Liviu branzas raza din catacomba

Cap. 3. JILAVA

Străbatem Bucureştiul în dubă, dintr-o parte în cealaltă. Astfel, în data de 22 februarie 1953, la orele 15, coborâm treptele Jilavei. În faţă, o uşă masivă de gratii, iar deasupra având inscripţia: Fortul nr. 13 Jilava.

Nu ştiu de ce, dar simt un fior nelămurit de teamă. Acum închisoarea devine, în sensul cel mai real al cuvântului, o catacombă. Jilava este o închisoare subterană. Numele ei răspândeşte o undă de înfricoşare. Hrubele ei sunt ca nişte guri imense care devorează cu lăcomie vieţile a mii de oameni.

Suntem conduşi spre Reduit. Intrăm într-o celulă de o dimensiune neobişnuită, unde, pe nişte priciuri suprapuse în trei etaje, stau înghesuiţi zeci de oameni. Încercăm să ne găsim un loc mai bun. Am norocul să găsesc un loc la “şerpărie”, sub priciul din partea stângă, dar Virgil nu mai găseşte loc decât pe beton, în apropierea uriaşei tinete care miroase îngrozitor.

Auzind că suntem un grup de tineri de la Beiuş, vine să ne cunoască şi să ne salute inginerul Tiberiu Şimon de la Târgu Mureş. Este fiu de preot greco-catolic. Poartă ochelari. Este slab, palid, marcat vizibil de suferinţă. Ne priveşte cu multă simpatie. Zâmbetul lui încurajator ne transmite un fel de tărie. Sus, pe priciul al treilea, fac cunoştinţă cu un licean, Octavian Gheorghe Moldovan, din Şinca Veche, de lângă Făgăraş. A stat din 1948 ascuns într-un pod. Timp de trei ani a citit mereu, devenind o adevărată enciclopedie literară. În fiecare seară are ora lui de povestire. Toată lumea îl ascultă cu plăcere.

Într-o zi, intră în celulă un tânăr îmbrăcat militar. Uniforma lui curată contrastează cu hainele noastre zdrenţuite. Când privesc mai bine, constat că este consăteanul nostru din Finiş, Eugen Buciuman. Îl îmbrăţişăm. Peste câteva ore este scos din celulă. Dacă va ajunge acasă, oare îi va anunţa pe părinţii noştri? Este strigat şi Dobri Ioan. Înainte de a ieşi, ne îmbrăţişează, pe Dodi şi pe mine. Ceremonialul de despărţire se desfăşoară în limba maghiară. Un învăţător din Muntenia, mic şi brunet, de obicei tăcut, care stă pe prici exact deasupra mea, clatină din cap dezaprobator. După plecarea lui Dobri, mă întreabă:

- Dar dumneavoastră nu sunteţi români?

- Ba da! Zic eu, neînţelegând ce vrea să spună.

- Atunci de ce v-aţi îmbrăţişat cu atâta înflăcărare şi aţi vorbit cu el ungureşte? Dumneavoastră nu aveţi demnitate naţională?

- Ba da! repet eu. Dar…

Luat prin surprindere, sunt incapabil să-i explic atitudinea noastră, care este determinată de faptul că noi ne-am născut şi am trăit în sate ungureşti, şi că primii prieteni din copilărie au fost unguri: că pentru calităţile lui sufleteşti, ne-am ataşat de acest om, încât la despărţire, dintr-un sentiment de generozitate, noi l-am onorat vorbind în limba lui. Este clar că “regăţeanul” nu a înţeles gestul nostru, dar nici noi nu am înţeles atitudinea lui. Ne despărţeau alte experienţe, alte mentalităţi. După acest reproş, exprimat atât de sever, am rămas cu un gol în suflet. O clipă am avut senzaţia că sunt vinovat. Dar nu! Creştinismul meu nu ar fi autentic dacă m-ar opri să fiu om cu oricine şi în orice împrejurare. Îmi dau seama că trebuie să fiu eu însumi în orice situaţie şi să ascult de glasul inimii, indiferent dacă voi fi aprobat sau dezaprobat de cineva.
* * *
Peste câteva zile, apare un gardian şi citeşte o listă lungă. Sunt strigaţi toţi beiuşenii cu condamnări mai mari. Suntem duşi la vizită medicală. Cei mai cu experienţă spun că vom fi trimişi la muncă. Sunt doi studenţi maghiari, fraţii Martineţ. Unul este scos din lot pentru că are tuberculoză. Astfel, cei doi fraţi se despart. Se vor mai întâlni vreodată? Este printre noi şi Ovidiu Vlădescu, fost ministru antonescian. La întrebarea ce meserie are, el răspunde imediat: - Demnitar. Crede Ovidiu Vlădescu că soarta demnitarilor în închisorile comuniste va fi, eventual, privilegiată? Mai târziu vom afla că demnitarii de la Sighet au fost supuşi la un regim sever de izolare. În acelaşi timp, era notoriu cazul tragic al proprietarului de pământ Pană, fost ministru al agriculturii, care s-a dat drept “agricultor”, pentru a nu fi în atenţia politrucilor. A fost trimis la Gherla care era închisoarea pentru ţărani şi muncitori, unde l-au distrus studenţii lui Ţurcanu. Vlădescu este scos din lot. Cel care ne dă explicaţii despre lagărele de muncă este Mircea Silişteanu, un tânăr cu chip frumos, îmbrăcat într-un fel de costum naţional, încât seamănă cu ciobanii din tablourile lui Grigorescu.

Suntem introduşi într-o hrubă imensă, ca un fel de sală de aşteptare. Apa infiltrată prin zidurile subterane a creat o mulţime de bălţi pe beton. Ne adunăm, grupuri, grupuri, în locurile uscate. Unii îşi pun bagajele jos şi stau pe ele. Descopăr printre cei din catacombă, un preot ortodox. Este Părintele Andrei Adam din Caransebeş. Mă apropiu de el şi îi mărturisesc că vreau să devin şi eu preot.

- Da, răspunde Părintele Andrei Adam. Preoţia conferă incomparabile satisfacţii sufleteşti!

După aceasta, Dodi şi cu mine ne retragem de o parte, ca să discutăm mai liber. Trebuie să luăm hotărâri în ceea ce priveşte atitudinea pe care să o avem în viitorul lagăr de muncă. Cădem de acord că orice se va întâmpla, să ne conducem după legea onoarei. Nu departe de noi, un om ne studiază atent. Stă pe un bagaj. Ai zice că depune eforturi ca să audă ce vorbim. O clipă îl suspectăm şi devenim mai prudenţi. Omul se ridică şi face un ocol în jurul nostru. Bănuiala noastră devine certitudine. Dar, nu! Nu se poate! Omul pe care îl privim are o figură atât de senină, încât simţi cum emană din fiinţa lui bunătatea. Ne apropiem de el. Şi abia atunci descoperim, cu uimire, că omul nostru are ochii în lacrimi. De ce oare? Face doi paşi spre noi şi ne întinde mâna:

- Ioan Pupeza.

După un moment de tăcere, în care noi nici nu am avut timp să ne revenim, adaugă:

- Vă mulţumesc, dragii mei, pentru bucuria pe care mi-aţi dăruit-o azi. Noi, cei bătrâni, am avut odinioară un ideal şi credeam că idealul nostru se va stinge odată cu noi. Dar când am auzit ce aţi vorbit împreună, mi-am dat seama că visul nostru este nemuritor. Mă bucur că mergem împreună.

Ne despărţim de domnul Pupeza parcă purificaţi. Simţim că ne aflăm în elementul nostru.

- Oare ce l-a impresionat atât de mult pe domnul Pupeza? întreabă Dodi gânditor.

- Ştiu şi eu… Poate faptul că am hotărât ca tot comportamentul nostru din închisoare să fie călăuzit de legea onoarei. Ai observat că azi, mai ales în închisoare, cel mai greu lucru este ca să fii nu om bun, ci om de onoare. Dacă aceasta l-a impresionat, eu îl înţeleg foarte bine.

Rămas singur, caut în continuare cauza emoţiei domnului Pupeza. Rămân totuşi la prima impresie. În ultimul meu “Jurnal” din libertate, am notat chiar cu câteva zile înainte de arestare, următoarea frază: “Cel mai strălucitor monument i se cuvine eroului care a fost cel mai sincer şi credincios cavaler al onoarei.”. Din această frază se poate constata că în adolescanţă, acordam onoarei valoarea de virtute supremă. Caietul unde am făcut această însemnare (de fapt, un maculator) este singurul manuscris care mi-a rămas din adolescenţă. Restul le-a distrus Securitatea, după percheziţiile din Finiş. Acest ultim “Jurnal” a rămas în casa bunicilor, unde mă adăposteam când am fost arestat şi astfel l-am regăsit după ieşirea din închisoare.

Seara, primim mâncarea. Ni se aduce un hârdău cu arpacaş amestecat cu maţe şi zgârciuri. Pentru noi este o mâncare consistentă. După distribuirea porţiilor, a mai rămas mâncare destul de multă în hârdău. Se pune problema: cum să se împartă restul? Sunt mai multe păreri. Până să se ajungă la o soluţie concretă, un biet puşcăriaş, nemaiputând rezista, înfige gamela în movila de arpacaş rămasă pe fund. Îl urmează un altul, apoi altul… şi astfel, se produce o învălmăşeală în jurul hârdăului. Virgil face un pas înainte. Îl prind de braţ şi îl reţin pe loc. Am convenit că ne vom conduce după legea onoarei. Presupun că se vor găsi mulţi procurori morali care să judece nestăpânirea sărmanului înfometat din catacomba Jilavei. Cel din care foametea muşca fără milă de ani de zile, a avut un moment de slăbiciune. Cine a trecut printr-o foamete cel puţin egală cu a lui, să ia piatra şi să arunce cel dintâi!

Ieşim în toiul nopţii din Jilava şi suntem transportaţi la gară. Silueta întunecată a unui vagon-dubă ne aşteaptă. Urcăm vreo 90 de deţinuţi. Ne aşezăm pe băncile metalice. Ce diferenţă faţă de prima călătorie! Aici sunt alţi oameni, altă lume. Ataşată la un tren, duba ne poartă, în viteza şi muzica roţilor sale, spre o destinaţie necunoscută.