsit de curaj, dominat de suspiciune şi pasionat pentru delaţiune. Teroarea instituită şi exercitată de Securitate îşi găsea sprijin în laşitatea, oportunismul şi ticăloşia atâtor trădători dintre români. Scopul urmărit era ca nimeni să nu aibă încredere în aproapele sau chiar prietenul său. Felul în care am “aniversat” noi ziua lui Stalin, indică rezistenţa sufletului românesc faţă de încercarea bolşevică de a alunga iubirea şi încrederea dintre oameni. În primele momente ale serii din Ajunul Crăciunului, se aşterne o linişte neobişnuită peste celularul subteran. Probabil, fiecare arestat s-a retras în intimitatea sufletului său, retrăind dureros amintiri din copilărie. Colindă prin suflet imagini şi sunete din Crăciunul neasemănat şi plin de farmec al copilăriei. Nici gardienii nu-şi fac simţită prezenţa. Deodată, dintr-o celulă, se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima strânsă de emoţie, îi răspund tremurat, ca un ecou. Atunci, din celula alăturată, izbucneşte un plâns sfâşietor. Aurora, fata cea plină de energie şi exuberanţă, plânge în hohote. “Căci sunt bordeie fără foc Şi mâine e Crăciun…” Nicăieri, ca în bordeiele noastre subterane şi fără foc, această colindă nu este mai adevărată! Atras de hohote, apare plutonierul Szücs. În faţa acestei scene impresionante, omul acesta, căruia îi era interzis sentimentul de milă, încearcă să o liniştească. În vocea lui răzbate o vibraţie emotivă. Nici cel mai crud om nu poate rămâne insensibil în faţa acestui spectacol, în care o adolescentă plânge în seara de Crăciun, în bezna vizuinii îngrozitoare în care a fost aruncată. În această noapte, părinţii noştri, cu siguranţă plâng şi ei. Plânsul disperării nemângâiate. În această epocă de o ofensivă mondială a comunismului, să ştii că fiul şi fiica ta stau încătuşaţi în beciurile lugubre ale instituţiei temute, care prin simpla pronunţare a numelui provoacă fiori, nu poate să nască decât groază şi disperare. Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde ne privim printr-o deschizătură în zid şi ne înduioşăm la o Sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ni se anchilozează oasele îngheţate este soră bună cu scândura ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peşterii a ţâşnit Raza mântuirii? * * *
Dintre ceilalţi arestaţi, nu îi cunosc după nume decât pe doi dintre ei. Unul este un bărbat mic de statură, cu o mustaţă de haiduc, care trece întotdeauna uitându-se spre celule şi salutând discret când apare după colţ. Este maghiar. Îl cheamă Komenschi Andrei şi este originar din comuna Fegernic. Este vestit pentru faptul că la percheziţia efectuată cu ocazia arestării, a fost descoperită în casa lui o sabie străveche, care constituia dovada indubitabilă a intenţiilor sale “contrarevoluţionare”. Sabia contra uriaşului tanc sovietic T34. Nici nu se putea o primejdie mai mare pentru orânduirea proletară! Tot din acele celule situate după colţul celulei mele, vine o tânără, de naţionalitate maghiară, de la care am aflat – într-o convorbire de câteva secunde – că o cheamă Agi (se pronunţă Aghi). A fost arestată în vară, căci este sumar îmbrăcată şi tremură de frig; pentru a se apăra împotriva frigului care o devorează, îşi cuprinde umerii cu braţele. Este o făptură mică şi gingaşă. Nu voi uita stoicismul cu care îndura, în tăcere, agresiunea tuturor monştrilor dezlănţuiţi împotriva firavei sale fiinţe: frigul, foamea, singurătatea şi brutalitatea gardienilor. Educat în spiritul cavalerismului creştin, nu puteam decât să mă revolt la culme împotriva cruzimii cu care se comportau bolşevicii cu aceste fete. Oare voi afla vreodată cine a fost Agi? * * * 26 decembrie 1951. Sunt scos la anchetă. La întoarcere, însă, în loc să