Louis-ferdinand céline

– Ce vrăjitoare! înjură ea câteva momente mai târziu.

– De unde le cunoşti? o întrebai.

– Sunt nişte prietene vechi...

Nu era pentru moment dispusă la mai multe confidenţe.

După felul lor arogant de a se purta cu ea mi se păru că aceste femei o cam întrecuseră pe Lola într-un anumit mediu şi exercitau chiar asupra ei o influenţă destul de mare, incontestabilă. Niciodată nu voi şti mai mult.

Lola vorbea de ieşit în oraş, dar mă invită să rămân la ea s-o aştept, acasă, mai mâncând dacă mi-era foame. Părăsind Laugh Calvin-ul fără să-mi achit nota şi fără intenţia de a mă-ntoarce, din motive serioase, fui mulţumit de permisiunea pe care mi-o acorda, câteva momente de căldură înainte de a înfrunta strada, şi ce stradă, Dum­nezeule!

De îndată ce fui singur, mă îndreptai spre locul de unde-l văzusem ieşind pe servitorul ei negru. La jumă­tatea drumului spre oficiu ne întâlnirăm şi-i strânsei mâna. Încrezător mă conduse în bucătăria lui, loc frumos şi curat, mult mai logic, mai graţios decât salonul.

Imediat începu să scuipe în faţa mea pe magnifica par­doseală şi să scuipe cum numai negrii ştiu să scuipe, departe, copios, perfect. Scuipai şi eu cum putui, din curtoazie. Brusc începurăm confidenţele. Lola, aflai de la el, poseda un vas-salon pe fluviu, două maşini pe piaţă, o pivniţă cu lichioruri din toate ţările lumii. Primea cata­loagele marilor magazine din Paris. Şi poftim. Se porni să-mi repete la nesfârşit aceste sumare informaţii. Nu-l mai ascultam.

Somnolând lângă el, timpurile trecute îmi reveniră în minte, acele timpuri când Lola mă părăsise în Parisul copleşit de război. Vânătoare, goană, pândă vorbăreaţă, mincinoasă, şireată, Musyne, argentinienii, vapoarele lor pline de cărnuri, Topo, cohortele de măcelăriţi din piaţa Clichy, Robinson, valurile, marea, mizeria, bucă­tăria atât de albă a Lolei, negrul ei şi neantul, iar eu înăuntru străin. Totul putea să continue. Războiul îi arsese pe unii, îi încălzise pe alţii, aşa cum focul torturează sau mângâie după cum eşti aşezat în faţa lui sau chiar în el. Trebuie să te descurci, asta-i tot.

E adevărat ce spunea, că mă schimbasem mult. Exis­tenţa te stoarce şi-ţi strâmbă faţa. Şi ei i-o strâmbase, dar mai puţin, mult mai puţin. Săracii sunt mulţi. Sără­cia e uriaşă şi ea se foloseşte de faţa ta ca de un spălător pentru a şterge zoaiele lumii. Iar urmele rămân.

Şi totuşi am băgat de seamă la Lola ceva nou, mo­mente de depresiune, de melancolie, goluri în optimismul ei stupid, momente în care fiinţa trebuie să-şi adune forţele pentru a purta mai departe povara vieţii, a anilor, fără voia ei de-acum prea grei pentru elanul de care mai dispunea încă murdara ei poezie.

Negrul începu deodată să se fâţâie. Îşi venea în fire. Nou prieten, înţelegea să mă-ndoape cu prăjituri, să mă-nfunde de ţigări. Dintr-un sertar scoase la sfârşit cu infinite precauţii ceva rotund şi plumbuit.

– Bomba! mă anunţă el furios.

Am dat înapoi. „Li­berté! Libertà!" vocifera el jovial.

Puse totul la loc şi scuipă din nou măreţ. Ce emoţie! Exulta. Râsul lui mă-nfioră, o cufureală de senzaţii. Un gest în plus sau în minus, îmi ziceam, ce mai conta. Când Lola se-ntoarse din oraş ne găsi pe amândoi în salon, fumând şi făcând haz. Se făcu a nu observa nimic.

