Liviu Rebreanu Rascoala



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə35/35
tarix07.01.2019
ölçüsü2,41 Mb.
#91031
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35

Prefectul Baloleanu se lăsa greu. Îşi formase convingerea că răscoala, îndeosebi în judeţul Argeş, a fost opera unor instigatori şi avea ambiţia să-i descopere, servind astfel interesele partidului său care începuse a fi acuzat, prin anume ziare anarhice, că ar fi autorul moral al tristelor evenimente. Dragoş îi fusese indicat ca cel mai periculos agitator. Numai după două zile de tratative şi insistenţe, consimţi să-i dea drumul, dar pe garanţia personală a lui Grigore...

Amara îşi reluase înfăţişarea obişnuită. Cârciumarul Busuioc, cu pălăria pe ceafă, cu burta în afară, tăifăsuia iar din prag cu oamenii care treceau pe uliţă. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă câte o ţuică, să-şi dreagă puterile pentru a putea ţine piept tuturor greutăţilor iscate de potopul revoluţiei.

― Cu oamenii ce se mai aude, mă dom' primar?... Întreba mereu Cârciumarul. Le dă drumul ori îi mai ţine prin cele puşcării să le putrezească oasele?

― Apoi, de, Cristache, dacă nu m-au ascultat oamenii? răspun­dea primarul grijuliu. Au luat-o razna şi s-au făcut mai deştepţi până ce au aflat ce-au căutat... Acu numai conaşul Grigoriţă să se milostivească şi să-i scape cum l-a scăpat şi pe dom' Nică.

― Da pagubele oare ni le plăteşte sau o să ne alegem cu nimic? continua Cristea Busuioc care se înscrisese şi aici, şi la Piteşti, sperând astfel să se aleagă cu un câştig bun pe urma suferinţelor sale.

― Apoi tot la conaşul Grigoriţă e nădejdea! zicea Pravilă. D-aci încolo numai bunătatea dumnealui mai poate să ne ajute...

La cancelarie trebăluia secretarul Dimitrescu, copleşit de hârţoage, căci primarul era când la postul de jandarmi, când la curte. Plutonierul Boiangiu ar fi ţinut anchetele încă un an de zile dacă Grigore nu I-ar fi povăţuit să le isprăvească şi să se domo­lească.

― Când îţi spuneam eu că Amara e sat de tâlhari, nu mă credeai, imputa Boiangiu deseori primarului. Acu i-ai păscut şi tălică!... Dar lasă, că de-acu, eu sunt popa lor!...

Vechiul conac părea întinerit sub tencuiala nouă şi în cadrul pomilor înfloriţi. Ruinele castelului au fost curăţate, iar pe locul lor câteva ronduri de flori dădeau parcului o înfăţişare mai vastă şi mai prietenoasă. Administratorul Halunga a luat în mână conducerea, parc-ar fi fost aici de când lumea. Inspira încredere şi ţăranilor prin vorba-i blândă, printr-o bunătate potrivită împre­jurărilor, prin pilda lui de muncă şi energie. Doar Isbăşescu, ocupat cu refacerea registrelor distruse, îl urmărea cu o duşmănie ascunsă, socotindu-se jignit şi micşorat pentru că îi uzurpă locul ce i s-ar fi cuvenit lui şi numai lui după toate legile şi dreptăţile, mai ales că a suferit atât din pricina lealităţii lui faţă de Iuga.

Duminicile, Grigore strângea pe ţărani la curte, să le asculte el însuşi necazurile şi păsurile. Auzea aceleaşi plângeri, spuse cu mai multă rezervă, despre lipsa porumbului, şi greutatea datoriilor, şi nevoia de pământ. Nici unul, niciodată nu aducea vorba despre întâmplările răzmeriţei, iar când întreba el, primea aproape mereu acelaşi răspuns:

― S-au iuţit oamenii, cucoane Grigoriţă, c-aşa a fost scris! Singur Lupu Chiriţoiu a îndrăznit să spuie odată:

― N-a sosit încă ceasul dreptăţii, cucoane Grigoriţă, dar trebuie să sosească odată ş-odată, că lume fără dreptate nu se poate!