fiu introdus în celula 26, sunt dus mai departe, pe coridorul lung al beciului şi, după câteva zig-zag-uri, intrăm pe un coridor, unde mă izbeşte un aer greu respirabil. Sunt împins într-o celulă în care , la început, nu disting nimic. După ce mă obişnuiesc cu obscuritatea, constat că noua mea celulă este mai mare. Lângă cei trei pereţi interiori se află câte un pat construit din cărămizi. Şi aici există o deschizătură pentru aerisire, prin care se poate vedea pe coridor, dacă mă ridic pe extremitatea patului. În celulă domneşte un miros insuportabil. Nu mult timp după plecarea gardianului, aud din celula de dincolo de mine bătăi în perete. Mă ridic la “fereastră” şi fac cunoştinţă cu vecinul meu. Se numeşte Vasile Barna şi este în lot cu Onaca şi Cojocaru. Ne împrietenim imediat. Când este scos afară, mă ridic la deschizătură să-l văd când trece prin dreptul meu. Acest lucru nu este posibil decât la întoarcere, el venind cu câţiva paşi înaintea sergentului sau ostaşului. Vasile este de statură mijlocie, brunet şi cu mustaţă. Când apare, ţine mâna dreaptă în faţă, la nivelul inimii, şi îmi face discret un semn de salut. Este atât de reconfortant şi înduioşător acest gest al lui, încât mereu risc o pedeapsă la carceră, numai să mă împărtăşesc de o asemenea dovadă de frăţie. Aflu de la Vasile Barna că acest coridor este exact în faţa clădirii principale şi că ferestrele zăbrelite din faţa noastră, cu geamurile mate, dau direct în stradă. De altfel, am început să disting zgomotele care se aud: uruitul tramvaielor, pasul cadenţat al santinelei care îşi face rondul prin faţa clădirii şi voci îndepărtate de oameni liberi. În acest coridor înfundat există patru celule: ultima, 11 în care stă Vasile, 12, în care stau eu, iar în continuare 13 şi 14. Aerul insuportabil din acest colţ de arest se datorează faptului că fiind înspre stradă, ferestrele de pe coridor nu se deschid niciodată şi, fiind cel mai departe de punctul central unde stă de obicei securistul de serviciu, bieţii oameni, mai ales cei bătrâni, bat zadarnic pentru a fi scoşi la WC. * * * Detenţia devine din ce în ce mai grea. Cum voi putea suporta suferinţa până la sfârşit? Şi ce înseamnă acel “sfârşit”? Îmi dau seama că secretul rezistenţei este în funcţie de starea spirituală. Ca să o poţi depăşi şi valorifica în sens creator, suferinţa nu numai că trebuie acceptată şi suportată, ci şi dorită cu ardoare. Numai aşa vom ieşi biruitori din furtună. Gândul care ne şopteşte că nu e bine să suferim, e glasul lui Satana. Să-i spunem hotărât: “Înapoia mea, Satano!” Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. “Cel care rezistă neclintit în lupte şi necazuri pentru virtute, are în sine lucrătoare cea dintâi venire a Cuvântului, care-l curăţeşte de toată pata. Iar cel ce şi-a mutat mintea prin contemplaţie în starea îngerilor, are în el puterea celei de a doua veniri, care lucrează în el nepătimirea, ca să nu poată fi biruit.” (Maxim Mărturisitorul – Filocalia, vol.II, pag.163). “Dar noi voim să ne mântuim dormind, şi de aceea ne descurajăm în necazuri, când ar trebui mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu, că suntem peste tot învredniciţi de El să fim necăjiţi puţin aici, ca să aflăm acolo puţină odihnă.” (Avva Dorotei – Filocalia, vol.IX, pag.598). În finalul acestei meditaţii, notez în “Jurnal” următoarea concluzie: “Omul va realiza fericirea în viaţă atunci când va accepta suferinţa cu bucurie”. O formă de tortură indirectă din această catacombă este setea. Apă nu se poate bea decât la cerere. Setea este infinit mai chinuitoare decât foamea. Când te cuprinde, baţi la uşă. Gardianul se apropie şi întreabă: - Ce vrei? - Apă… - Aşteaptă! Yüklə 1,15 Mb. Dostları ilə paylaş:
|