Negrul o şterse pe dată, pe mine mă duse în camera ei. O regăsii tristă, palidă, tremurând. De unde putea să vină? Începea să fie foarte târziu. Era ora la care ame­ricanii se simt dezorientaţi, fiindcă viaţa nu mai vibrează în jurul lor decât cu încetinitorul. În garaj, o maşină din două. Momentul confidenţelor spuse pe jumătate. Tre­buie să te grăbeşti să profiţi. Lola mă pregăti pentru acest moment punându-mi tot felul de întrebări, dar tonul pe care şi-l alesese ca să-mi pună aceste întrebări despre existenţa mea în Europa mă agasa enorm.

Nu ascundea deloc că mă credea în stare de toate mârşăviile. Această ipoteză nu mă înfuria, ci doar mă-ncurca într-un fel. Simţea ea bine că venisem s-o văd ca să-i cer bani şi numai acest fapt şi era de ajuns să creeze între noi o animozitate foarte firească. Sentimente la un pas de crimă. Ne mărgineam la banalităţi şi făceam tot ce-mi stătea în putinţă pentru ca o ceartă definitivă să nu izbucnească între noi. Se interesă între altele de şotiile mele genitale, dacă nu cumva abandonasem vreun copil în hoinărelile mele şi pe care ea ar fi putut să-l adopte. Ce idee caraghioasă-i mai venise! Marota ei, adop­ţiunea unui copil. Gândea destul de simplu că un ratat de felul meu trebuie să-şi fi lăsat sămânţa clandestină pe sub toate cerurile. Era bogată, îmi mărturisi, dar tânjea că nu se putea dedica unui copil. Citise toate lucrările de puericultură şi mai ales cele care liricizau până la leşin maternitatea, acele cărţi care dacă le citeşti te iz­băvesc pentru totdeauna de dorinţa de a mai face amor. Pentru fiecare virtute, literatura ei infectă.

Pentru că ea dorea să se dedice exclusiv unei fiinţe „mititele", eu nu mai aveam nici o şansă. Nu-i puteam oferi decât trupul meu cel mare, pe care ea îl găsea absolut dezgustător. La urma urmei numai mizeriile frumos pre­zentate fac reţetă, bine puse la punct de fantezia noastră. Conversaţia lâncezea: „Uite, Ferdinand, îmi propuse în cele din urmă, am pălăvrăgit destul, am să te iau cu mine de cealaltă parte a New-York-ului, ca să-i faci o vizită micuţului meu protejat, mă ocup de el cu destulă plăcere, dar maică-sa mă plictiseşte..." Nu era deloc o oră po­trivită. Pe drum, în maşină, vorbirăm de negrul ei cata­strofic.

– Ţi-a arătat bombele? mă întrebă.

Îi mărturisii că fusesem supus la această probă.

– Nu-i periculos, să ştii, Ferdinand, maniacul ăsta. Îşi încarcă bombele cu facturi de-ale mele vechi... De mult, la Chicago, a fost şi el cineva... Făcea parte pe atunci dintr-o societate secretă foarte puternică pentru emanciparea negrilor. Erau, după câte mi s-au povestit, nişte oameni îngrozitori... Banda a fost dizolvată de autorităţi, dar el a rămas cu gustul bombelor, negrul meu... Nu pune niciodată exploziv în ea.... Gluma îi ajunge... Un artist în fond... Toată viaţa va face revoluţie. Dar îl păstrez pentru că este o slugă excelentă! Şi la urma urmei, e mai cinstit decât alţii care nu fac revoluţii...

Revenii la mania ei de adopţiune.

– Păcat totuşi că nu ai o fetiţă pe undeva, Ferdinand, în genul visător ca tine, i-ar sta foarte bine unei femei, în timp ce unui bărbat nu i se potriveşte deloc...

Ploaia biciuindu-ne abătea noaptea peste maşina noastră care aluneca pe lunga bandă de ciment luciu. Totul îmi era ostil şi rece, chiar mâna ei pe care o ţineam totuşi strâns într-a mea. Totul ne despărţea. Sosirăm în faţa unei case foarte diferite de cea pe care o părăsi­serăm, într-un apartament de la primul etaj, un băieţel de vreo zece ani aproape ne aştepta împreună cu maică-sa. Mobilierul acestor încăperi, fals stil Louis XV, mirosea a prăjeala unui prânz recent. Băieţelul se aşeză pe ge­nunchii Lolei sărutând-o foarte tandru. Maică-sa mi se păru la fel de duioasă cu Lola şi făcui în aşa fel ca, în timp ce Lola vorbea cu cel mic, eu s-o trec pe maică-sa în cealaltă cameră.

Când ne-am întors, băieţelul repeta în faţa Lolei un pas de dans pe care tocmai îl învăţase la cursul de la Conservator. „Trebuie totuşi să-i mai dăm câteva ore de lecţii particulare, conchise Lola, apoi aş putea să-l prezint la teatrul Globe prietenei mele Vera. S-ar putea să aibă viitor, copilul!" Mama după aceste încurajări se pierdu în mulţumiri şi văicăreli. Primi în acelaşi timp un fişic de dolari verzi pe care-l băgă în corsaj ca pe un bilet de amor.

– Mi-ar place băieţelul destul de mult, conchise Lola când furăm din nou afară, dar trebuie s-o suport şi pe maică-sa şi nu-mi plac mamele prea şmechere... Şi apoi băieţelul e totuşi prea vicios... Nu-i genul de ataşament pe care l-aş dori... Aş vrea să încerc un sentiment absolut matern... Mă înţelegi, Ferdinand?...

Ca să pot mânca aş fi fost în stare să înţeleg orice, dar asta nu mai e inteli­genţă, e gumilastic.

N-o mai urneai din dorinţa ei de puritate. După câteva străzi mă întrebă unde am să mă culc în seara aceea şi făcu cu mine câţiva paşi pe trotuar. I-am răspuns că dacă nu găseam câţiva dolari pe loc, nu mă voi culca nicăieri.

– Bine, îmi răspunse, hai cu mine până acasă să-ţi dau acolo ceva bani şi ai să te duci unde vrei.

Ţinea să mă semene în noapte cât mai degrabă posi­bil. Era firesc. Tot aşa, împins în noapte mereu, trebuie să ajung undeva în cele din urmă, îmi ziceam. Asta era con­solarea. „Curaj, Ferdinand, îmi repetam mie însumi, ca să mă îmbărbătez, alungat mereu de peste tot vei des­coperi în cele din urmă trucul care să înfricoşeze de moarte toate bestiile câte sunt pe lumea astea, truc care trebuie să existe cu siguranţă în străfundurile beznei, la capătul nopţii. De frica lui nu merg ei până la capătul nopţii!"

Apoi între noi doi în maşină se lăsă frigul. Străzile pe care treceam ne ameninţau cu toată liniştea lor înarmată până-n dinţi cu piatră, înălţată în infinit, ca un fel de potop în suspensie. Un oraş la pândă, monstru incredibil, cleios de bitum şi de ploaie. În sfârşit încetinim. Lola mi-o luă înainte spre poartă.

– Urcă, mă invită, vino după mine!

Din nou în salonul ei. Mă-ntrebam cât îmi va da ca să termine cu mine şi să scape. Căuta banii într-o poşetuţă lăsată pe o mobilă. Auzeam foşnetul biletelor mototolite. Ce secunde! În oraş nu mai exista decât acest foşnet! Eram atât de încurcat că o întrebai, nu ştiu de ce, aproape fără legătură, despre maică-sa pe care o uitasem.

– E bolnavă, mama, făcu ea întorcându-se să mă pri­vească drept în ochi.

– Unde-i acum?

– La Chicago.

– Ce are?

– Cancer la ficat... Am dat-o în grija celor mai mari specialişti din oraş... Mă costă foarte scump tratamentul, dar o vor salva. Mi-au promis.

Precipitată îmi dădu o mulţime de detalii privind starea mamei ei la Chicago. Devenită deodată foarte tandră şi familiară, nu se putu stăpâni să nu-mi ceară un pic de in­timă speranţă. Îmi căzuse-n mână.

– Crezi, nu-i aşa Ferdinand, că o vor vindeca?

– Nu, îi răspunsei, răspicat, foarte categoric, cancerul ficatului este absolut nevindecabil.

Păli deodată până-n albul ochilor. Era pentru prima oară când o vedeam, javra, deconcertată de ceva.

– Totuşi, Ferdinand, specialiştii m-au asigurat că o vor vindeca! Mi-au certificat... Mi-au scris... Sunt doctori foarte buni...

– Pentru bani, Lola, din fericire vor exista întot­deauna doctori foarte buni... Şi eu aş face la fel dacă-aş fi în locul lor... Şi tu, Lola...

Ceea ce-i spuneam i se păru dintr-o dată atât de netă­găduit, atât de evident, că nu mai îndrăzni să mă contrazică.

O dată în viaţa ei, poate pentru prima oară, nu mai avea curaj.

– Ascultă, Ferdinand, îţi dai seama ce rău îmi faci?... O iubesc mult pe mama, ştii şi tu cât de mult o iubesc, nu-i aşa?...

Ca nuca-n perete! Dumnezeii mă-sii! Parcă ar avea vreo importanţă pe lumea asta că-ţi iubeşti mama sau nu? Suspina în neantul ei, Lola.

– Ferdinand, eşti un ratat oribil, reluă ea furioasă, şi al dracului de rău!... Te răzbuni cât poţi, ca un ticălos, pentru situaţia ta de mizerie spunându-mi lucruri îngro­zitoare... Sunt sigură că-i faci mamei mult rău numai vor­bind aşa cum vorbeşti!...

O ajungeau în disperarea ei duhorile metodei Coué.

Enervarea ei nu mă-nfricoşa la fel de tare ca aceea a ofiţerilor de pe Amiralul Bragueton, cei care ar fi vrut să mă omoare ca să învioreze doamnele lenevite.

O priveam atent pe Lola în timp ce mă făcea albie de porci, mândru parcă să constat prin contrast că indiferenţa mea, ce spun, bucuria mea, creştea cu cât mă-njura mai tare. Mă simţeam bine-n sinea mea.

„Ca să scape de mine va trebui, calculam eu, să-mi dea acum cel puţin douăzeci de dolari... Poate chiar mai mult..."

Reluai ofensiva: „Lola, împrumută-mi banii pe care mi i-ai promis că dacă nu, am să mă culc aici şi ai să mă auzi repetând tot ceea ce ştiu despre cancer, complicaţiile, ereditatea, pentru că e ereditar, să ştii, Lola, cancerul. Să nu uităm!"

Pe măsură ce etalam detaliile cazului mamei sale, le şlefuiam, o vedeam în faţa mea pe Lola albăstrindu-se, slăbind, muindu-se. Ah! javra, ţin-te bine, Ferdinand! Eşti şi tu o dată pe drumul cel bun!... Nu slăbi coarda... Nu vei mai prinde ocazia multă vreme de acum încolo!...

– Ţine! Poftim! făcu ea exasperată, na-ţi o sută de dolari şi şterge-o de aici şi să nu mai vii niciodată, mă auzi, niciodată!... Afară! Afară! Afară! Porcule!...

– Sărută-mă totuşi, Lola, hai!... Să ne-mpăcăm! i-am propus ca să văd până unde merge dezgustul ei faţă de mine. Scoase atunci un revolver din sertar şi nu-n glumă. Mi-a ajuns scara, n-am mai chemat ascen­sorul. Mi-a dat totuşi poftă de muncă şi mult curaj această formidabilă ceartă. De a doua zi am luat trenul spre Détroit unde mă asiguraseră că angajarea era mai uşoară în mii de slujbuliţe nu prea obositoare şi bine plătite.

Ei, trecătorii, mi-au vorbit cum îmi vorbise sergentul în pădure. „Uite! mi-au spus. Nu te poţi rătăci, e drept în faţa dumitale."

Şi-am văzut într-adevăr nişte clădiri întinse, bondoace şi-nsticlate, nesfârşite colivii de muşte în care se zăreau oameni mişcându-se, dar abia mişcându-se de parcă s-ar fi zbătut fără vlagă împotriva nu ştiu cărui lucru impo­sibil. Asta era Ford? Şi apoi roată-mprejur şi deasupra până la cer un zgomot greu şi multiplu al torentelor de aparate, copleşitor, îndârjirea maşinilor de a se învârti, de a geme, mereu gata să sară-n ţăndări şi nesărind niciodată.

„Aici e deci, mi-am zis... Nu-i prea îmbietor..." Era chiar mai rău decât celelalte. Mă dădui mai aproape până lângă poartă unde era scris pe o tăbliţă că se angajează oameni.

Nu eram singurul care aşteptam. Unul din cei care stă­ruiau răbdători în faţa porţii mă informă că se-nvârtea pe acolo de vreo două zile. Venise din Iugoslavia, oaia, să se angajeze. Un alt nenorocit mi se adresă, pretinzând că venise să muncească aşa numai de plăcerea lui, un maniac, un mincinos.

Din această mulţime nimeni aproape nu vorbea engleza. Se spionau între ei ca fiarele neîncrezătoare, bătute adesea. Din mijlocul lor urca un miros de rufărie pişărcoasă în­tocmai ca la spital. Când îţi vorbeau le ocoleai gura din cauză că dinlăuntrul săracului duhneşte a moarte.

Ploua peste mica noastră adunătură. Fetele se strânseseră una-n alta sub streaşină. Oamenii care caută de lucru pot fi înghesuiţi oricât. Era bine la Ford, îmi explica rusul cel bătrân în şoaptă, pentru că angajau pe oricine şi orice. „Numai bagă de seamă, a adăugat întru ştiinţa conduitei mele, nu trebuie să faci pe deşteptul, pentru că dacă faci pe deşteptul te vor da afară cât ai zice peşte şi tot cât ai zice peşte te vor înlocui cu acele maşini me­canice pe care le au întotdeauna pregătite şi poţi să zici adio că-n veci nu te mai primesc." Vorbea bine limba de la Paris acest rus pentru că fusese „taxi" mulţi ani acolo, dar rămăsese lefter după o afacere cu cocaină la Bezons pentru ca în cele din urmă să-şi joace maşina la zaruri cu un client la Biarritz şi s-o piardă.

Era adevărat ce-mi spusese că angajau pe oricine la Ford. Nu minţise. Mă-ndoisem totuşi pentru că nenorociţii delirează uşor. Există un moment în mizerie când raţiunea nu mai face una cu corpul. Pentru că-i vine foarte greu. Numai sufletul rămas din el îţi mai vorbeşte. Dar sufletul nu-i responsabil.

Bineînţeles că pentru început ne-au dezbrăcat la piele. Vizita medicală se desfăşura într-un laborator. Treceam încet prin faţa lor. „Eşti numai piele şi os, a constatat infirmierul privindu-mă, dar nu-i nimic".

Şi eu care credeam că mă vor respinge de la muncă din cauza febrei africane, şi ce uşor ar fi putut băga de seamă dacă numai din întâmplare mi-ar fi pipăit ficatul! Dimpo­trivă, păreau foarte mulţumiţi să găsească pociţi şi infirmi în lotul nostru.

– Pentru ceea ce veţi face aici n-are importanţă cum arătaţi! mă asigură doctorul examinator imediat.

– Cu atât mai bine, am răspuns eu, dar ştiţi, domnule doctor, eu am ceva învăţătură şi chiar am făcut mai de mult ceva studii medicale...

Brusc mă privi cu ochi răi. Am simţit că făcusem o gafă pe lângă multe altele şi nu spre binele meu.

– Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă... N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie... Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învă­ţătură!

Avusese dreptate să mă prevină. Era mai bine să ştiu la ce să mă aştept dinspre obiceiurile casei. Prostii aveam la activul meu pentru cel puţin zece ani. Ţineam de acum să trec drept un biet nevoiaş. Odată îmbrăcaţi, furăm repartizaţi în şiruri târşite, în grupe şovăielnice, drept întărire spre acele locuri de unde ne ajungeau bubuiturile enorme ale maşinilor. Totul se zgâlţâia în imensul edi­ficiu şi tu însuţi erai zgâlţâit din cap până-n picioare, zgu­duiturile venind din ferestre, din plafon, din fierărie, vibraţii transmise de sus în jos. Deveneai tu însuţi ma­şină, fără să vrei şi cu toate cărnurile zdrumicate în acest vuiet de enormă turbare care-ţi prindea capul ca într-un cerc de fier, şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi mai jos îţi scutura maţele ca să urce apoi din nou spre ochi în mici salturi precipitate, nesfârşite, neobosite. Pe măsură ce înaintam mai pierdeam din tovarăşi. Le surâdeam la despărţire de parcă tot ce s-ar fi petrecut era nespus de plăcut. Nu se mai putea vorbi nici auzi nimic. Rămâneau de fiecare dată cite trei, patru în jurul unei maşini.

Şi totuşi se rezistă! Cu greu te dezguşti de propria-ţi substanţă, ai vrea numai să opreşti totul în loc ca să poţi gândi, şi să-ţi auzi inima bătându-ţi uşor, dar asta nu se poate. Nu se mai poate opri. Se prăvale această nesfârşită cutie cu oţele învârtindu-ne şi pe noi în pântecul ei odată cu maşinile şi cu pământul. Toţi deodată! Şi miile de rotiţe şi de ciocane care nu cad niciodată în acelaşi timp, cu zgomote care se izbesc unul de altul, unele atât de violente că declanşează în jurul lor un fel de linişte care-ţi face parcă bine. Vagonetul local plin de fierărie se chinuia să treacă printre maşini! Faceţi loc! Feriţi pentru ca el să poată sălta încă o dată, istericul! Şi hop, pleacă fremătând mai departe nebunul, zornăind printre curele şi volante, ducând oamenilor raţia lor de trudă.

Muncitorii aplecaţi cu grijă să le facă pe plac maşini­lor te scârbesc când îi vezi trecând mereu aceleaşi şi aceleaşi buloane prin calibru, în loc s-o sfârşească odată pentru totdeauna cu acest miros de ulei şi cu vaporii care-ţi ard timpanele şi interiorul urechii prin gât. Şi nu ruşinea le îndoaie capetele. Cedezi zgomotului cum cedezi războiului. Te laşi stăpânit de maşină cu cele trei idei care ţi-au mai rămas în dosul frunţii. S-a terminat. Tot ce priveşti, ce atingi cu mâna e acum dur. Şi tot ce se nimereşte să-ţi mai aminteşti e ţeapăn ca fierul şi n-are nici un gust în mintea ta.

Ai devenit dintr-odată scârbos de bătrân.

Trebuie să renunţi la viaţa de afară, să faci din ea oţel, de folos cuiva. Şi asta pentru că n-o iubeai destul aşa cum era. Trebuie să faci din ea un obiect solid, asta-i Regula.

Încercai să-i vorbesc maistrului la ureche, a grohăit ca un porc drept răspuns şi numai prin gesturi mi-a arătat foarte răbdător cea mai simplă manevră pe care trebuia s-o îndeplinesc de acum încolo pentru totdeauna. Minutele mele, orele mele, restul meu de timp, ca şi al celorlalţi de aici, se va petrece trecând şuruburi orbului de alături care măsura de ani întregi aceste şuruburi, mereu aceleaşi. Dar mă executai de la început foarte prost. Nu mă certă deloc, dar după trei zile de la această muncă iniţială fui transferat, ratat, la trambalarea unui cărucior plin de şaibe care naviga de la o maşină la alta. Acolo lăsam trei, aici douăsprezece, dincolo numai cinci. Nimeni nu-mi vorbea. Nu mai existai decât printr-un fel de ezitare între năuceală şi delir. Nimic nu interesa decât continuitatea bubuitoare a mii şi mii de instrumente care-l comandau pe om.

Când la ora şase totul se opreşte, plecând de aici iei cu tine în ţeastă zgomotul pentru noaptea întreagă, zgomot şi miros de ulei, de parcă ţi-ai fi schimbat pentru tot­deauna şi nasul şi creierul.

Şi atunci, tot renunţând, am devenit parcă altul... Un nou Ferdinand. Numai în câteva săptămâni. Mă apucă to­tuşi dorul de oamenii de afară. Nu de cei din atelier, de­sigur, aceştia nu erau decât ecouri şi mirosuri de maşini ca şi mine, cărnuri fără încetare cutremurate, tovarăşii mei. Vroiam să ating un corp adevărat, un corp tranda­firiu de adevărată viaţă liniştită şi domoală.

Nu cunoşteam pe nimeni în acest oraş şi mai ales nu cunoşteam femei. Cu multă greutate am reuşit să culeg în cele din urmă adresa nesigură a unei „Case", a unei spelunci clandestine în cartierul de nord al oraşului. Mă dusei în recunoaştere prin acele locuri câteva seri la rând, după slujba de la uzină. Strada semăna cu oricare alta, dar mai bine întreţinută poate decât cea pe care stăteam eu.

Descoperisem căsuţa unde se întâmpla totul, înconju­rată de grădini. Dacă vroiam să intru trebuia să procedez rapid, pentru ca poliţistul care făcea de gardă în apropierea porţii să nu bage de seamă nimic. Fu primul loc din Ame­rica unde mă primiră fără brutalitate, amabil chiar pentru cei cinci dolari ai mei.

Şi erau o mulţime de tinere femei frumoase, căr­noase, pline de sănătate şi de graţie tot ca cele de la Laugh Calvin la urma urmei.

Şi apoi pe acestea le puteai cel puţin atinge fără mofturi. Nu m-am putut stăpâni să nu devin un obişnuit al acestui loc. Toţi banii mei se topeau aici. Îmi trebuiau odată cu venirea serii promiscuităţile erotice ale acestor splendide gazde, ca să mai prind un pic de suflet. Cine­matograful nu-mi mai ajungea, antidot prea blând, fără efect real contra atrocităţii materiale a uzinei. Trebuia să recurg, ca să rezist încă, la marile tonice ale dezmăţului, la puternicele purgative vitale. Nu mi se cerea decât o cotă foarte mică în această casă, aranjamente între prieteni, pentru că le adusesem din Franţa acestor doamne o mie şi unu de şpiluri şi minciuni. Numai sâmbătă seara, gata cu poveştile, afacerea era în toi şi lăsam locul echipelor de base-ball în chef, pline de energie, nişte zdrahoni cărora fericirea le venea tot atât de uşor ca respiraţia.

În timp ce ele bucurau echipele, eu, în vervă, redactam mici nuvele pentru mine singur în bucătărie. Entuziasmul acestor sportivi pentru creaturile locului nu se ridica desigur până la fervoarea mea un pic neputincioasă. Aceşti atleţi siguri pe forţa lor erau blazaţi în ceea ce priveşte perfecţiunea fizică. Frumuseţea e ca bunăstarea sau alcoo­lul, te obişnuieşti, nu-i mai dai atenţie.

Ei veneau la bordel mai ales ca să se distreze. Adesea se băteau groaznic la sfârşit. Poliţia sosea atunci în trombă şi căra totul în micile ei camioane.

Curând faţă de una din tinerele femei ale acelui loc, Molly, încercai un excepţional sentiment de încredere, care la fiinţele înfricoşate ţine loc de dragoste. Mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri, de drăgălăşeniile ei, de picioa­rele ei lungi şi bălane, nemaipomenit de zvelte şi muscu­loase, picioare nobile. Adevărata aristocraţie umană, orice s-ar spune, picioarele o conferă, fără nici o îndoială.

Devenirăm intimi trup şi suflet şi mergeam să ne plimbăm în oraş câteva ore în fiecare săptămână. Era plină de bani această prietenă pentru că ea câştiga până la o sută de dolari pe zi în spelunca ei, în timp ce eu la Ford de-abia câştigam şase. Amorul pe care-l executa pentru ca să trăiască n-o obosea deloc. Americanii fac asta ca păsările.

Înspre seară, după ce îmi terminam de târât căruciorul purtător, mă străduiam să fiu bine dispus pentru întâlnirea de după cină. Trebuie să fii vesel cu femeile, măcar la început. O mare şi nedesluşită dorinţă mă împingea să-i propun unele lucruri, dar nu aveam forţa necesară. Înţe­legea bine Molly ramolismentul industrial, era obişnuită cu muncitorii.

Într-o seară aşa pe nepusă masă, mi-a oferit cincizeci de dolari. M-am uitat la ea mai întâi. Nu îndrăzneam. Mă gândeam ce-ar fi zis mama într-un asemenea caz. Apoi m-am gândit că maică-mea, biata, nu mi-ar fi putut oferi niciodată atât. Ca să-i fac plăcere lui Molly, imediat mi-am cumpărat cu dolarii ei un frumos costum bej pastel (four pièce suit¹) după moda din primăvara ace­lui an. Niciodată nu mă văzuseră sosind la bordel atât de fercheş. Patroana puse să cânte fonograful ei cel mare, numai ca să mă-nveţe să dansez.