Cosma Buruiană venea mereu să ceară sfaturi şi ajutoare, şi mai ales să se jeluiască. Toate speranţele lui erau în despăgubirile de la stat, altfel şi-ar fi luat lumea în cap, că ţăranii i-au risipit şi cenuşa din vatră. De la dânsul a aflat Grigore că colonelul Ştefănescu, într-o clipă de deznădejde, a împuşcat cu mâna lui trei ţărani de la Vlăduţa, pe care i-a dovedit că au pus foc conacului...

La sfârşitul lui mai, după ce Halunga se familiariza bine cu împrejurările de la Amara, Grigore Iuga plecă din nou la Bucureşti. Zicea că prezenţa lui e mai necesară în capitală, ca să fie aproape de Dumescu şi să urgenteze rezolvarea chestiilor financiare. In sufletul său însă recunoştea că este ceva mai important care-l atrăgea la Bucureşti, atât de important, că de asta depinde viaţa lui.

Totuşi, la Bucureşti lăsă să treacă zile după zile fără să îndrăz­nească a provoca o limpezire. Se ocupa tot de lucruri mărunte, parcă înadins ar fi căutat să amâne pe cele mari. Se ducea mai rar pe la Predeleanu, pretextând al diferite preocupări grave privitoare la Amara. De când s-a dizolvat Parlamentul, la începutul lui iunie, şi Baloleanu, renunţând la prefectură spre a candida pentru Cameră, şi-a reluat reşedinţa în capitală, Grigore îl vizita aproape zilnic, ca odinioară pe Predeleanu. Nu dintr-o recrudes­cenţă de simpatie, căci Baloleanu, de îndată ce nu mai era într-un loc de răspundere directă, reîncepu teoriile radicale şi sporovăia iarăşi despre chestia ţărănească cu frazele goale, care pe Grigore îl supărau.

― Prima noastră lege are să fie o amnistie generală, care să vindece rănile nenorocirilor recente şi să aducă adevărata pace în suflete! declară într-o zi Baloleanu cu mândrie seniorială. Noi, care am sângerat până în fundul inimii când a trebuit să facem ordine în ţară, ştim să facem şi dreptate, dragă Grigoriţă! Miile de nenorociţi care umplu toate închisorile trebuie să se întoarcă la vetrele lor, pocăiţi şi îndreptaţi, spre a-şi relua munca în folosul şi pentru propăşirea României!

Prin influenţa lui Baloleanu, tânărul Iuga voia să dobândească o slujbă pentru Titu Herdelea care, aflând de la Roşu situaţia lui adevărată la Drapelul, era desperat că rămâne iar pe drumuri. În cele din urmă Baloleanu, prin secretarul general de la Ministerul Domeniilor, reuşi să-l plaseze într-un loc de referent la Direcţia Dobrogei!

― Şi ce voi avea de făcut acolo? întrebă emoţionat Titu, pe care Grigore îl aduse să afle direct vestea bună.

― Să te duci o dată pe lună şi să-ţi încasezi leafa! strigă Baloleanu jovial. Şi altminteri să faci versuri, dacă mai poţi! Sau să te însori, dacă pofteşti!

Tânărul Herdelea roşi, ca şi când i-ar fi ghicit în suflet. Totuşi avu prezenţa de spirit să riposteze:

― Cred că urarea aceasta ar fi mai potrivită pentru domnul Iuga!

Grigore răspunse numai după o pauză şi aproape grav:

― Poate că n-ar fi rău...
6
Pe la mijlocul lui iunie, fără să fi isprăvit nimic, Grigore Iuga se hotărî să se întoarcă la Amara şi nici să nu mai vie pe la Bucureşti până la toamnă. Se duse la familia Predeleanu să-şi ia rămas bun. Victor era singur, Tecla şi Olga aflându-se pentru cumpărături prin oraş. După ce discutară despre toate actualităţile şi mai ales despre pagubele pe care le-au avut Predelenii la Delga (de altfel prea puţin însemnate), Grigore întrebă deodată, ca din senin, schimbând vorba:

― Crezi că Olga ar vrea să fie soţia mea, Victore?... Dar te rog să-mi spui sincer şi fără nici un menajament, fiindcă...

