Louis-ferdinand céline

Ce are a face că mi ţi l-au dus pe acest filozof într-o seară în mare viteză lângă bastioane, asta era o dovadă în plus că mai era încă bun de împuşcat. I-au trebuit chiar doi jandarmi să-l ducă, unul mare şi unul mic. Mi-aduc bine aminte. Un anarhist, s-a spus despre el în Consiliul de război.

După ani şi ani, tot gândindu-te, se întâmplă să vrei să prinzi iar vorbele pe care le-au spus unii oameni şi chiar să-i întâlneşti pe oamenii care le-au spus, ca să-i întrebi ce au vrut să spună... Dar sunt de mult duşi! Nu aveai destulă învăţătură ca să-i fi înţeles... Ai vrea să ştii dacă nu cumva şi-au schimbat părerea din întâmplare... Dar e mult prea târziu... S-a terminat. Nimeni nu mai ştie nimic despre ei... Trebuie să-ţi continui sin­gur drumul în noapte. Ţi-ai pierdut adevăraţii tovarăşi. Şi nu le-ai pus întrebarea cea mai nimerită, cea adevă­rată, cât mai era încă timp. Cât erai lângă ei, n-o ştiai. Un om pierdut. Şi apoi eşti oricum în întârziere. Toate astea sunt doar regrete care nu-ţi mai ţin de cald.

În sfârşit din fericire, abatele Protiste veni el să mă caute într-o bună dimineaţă, ca să-mpărţim câştigul, cel pe care-l obţinusem din afacerea cu cavoul maicii Henrouille. Nu credeam c-am să mai văd ceva vreodată de la preot. Parcă-mi picaseră din cer. Câte o mie cinci sute de franci pentru fiecare. Aducea în acelaşi timp veşti bune de la Robinson. Ochii lui după cât se părea mergeau mult mai bine. Pleoapele nu-i mai supurau. Şi toţi cei de acolo mă chemau să vin. Le promisesem dealtfel să merg să-i văd. Protiste el însuşi stăruia.

După câte îmi povestea am înţeles că Robinson se va însura curând cu fiica negustoresei de lumânări a bisericii de lângă cavou, cea de care depindeau mumiile maicii Henrouille. Căsătoria era ca şi făcută.

Fireşte toate acestea ne făcură să vorbim într-un fel despre decesul domnului Henrouille, dar fără să stăruim, şi reluarăm mai plăcut vorba despre viitorul lui Robinson şi chiar despre acest oraş Toulouse pe care eu nu-l cunoşteam deloc şi despre care Grappa îmi vorbise odinioară, şi apoi despre genul de comerţ pe care-l făceau acolo Robinson împreună cu bătrâna şi în sfârşit despre tânăra care se va mărita cu Robinson. Pe scurt vorbirăm câte puţin de toate şi despre toate... O mie cinci sute de franci! Mă făceau indulgent şi ca să zic aşa optimist. Găseam că toate proiectele lui Robinson despre care-mi vorbea abatele erau foarte înţelepte, pline de bun simţ şi judecată, adaptate la împrejurări... Totul se va aranja. Aşa credeam cel puţin. Şi apoi începurăm să discutăm, eu şi părintele, despre vârstă. Trecuserăm şi eu şi el de mult de treizeci de ani. Rămâneau departe în trecut cei treizeci de ani ai noştri pe malurile nămolite de ape şi fără prea mari păreri de rău. Nu mai merita nici măcar osteneala să-ntorci capul ca să mai priveşti o dată malurile. Nu pierdem mare lucru îmbătrânind. „Trebuie să fii abject, conchisei eu, ca să regreţi un an mai degrabă decât altul! ... Aşa că noi, părinte, putem îmbătrâni cu curaj, fără mof­turi! A fost ziua de ieri oare atât de plăcută? Sau cea de acum un an! Cum ţi s-a părut? Să regreţi, ce? Oare? Tinereţea?... Noi n-am avut tinereţe!..."

„Întineresc, e adevărat, mai degrabă dinlăuntru şi pe măsură ce înaintează în vârstă cei săraci, şi când li se apropie sfârşitul, dacă au încercat să se lepede în drum de toată minciuna şi frica şi neruşinata poftă de a se supune care li s-a dat din naştere, devin pe scurt mai puţin dezgustători ca la început. Încolo nimic din ce există pe pământ nu e pentru ei! Nu-i priveşte! Sarcina lor, singura, e să se lepede de supunerea lor, s-o borască. Dacă ajung s-o facă înainte de a crăpa se pot lăuda că n-au trăit degeaba".

Hotărât, eram binedispus. Cei o mie cinci sute de franci îmi aţâţau verva, continuai: „Tinereţea adevărată, sin­gura, părinte, e să iubeşti lumea întreagă fără distincţie, numai asta e adevărat, numai asta e tinereţea şi pros­peţimea. Ei bine, cunoşti vreunul care să fie atât de chib­zuit, părinte?... Eu unul, nu!... Nu văd pretutindeni decât odioase şi străvechi neghiobii borşindu-se în trupuri mai mult sau mai puţin tinere, şi cu cât se borşesc mai mult aceste murdării cu atât îi răscolesc mai mult pe cei tineri şi pretind atunci că sunt formidabil de tineri. Dar nu e adevărat, e numai pălăvrăgeală!... Sunt tineri numai în felul furunculelor în care forfoteşte puroiul şi le umflă."

Era cam încurcat Protiste că-i vorbeam aşa... Ca să nu-l agasez prea mult schimbai vorba... Mai ales că fusese amabil cu mine şi chiar providenţial... Când un subiect te frământă cum mă frământa pe mine, e greu să renunţi la el... De îndată ce rămâi singur te copleşeşte subiectul întregii tale vieţi... Te idioţeşte. Ca să scapi încerci să spoieşti cu el pe toţi cei care vin să te vadă şi asta îi plictiseşte. A fi singur înseamnă a te-nvăţa cu moartea. „Vom muri, i-am mai spus, mai rău decât câinii, şi ne vor trebui o mie de minute ca să crăpăm şi fiecare minut va fi nou şi încolţit de atâta spaimă încât să uităm de o mie de ori toată plăcerea pe care am avut-o făcând o mie de ani dragoste... Fericirea pe pământ e să mori iubind, înconjurat de iubire. Restul nu e nimic decât frică, pe care nu îndrăzneşti s-o mărturiseşti, nu e nimic decât artă."

Protiste ascultându-mă divagând în felul acesta îşi făcu gânduri că mă-mbolnăvisem din nou. Poate că el avea dreptate şi eu greşeam în toate. În pustnicia mea, gata să caut o pedeapsă egoismului universal, imaginaţia mea o lua razna într-adevăr, aş fi căutat o pedeapsă până-n pânzele albe! Te distrezi cum poţi şi când poţi pentru că ocaziile de a merge undeva sunt foarte rare, din cauza banilor care-ţi lipsesc, şi încă mai rare ocaziile de a scăpa de tine însuţi şi de a face dragoste.

Sunt de acord că nu eram deloc în drept să-l agasez pe Protiste cu ideile mele contrarii convingerilor lui reli­gioase, dar trebuie să mărturisesc că avea în toată persoana lui un anumit aer de superioritate care probabil că-i enerva pe mulţi. După părerea lui ne găseam cu toţii pe pământ, numerotaţi, într-un fel de scârboasă sală de aşteptare a eternităţii pe pământ. Numărul lui era excelent bineînţeles, rezervat pentru Paradis. Restul nu-l interesa.

Asemenea convingeri nu-s de înghiţit. În pofida acestui lucru, pentru că mi se oferise chiar în aceeaşi seară să-mi avanseze suma de care aveam nevoie pentru călătoria la Toulouse încetai să-l mai inoportunez şi să-l mai con­trazic. Frica de a da peste Tania cu fantoma ei la „Tarapout" mă făcu să accept pe loc invitaţia. Oricum, o săptămână sau două de trai bun, îmi ziceam. Dracul are la îndemână toate mijloacele ca să te ispitească. Nu le dai de capăt niciodată!

Numai un pic să trăieşti mai mult şi n-ai mai şti încotro s-o apuci de atâta fericire. Risipite peste tot, pute pământul de aceste stârpituri de fericire, nu mai poţi răsufla de ele.

Stârpiturile de prin muzee, avortonii adevăraţi, există oameni care numai văzându-i se-mbolnăvesc, gata mereu să vomeze. Te poţi îmbolnăvi de asemeni numai gândindu-te la prizăritele noastre încercări de a fi fericiţi, pierituri mult înainte de a fi murit cu adevărat.

Mereu ai tânji după ele dacă nu le-ai uita. Fără a mai pune la socoteală osteneala pe care ţi-ai dat-o ca să ajungi acolo unde ai ajuns, tot aţâţându-ţi mereu speranţa, căză­tura noastră de fericire, fervorile şi minciunile... Dacă mai vrei, poftim! Şi apoi, banii! Şi odată cu ei mofturi şi eternităţi câte vrei... Lucrurile pe care eşti pus să juri şi pe care juri şi pe care le crezi nespuse de alţii niciodată şi nejurate înainte să-ţi fi umplut ţie spiritul şi gura, şi parfumurile şi mângâierile şi strâmbăturile, în sfârşit toate, ca să termini în cele din urmă prin a le ascunde cât poţi, ca să nu mai vorbim de ruşinea şi de frica de a nu le râgâi pe toate ca pe o vărsătură. Nu îndârjirea ne lipseşte, aşadar, ci faptul că cel mai adesea nu găsim drumul cei bun care duce liniştit spre moarte.

A merge la Toulouse era în definitiv tot o prostie. Nu m-am îndoit o clipă de asta, deci nu am scuze. Dar tot urmându-l aşa pe Robinson în aventurile lui, prinsesem gustul afacerilor dubioase. Încă de la New-York, în nopţile în care nu mai puteam dormi, mă frământam cum aş putea să-l însoţesc pe Robinson mai departe, tot mai departe. Te afunzi în noapte, te-ngrozeşti mai întâi, şi totuşi vrei încă să-nţelegi şi atunci nu-i mai părăseşti adâncurile. Dar sunt prea multe de înţeles în acelaşi timp. Viaţa e cu adevărat mult prea scurtă. Nu vrei să fii nedrept cu nimeni. Îţi faci scrupule, şovăi să judeci totul dintr-odată şi ţi-e frică să nu mori şovăind, pentru că atunci sigur ai venit pe pământ degeaba. Mai rău decât orice.

Trebuie să te grăbeşti să nu-ţi ratezi moartea. Boala, mizeria care îţi fac praf orele, anii, insomniile care te-ncenuşează zile şi săptămâni, şi cancerul care urcă poate meticulos şi sângerând din rect.

Timpu-i scurt, se zice! Fără a mai pune la socoteală războaiele gata mereu să se dezlănţuie în plictiseala cri­minală a oamenilor, să urce din pivniţele în care sunt închişi săracii. Sunt ucişi oare destui săraci?... Nu-i sigur... Asta e problema? Ar trebui poate să-i strângem de gât pe cei care nu înţeleg? Şi să se nască alţi săraci, mereu alţii, până când se va întâmpla să-nţeleagă în sfârşit bine batjocura, toată batjocura... Cum tunzi peluzele până când iarba e cu adevărat moale şi bună.

Debarcând la Toulouse, mă trezii în faţa gării destul de şovăitor. O bere la bufet şi iată-mă hoinărind pe străzi. Plăcute sunt oraşele necunoscute! E momentul şi locul în care poţi crede că toţi oamenii sunt buni. E un moment de vis. Poţi profita că e numai un vis şi să zăboveşti puţin prin grădina publică. Dar, trecut de o anumită vârstă, fără excelente motive de familie, ai aerul, ca Parapine, că urmăreşti fetiţele în grădina publică, trebuie să te fereşti. E mai bine, înainte de a trece pragul grădinii, să intri la patiserie, în frumosul magazin din colţ aranjat minu­ţios ca un decor de bordel cu păsărele care împodobesc oglinzile cu marginile late. Lumea se oglindeşte meşte­rind praline, multiplicată la nesfârşit. Loc pentru serafimi. Domnişoarele din magazin flecăresc despre afacerile lor amoroase în şoaptă, cam aşa:

– Atunci i-am spus că poate veni să mă caute du­minică... Mătuşa mea care a auzit a făcut o întreagă tevatură din cauza tatii...

– Dar tatăl tău nu-i însurat a doua oară? a întrerupt-o o colegă.

– Ce are a face dacă-i însurat a doua oară?... Are oricum dreptul să ştie cu cine umblă fiică-sa...

Era şi părerea celeilalte domnişoare din magazin. De unde o controversă pasionată între toate domnişoarele din magazin. În zadar, ca să nu le deranjez, mă-ndopam în colţul meu, fără să le întrerup, cu prăjituri şi tarte, care se topeau dealtfel fără urmă, în speranţa că vor ajunge să rezolve aceste delicate probleme de întâietăţi familiale, ele nu mai terminau. Nimic nu apărea la orizont. Neputinţa lor speculativă le mărginea la o ură fără nici o claritate. Crăpau de ilogism, de vanitate şi de ignoranţă domnişoa­rele din magazin şi se-mbălau şuşotindu-şi mii de ocări.

Am rămas totuşi fascinat de dezolanta lor mizerie. Am început să mănânc şi babas-urile. Nu le mai ţineam socoteala. Nici ele. Speram că nu va trebui să plec înainte ca ele să ajungă la o concluzie... Dar pasiunea le făcuse mai întâi surde şi apoi mute în privinţa mea.

Cu fierea sleită, crispate, se ţineau la adăpostul tejghelei cu prăjituri, toate la un loc invincibile, închise şi înţepate rumegând „las' că mai vorbim noi", şi mai înveninate, să-mproaşte cu altă ocazie şi mai prompt decât de astă dată dobitociile lor turbate şi jignitoare pe care le cunoş­teau pe seama colegei. Ocazie care dealtfel nu va întârzia să apară, pe care o vor face să se ivească...

Lături de argumente asaltând neantul. În cele din urmă m-am aşezat ca să mă poată zăpăci mai bine cu zgomotul neîntrerupt al vorbelor, cioturi de idei, ca la malul apei unde vălurele de pasiuni neîncetate nu ajung niciodată să se organizeze.

Asculţi, aştepţi, speri, ici, colo, în tren, la cafenea, pe stradă, în salon, la portar, aştepţi, aştepţi ca răutatea ome­nească să se organizeze ca la război, dar se agită numai şi nimic nu se întâmplă, niciodată, nici la ele, la bietele domnişoare şi nici la alţii. Nimeni nu vine să ne ajute. O enormă flecăreală se întinde peste tot cenuşie şi monotonă deasupra noastră, ca un miraj peste măsură de descurajant. Şi tocmai atunci intrară două dame şi milosul farmec al conversaţiei ineficace, învăluindu-ne pe mine şi pe domnişoare, fu întrerupt. Clientele fură obiectul unei precipitate atenţii din partea personalului. Le veniră în întâmpinarea comenzilor şi a celor mai mici dorinţe. Alegeau, ciuguleau de ici-colo prăjituri şi tarte pentru a le cumpăra. În momentul plăţii se risipiră în alte politeţuri şi-şi oferiră apoi reciproc prăjiturele crocante de ronţăit „pe loc".

Una dintre ele refuză cu mii de mulţumiri, explicând cu mii de amănunte confidenţiale celorlalte dame, foarte interesate, că doctorul ei îi interzicea de acum încolo orice fel de dulciuri şi că era nemaipomenit doctorul ei, că făcuse minuni în constipaţiile din oraş şi de aiurea, că printre altele era gata s-o vindece şi pe ea de o retenţie de care suferea de mai mult de zece ani, datorită unui regim foarte special, şi datorită unui medicament numai de el cunoscut. Damele nu vrură să se lase mai prejos în chestiuni de constipaţie. Ele sufereau mai mult decât oricine de constipaţie. Protestau. Vroiau probe. Doamna pusă la îndoială adăugă numai că "dădea acum vânturi când mergea călare, ca un foc de artificii... Că din cauza acestor şei noi, foarte rigide, foarte rezistente, trebuia să-şi ia noi precauţii... Câteodată erau atât de tari, aceste minunate şei noi, că ea simţea o durere îngrozitoare la fund... sfâşietoare. Era obligată să se ungă cu vaselină înainte de a merge la closet". Un asemenea argument nu mai putea fi respins. Aşa că plecară aceste cliente foarte sfătoase, însoţite până la pragul patiseriei „Păsă­relele" de multele surâsuri ale magazinului.

Parcul din faţă îmi păru propice unei mici halte de reculegere, timp cât să-mi adun gândurile înainte de a pleca în căutarea prietenului meu Robinson.

În parcurile provinciale, băncile rămân aproape tot timpul libere în dimineţile din cursul săptămânii, risipite pe marginile rondurilor înţesate de trestie şi margarete. Lângă imitaţiile de stânci, pe o apă strict îngrădită, o bărcuţă de tablă, învăluită în piele uşoare era legată de mal cu o sfoară mucezită. Schiful naviga duminica, era anunţat pe un afiş, iar preţul unui tur al iacului: doi franci.

Câţi ani? Câţi studenţi? Câte fantome?

În toate colţurile grădinilor publice există astfel de unghere pline de gropniţele înflorite ale idealurilor, de boschete ale promisiunilor şi de batiste murdare de tot ce vrei. Nimic serios.

Dar destul cu fantasmagoriile! La drum mi-am zis, în căutarea lui Robinson şi a bisericii sale Sainte-Éponime, a cavoului în care-şi ţinea mumiile împreună cu bătrâna. Venisem să văd tot, trebuia s-o pornesc.

Trăsura mă purtă ocolind într-un moft de trap în căuşul străzilor umbrite ale bătrânului oraş, acolo unde lumina rămâne prinsă între acoperişuri. Duceam cu noi o mare zuruială de roţi, îndărătul calului tot numai potcoave, trecând peste şine şi pasarele. De foarte multă vreme oraşele din sud n-au mai ars. Parcă niciodată n-au arătat atât de bătrâne. Războaiele nu se mai poartă pe aici.

Ajunserăm în faţa bisericii Sainte-Éponime când sună de amiază. Cavoul era ceva mai departe, sub o troiţă. Mi se indică locul care se afla exact în mijlocul unei grădini foarte veştede. Se pătrundea în această criptă printr-un fel de gaura baricadată. Zării de departe pe cea care o păzea, o fată. Îi cerui mai întâi veşti despre prietenul meu Robinson. Tocmai trebuia să-nchidă poarta, fata. Surâse amabil răspunzându-mi şi-mi dădu imediat veşti bune.

În lumina amiezii, din locul în care eram, totul în jur părea trandafiriu şi pietrele măcinate de vreme urcau spre cer în susul bisericii, parcă ar fi fost şi ele gata la rândul lor să se topească în aer.

Trebuie să fi avut cam douăzeci de ani, fata, pi­cioarele puternice şi zvelte, un bust micuţ foarte graţios, un căpşor îngust deasupra, bine conturat, hotărât, ochii un pic poate prea negri şi atenţi pentru gustul meu. Ca gen, deloc visătoare. Ea scria scrisorile lui Robinson, cele pe care le primeam de la el. Mi-o luă înainte cu mersul ei hotărât, spre cavou, picior, gleznă bine desenată, şi încheieturi de mare iubăreaţă care se arcuiau probabil foarte precis la momentul potrivit. Mâini scurte puternice, care ştiau să strângă bine, mâini de muncitoare ambiţioasă. Un zgomot sec când întoarse cheia. Căldura ne învăluia din toate părţile şi tremura deasupra şoselei. Vorbeam despre una, despre alta şi, odată redeschisă poarta ne hotărârăm să facem o vizită în cavou cu toate că era ora prânzului. Începui să-mi recapăt nepăsarea. Ne înfundarăm în răcoa­rea care creştea în spatele felinarului. Era chiar foarte plăcut. Mă prefăcui că mă clatin între două trepte ca s-o apuc de braţ, ceea ce ne făcu să glumim şi, odată ajunşi pe pământul bătătorit de jos, o sărutai pe gât. Ea protestă mai întâi, dar nu prea.

După un moment de tandreţe mă răsucii în jurul pântecului ei ca o adevărată râmă amoroasă. Vicioşi ne mozoleam buzele pentru o conversaţie între suflete. Cu mâna îi măsurai uşor coapsele cambrate, e plăcut aşa, cu felinarul aşezat jos pe pământ, pentru că poţi privi în acelaşi timp reliefurile mişcătoare ale picioarelor. E o poziţie recomandabilă. Ah! Nu trebuie să pierzi nimic din aceste momente! Trage cu ochiul! Merită! Ce zvâcnet! Ce bună dispoziţie! Ne reluarăm conversaţia într-o notă nouă de intimitate şi simplicitate. Eram prieteni. Amorul mai întâi. Am economisit astfel zece ani!

– Vii adesea aici? o întrebai gâfâind şi gafând. Dar continuai. Mama dumitale vinde, nu-i aşa, lumânări la biserica de alături? Abatele Protiste mi-a vorbit şi despre ea.

– O înlocuiesc pe doamna Henrouille în timpul prânzului... mi-a răspuns. După amiaza sunt modistă... În strada Teatrului... N-ai trecut prin faţa teatrului venind încoace?

Mă linişti încă o dată în privinţa lui Robinson, îi mergea foarte bine, şi specialistul de ochi credea că va vedea în curând atât cât să se conducă singur pe stradă, încercase deja. Totul era de bun augur. Maica Henrouille, în ceea ce o privea, se declara mulţumită de cavou. Făcea afaceri bune şi economii. Un singur inconvenient, în casa în care locuiau, ploşniţele îi împiedicau pe toţi să doarmă, mai ales în nopţile furtunoase. Atunci ardeau sulf. Părea că Robinson vorbea adesea despre mine şi chiar de bine. Din una în alta ajunserăm la istoria şi împrejurările căsătoriei lor.

E adevărat că n-o întrebasem cum o cheamă. O chema Madelon. Se născuse în timpul războiului. La urma urmei proiectul căsătoriei lor îmi convenea. Madelon era un nume uşor de ţinut minte. Desigur că ştia ea ce face căsătorindu-se cu Robinson. În fond, în ciuda ameliorărilor, el va fi pentru totdeauna un infirm... Şi ea care credea că numai ochii îi sunt atinşi... Dar nervii lui erau la fel de bolnavi şi moralul şi tot restul... Eram cât pe-aci să-i spun, s-o pun în gardă... Dar n-am ştiut niciodată să port o conversaţie despre căsătorie şi nici s-o isprăvesc.

Ca să schimb vorba mă arătai subit interesat de lucru­rile din cavou, că doar de asta venisem atât de departe, să-l văd, era momentul să mă ocup de el.

Cu felinarul ei cel mic, Madelon şi cu mine luminarăm peretele ca să scoatem cadavrele din umbră unul câte unul. Aveau de ce cădea pe gânduri turiştii! Erau lipiţi de zid ca nişte împuşcaţi aceşti vechi morţi... Nici în piele, nici în oase, nici în haine nu erau cu totul... Un pic din toate acestea la un loc... Jegoşi şi găuriţi... Timpul care le stătea în cârcă de atâtea secole nu-i lăsa nici acum în pace... Le mânca de ici de colo câte o bucată de obraz... Le lărgea mereu găurile, dar tot mai găseai lungi odgoane de epidermă pe cale moartea le uitase pe cartilagii. Burta li se golise de tot şi aveau acum în loc de buric un fel de mic leagăn de umbră.

Madelon mi-a explicat că într-un cimitir de var nestins aceşti morţi aşteptaseră mai mult de cinci sute de ani ca să ajungă aici. Nu mai puteai spune că sunt nişte cadavre. Starea de cadavre se terminase pentru ei de mult. Ajun­seseră încet, încet la hotarele prafului.

Erau în acest cavou şi de cei mari şi de cei mici, douăzeci şi şase în total, care nu mai cereau altceva decât să intre în eternitate. Şi nu erau lăsaţi. Femei cu bonetele găurite în vârful ţestelor, un cocoşat, un uriaş şi chiar un copil de ţâţă terminat şi el, cu un fel de barbeţică de dan­telă în jurul gâtului lui minuscul, uscat, dacă vreţi, şi un căpeţel de scutec.

Câştiga mulţi bani maica Henrouille cu aceste rămă­şiţe seculare. Când te gândeşti că şi ea era aproape ca aceste fantome când am cunoscut-o... Trecui astfel prin faţa tuturor însoţit de Madelon. Unul câte unul aşa zisele lor capete intrau supuse în cercul neiertător al luminii de lampă. Nu era încă întuneric de tot în fundul orbitelor lor, mai persista ceva asemănător privirii, dar mai blând, cum e privirea oamenilor care ştiu. Ceea ce te deranja cel mai mult era mirosul de praf care parcă te apuca de nas.

Maica Henrouille nu pierdea nici o vizită de-a turişti­lor, îi punea la treabă pe morţi ca-ntr-un circ. O sută de franci pe zi îi aduceau morţii în plin sezon.

– Nu-i aşa că nu par trişti? mă întreba Madelon.

În­trebarea era rituală.

Moartea nu-i spunea nimic acestei fetişcane. Se năs­cuse în timpul războiului când se moare uşor. Eu ştiam bine cum se moare. Învăţasem. Suferinţa era enormă. Poţi să povesteşti turiştilor că aceşti morţi sunt mulţumiţi. Ei ce să zică? Maica Henrouille îi bătea chiar pe burtă pe cei care mai aveau destul pergament deasupra şi se auzea atunci: „bum, bum". Dar nici asta nu era o dovadă că totul merge bine.

În sfârşit ne-am întors cu Madelon la afacerile noastre. Era deci adevărat că lui Robinson îi mergea mai bine. Nu doream nimic mai mult. Părea că ţine la căsătoria ei, gagica! Se plictisea tare probabil la Toulouse! Erau rare ocaziile când puteai să întâlneşti un băiat care să fi călătorit atât ca Robinson. Ce de poveşti mai ştia! Adevă­rate şi mai puţin adevărate! Le vorbise dealtfel îndelung despre America şi despre tropice. Era perfect. Şi eu fusesem în America şi la tropice. Ştiam şi eu poveşti. Mi-am propus să le povestesc. Dealtfel nu călătorind m-am împrietenit eu cu Robinson? Felinarul se stinsese. L-am mai aprins de vreo zece ori în timp ce amestecam trecutul cu viitorul. Îşi ferea sânii care erau foarte sensibili.

Totuşi, cum maica Henrouille trebuia să se-ntoarcă dintr-un minut în altul de la masă, urcarăm în cele din urmă la lumina zilei pe nişte trepte abrupte şi şubrede ca o scară mobilă. Am remarcat-o.

Din cauza acestei scări atât de înguste şi periculoase, Robinson nu cobora prea des în pivniţa cu mumii. De fapt rămânea cel mai adesea în faţa uşii ca să facă un pic de reclamă pentru turişti şi să înveţe de asemenea să redescopere lumina, puţin câte puţin cu propriii lui ochi.

În acest timp, în adâncuri, maica Henrouille se des­curca. În realitate muncea cât doi cu mumiile. Agrementa vizita turiştilor cu un mic discurs despre morţii ei de pergament. „Nu sunt deloc dezgustători, domnilor şi doam­nelor, pentru că au fost păstraţi în var, după cum vedeţi, mai mult de cinci veacuri... Colecţia noastră este unică în lume... Carnea fireşte a dispărut... Numai pielea le-a mai rămas, foarte tăbăcită şi ea... Sunt goi dar nu indecenţi... Observaţi că un copil a fost înmormântat odată cu mama lui. Şi copilul s-a păstrat foarte bine... Şi cel mare de colo cu cămaşa şi dantela care se mai ţin încă pe el... Are toţi dinţii... Observaţi..." Le ciocănea la urmă încă o dată tuturor pieptul care suna ca o tobă...

„Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că acestuia nu i-a mai rămas decât un ochi... uscat de tot... şi limba... care s-a făcut ca talpa!..." Şi trăgea de ea. „Scoate limba, dar nu-i scârbos... Puteţi să daţi cât vreţi la plecare, dar de obicei se dă doi franci de persoană şi jumătate pentru copii... Puteţi să-i atingeţi înainte de plecare... Să vă daţi singuri seama... Dar nu trageţi tare de ei... Vă sfătuiesc... Nu există ceva mai şubred..."