Predeleanu surâse cu o şiretenie străvezie:

― Ea ce crede?... Ai întrebat-o?

Atunci Grigore Iuga îi mărturisi pe nerăsuflate că o iubeşte de mult, că s-a luptat cu sine însuşi în zadar, că i s-a urât cu viaţa, că ar vrea să înceapă o viaţă nouă... Predeleanu îl lăsă să-şi răcorească inima, ascultându-i cu toată seriozitatea de rigoare în asemenea ocazii.

― Uite, dragă Grigoriţă, zise în sfârşit Victor. Spuneai că vrei să pleci mâine la Amara. Amână plecarea cu o zi. Poimâine pleacă şi Olguţa acasă. Poţi s-o însoţeşti, să-i ţii de urât şi chiar să faci o vizită părinţilor ei la Craiova. Am eu, aşa, o bănuială că n-are să-ţi pară rău.

Trenul pleca la cinci. Grigore aştepta în gară de la patru. Întâi sosi Titu Herdelea cu un mic buchet de flori albe. Într-un moment de plinătate sufletească, Grigore i-a spus ieri, când au dejunat împreună, că e fericit şi că iubeşte pe domnişoara Postelnicu. Tânărul Herdelea a vrut să fie primul care să felicite pe Olguţa măcar printr-o floare, căci prin cuvinte încă nu-şi putea permite, ca să nu fie indiscret... Dar mai ţinea să comunice lui Grigore şi bucuria mare ce a avut-o ieri după ce s-au despărţit, când Deli-ceanu, desigur în urma insistenţelor lui Roşu, i-a pus în vedere că rămâne mai departe la Drapelul, cu acelaşi salariu, fiindcă ziarul are nevoie de serviciile lui. Cu o strălucire plină de încredere, Titu exclamă:

― De-acum nu-mi pasă de viaţă... Alaltăieri mă credeam în pulbere şi azi iată-mă cu două lefuri!... Am noroc şi pace!...

Trecuse şi pe la Tanţa, să-i spuie ce noroc a avut. Fata l-a însoţit până la gară şi-l aştepta la o cofetărie, în Calea Griviţei, să meargă pe urmă să se bucure împreună toată ziua.

Pe când Titu vorbea cu entuziasm şi Grigore aştepta nerăbdător, sosi un tren în gară. În mulţimea călătorilor care alergau spre ieşire, Grigore recunoscu pe Ilie Rogojinaru, arendaşul de la Olena. Întoarse capul, parcă i-ar fi fost frică de el. Rogojinaru însă îl zări şi veni glonţ, cu un geamantan în mână, asudat şi zâmbitor.

― Mă mai cunoşti, cucoane? întrebă dânsul, lăsând jos geamanta­nul şi ştergându-şi faţa şi chelia cu o batistă mare. Am auzit şi-am citit ce-aţi pătimit! urmă apoi cu alt glas şi clătinând întristat din cap.

Regretă în multe cuvinte moartea lui Miron Iuga şi a Nadinei, întrebă dacă au avut altfel pagube mari, dacă au început să primească despăgubiri, dacă au fost ucişi mulţi ţărani cu ocazia represiunii, întrerupându-se mereu cu aceeaşi observaţie:

― Nu vă spuneam eu că ţăranii sunt ticăloşi?... V-aduceţi aminte?

Pe urmă istorisi cu mare lux de amănunte ce noroc a avut el de şi-a salvat averea. O zi dacă mai întârzia, deunăzi, când s-au întâlnit în tren spre Piteşti, nu mai găsea decât praf şi cenuşă.

Ţăranii, mai îndrăciţi în Dolj decât în alte părţi, începuseră a da foc conacelor şi a prăda. Au venit şi la dânsul: cucoane în sus, cucoane în jos, să ne dai moşia c-altfel e moarte şi prăpăd... Atunci ce s-a gândit: ia să fie el mai al dracului ca tâlharii. Şi s-a tocmit şi s-a înţeles cu ei că le dă de bunăvoie moşia cu tot ce se afla pe ea, s-o împartă între dânşii cum le pofteşte inima, obligându-se să despăgubească el pe proprietar, dacă ar avea vreo pretenţie. Ca să fie mai siguri au făcut şi contract la primărie, cu sigiliu şi iscălituri. În schimb ei I-au îngăduit să stea în conac până va trece revoluţia. Peste două zile apoi a sosit armata şi i-a săturat de pământ... Râdea cu mare mulţumire:

― Şi iaca aşa am scăpat cu faţa curată, cucoane, de furia tâlharilor!

Pe Grigore râsul arendaşului îl enervă. Observă rece:

― Dacă noi nici dintr-o nenorocire ca asta nu învăţăm nimic, atunci...

Rogojinaru întrerupse supărat:

― Adică ce să învăţăm, cucoane?... A-i ţine mai bine în frâu ori a-i lăsa să ne măcelărească pe toţi cum porniseră?... Nu, nu, cucoane! Aruncaţi în foc cărţile cu teorii şi începeţi a vedea pe ţărani aşa cum sunt şi cum s-au arătat chiar acuma!... Lăsaţi-i să muncească, nu-i obişnuiţi să aştepte să le dea statul ce nu sunt în stare să agonisească ei prin muncă!... Să nu credeţi că ţăranul va fi vreodată mulţumit. Dacă mâine îi daţi pământ de pomană, are să vă ceară pe urmă vite şi unelte de pomană, pe urmă bani de pomană... veşnic câte ceva!...

― Până una-alta au fost satisfăcuţi cu gloanţe! bombăni Grigore întunecat.

― Poate ai fi vrut dumneata, cucoane, să le dea plăcinte calde şi felicitări oficiale? strigă arendaşul, umflându-se. Îmi pare rău! Apoi dacă dumneavoastră, care aţi pătimit ca nimeni altul, puteţi vorbi, ce să mai zicem de cei care...

Spre fericirea lui Grigore, apărură Predelenii şi Rogojinaru rămase bodogănind cu geamantanul. Olga mulţumi cu un surâs lui Titu pentru flori.

― Poetul nu se dezminte niciodată! strigă Predeleanu, strân­gând mâna tânărului Herdelea.

― Mai cu seamă când e vorba de o domnişoară aşa de fermecă­toare! zise tânărul cu pălăria în mână şi cu o privire admirativă către Grigore.

Doamna Tecla Predeleanu era mai mişcată ca toţi. Îi părea rău că n-a luat şi pe copii la gară, să fie de faţă când pleacă Olga, deşi peste câteva zile aveau să plece şi ei la ţară şi, în drum, să se oprească puţin la Craiova. Grigore, fericit şi încurcat, zâmbea mereu, fără să se uite însă la Olga.

― Ea, haideţi, urcaţi-vă în compartiment, că nu mai sunt decât trei minute! zise Predeleanu.

― Sper că mai vii pe la Amara! spuse Grigore lui Titu.

― Dacă o să mă primiţi, bucuros totdeauna! răspunse tânărul Herdelea, îmbrăţişându-l în aceeaşi privire cu Olga.

Pe urmă trenul porni atât de uşor că nici nu se simţi. Din aceeaşi fereastră, Olga şi Grigore surâdeau celor rămaşi pe peron, repe­tând cu toţii ca un refren:

― La revedere!... La revedere!... La revedere!

Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al lumii...



Valea MareMuscel

decembrie 1930septembrie 1932



1 Dar, Gogule, dacă e serios, atunci tu eşti mai mult decât ridicol! (fr.)

Dar tu eşti nebun, micule drag! (fr.)

2 Ah, da, este într-adevăr foarte frumos, foarte parizian! (fr.)

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin