Louis-ferdinand céline

Ei bine, când am sosit eu în Micul Togo, sunt vreo treizeci de ani în curând de atunci, nu trăiau decât din vânat, din pescuit şi din masacrele între triburi, nemer­nicii!... Mic dughengiu pe la începuturile mele, i-am văzut aşa cum îţi spun, întorcându-se victorioşi în satul lor, încărcaţi cu mai mult de o sută de panere de carne de om însângerată ca să aibă cu ce-şi umple maţele!... Mă auzi, Bardamu? ...Toată sângerândă!... Carnea duşma­nilor lor!... Ce mai petrecere!.... Astăzi, nici o victorie!... Am venit noi! Nici tu trib! Nici tu fasoane! Nici tu surle şi trâmbiţe! Mână de lucru şi arahide! La muncă! Nici tu vânătoare! Nici tu puşti! Arahide şi iar arahide!... Ca să plătească impozitul! Impozitul ca să vină spre noi cauciucul şi iar arahidele! Asta-i viaţa, Bardamu! Ara­hide! Arahide şi cauciuc!... Uite-l şi pe generalul Tombat, vine spre noi".

Acesta venea într-adevăr spre noi, bătrân, prăbuşit sub povara soarelui.

Nu mai era chiar militar, generalul, dar nici civil totuşi. Credincios al Companiei Pordurière, servea de legătură între administraţie şi comerţ. Legătură indispen­sabilă cu toate că aceste două elemente au fost întot­deauna în concurenţă şi în stare de ostilitate permanentă. Dar generalul Tombat manevra admirabil. Scăpase, între altele, dintr-o recentă afacere dubioasă de vânzare de bunuri duşmane, care era socotită insolubilă, în locurile sus-puse.

La începutul războiului, îi pleznise un pic urechea generalului Tombat, exact ceea ce trebuia pentru o demobilizare onorabilă după lupta de la Charleroi. Îşi plasase disponibilitatea imediat în serviciul „celei mai mari Franţe". Şi totuşi, Verdunul terminat de multă vreme îl mai tracasa încă. Mototolea ştirile în podul palmei. „Ţin ei, soldaţii noştri! Ţin!..." Era atât de cald în hangar şi totul se petrecea atât de departe de noi, că-l puteam scuti pe generalul Tombat de a pronostica în continuare. Repetarăm în cele din urmă din curtoazie amândoi deodată şi Directorul cu noi: „Sunt admirabili!" şi Tombat ne părăsi cu aceste cuvinte.

Directorul, câteva minute mai târziu, îşi deschise un alt drum violent printre torsurile înghesuite şi dispăru şi el în praful înţepător.

Cu ochii lui, cărbuni aprinşi – intensitatea dorinţei de a stăpâni compania îl consuma pe acest om – mă cam îngrozea. Mi-era greu să mă obişnuiesc fie numai şi cu prezenţa lui. N-aş fi crezut că există pe lume un hoit de om capabil de atâta tensiune a poftei. Nu vorbea aproape niciodată cu voce tare, numai în cuvinte furi­şate, ai fi crezut că nu trăia, că nu gândea decât să con­spire, să spioneze, să trădeze cu patimă. Se ştia că fura, falsifica, şterpelea numai el singur mai mult decât toţi funcţionarii la un loc, nici ei dintre cei delăsători totuşi, vă asigur. Nu-mi era greu să cred.

Cât timp dură stagiul meu la Fort-Gono, am mai avut un pic de răgaz ca să mă plimb prin acest aşa-zis oraş unde nu găsii decât un singur loc absolut agreabil: Spi­talul.

De îndată ce soseşti undeva se trezeşte în tine ambiţia. Eu nu aveam decât o singură vocaţie, vocaţia de a fi bolnav. Fiecare cu genul lui. Mă plimbam în jurul acestor pavilioane primitoare şi promiţătoare, tânguitoare, re­trase, îngrijite, şi nu le părăseam decât cu mare regret, pe ele şi domeniul lor de antiseptice. Peluze încadrau această reşedinţă, peluze înveselite de păsările ascunse-n iarbă şi de şopârlele sperioase şi multicolore. Un gen de „Paradis Terestru".

Cât despre negri, te obişnuieşti repede cu ei, cu înce­tineala lor hilară, cu gesturile lor prea ample, cu burţile revărsate ale femeilor lor. Negrăria puţea de mizerie, de vanităţi interminabile şi dezgustătoare resemnări; ca toţi săracii de pe la noi în fond, dar cu mai mulţi copii şi cu mai puţine rufe murdare şi mai puţin vin negru în preajma lor. După ce terminam în sfârşit de mirosit, de adulmecat spitalul, ca să zic aşa, pe de-a-ntregul, urmând mulţimea indigenă, încremeneam o clipă în faţa unui soi de pagodă ridicată în împrejurimile oraşului Fort-Gono, de un negustor, pentru amuzamentul petre­căreţilor erotici ai coloniei.

Albii bogaţi din Fort-Gono se arătau aici noaptea, se îndârjeau la joc, înfulecând din abundenţă, căscând şi mai mult şi râgâind pe îndelete. Pentru două sute de franci o aveai pe frumoasa patroană. Pantalonii le dădeau che­fliilor mult de furcă când trebuiau să se scarpine şi de aceea bretelele nu se aflau niciodată la locul lor.

Noaptea o mulţime de popor ieşea din colibele oraşului indigen şi se înghesuia în faţa pagodei, niciodată sătulă să-i vadă şi să-i audă pe albii fâţâindu-se în jurul pianului mecanic, cu corzile mucegăite, suportând falsurile sale false. Ascultând muzica patroana se prefăcea că ar avea mare poftă de dans, transportată de plăcere.

După multe zile de încercări putui schimba în sfârşit cu ea câteva vorbe, pe furiş. Regula, îmi mărturisea ea, n-o ţinea mai puţin de trei săptămâni. Efectul tropicelor. Consumatorii pe deasupra o oboseau. Nu pentru că ar fi făcut dragoste prea des, dar cum aperitivele la pagodă erau mai degrabă scumpe, încercau să obţină cât mai mult pentru banii lor, în acelaşi timp, şi o pişcau enorm de fund, înainte de a pleca. Asta o obosea mai ales.

Această negustoreasă cunoştea toate poveştile coloniei, dragostele care se înnodau disperate între ofiţerii hăr­ţuiţi de febră şi rarele soţii de funcţionari, topite şi ele în hemoragii interminabile, năuce în umbra verandelor, tolănite în străfundurile fotoliilor înclinate la maximum.

Aleile, birourile, dughenele din Fort-Gono sângerau de dorinţi mutilate. Să facă tot ce se face în Europa părea o obsesie majoră, plăcerea, fandoseala cu orice preţ a acestor ocnaşi, în ciuda abominabilei călduri şi a de­crepitudinii crescânde, de neînvins.

Vegetaţia puhavă a grădinilor era cu greu ţinută-n frâu, agresivă, sălbatică, între uluci, violentele frunzişuri formând un fel de lăptuci delirante în jurul fiecărei case, albuş zbârcit de ou răscopt în care sfârşea descompus în întregime câte un european gălbejit. Astfel că găseai tot atâtea lăptucării complete câţi funcţionari de-a lungul bulevardului Fachoda, cel mai animat, cel mai frecventat din Fort-Gono.

Mă întorceam în fiecare seară la locuinţa mea, fără îndoială neisprăvită, în care scheletul patului mi-era montat de boy-ul pervers. Îmi întindea curse boy-ul, era lasciv ca o pisică, vroia să-mi intre în familie. Dar eu eram bătut de alte gânduri şi mai ales mă obseda proiectul de-a mă refugia câtva timp măcar la spital, singurul armis­tiţiu la îndemâna mea în acest carnaval torid.

În timp de pace ca şi în timp de război, nu eram dispus la fleacuri. Chiar alte oferte, care-mi parveniseră de­altfel printr-un bucătar al patronului, foarte sincer şi modern obscene, îmi părură fără interes.

I-am mai luat o dată la rând pe toţi amicii de la Pordurière încercând să mă informez asupra acelui funcţionar neloial pe care trebuia să-l înlocuiesc, orice s-ar fi întâmplat, conform ordinelor, în pădure. Pălăvrăgeală za­darnică.

Cafeneaua Faidherbe, la capătul bulevardului Fachoda, bâzâind la ora crepusculului de sute de bârfeli, trăncăneli şi calomnii, nu-mi furniza nimic substanţial. Numai im­presii. Crăpau de pline haznalele de gunoi ale impresiilor în această penumbră încrustată de lampioane multicolore. Agitând dantela palmierilor uriaşi, vântul abătea roiuri de ţânţari în farfurii. Guvernatorul, în pălăvrăgeala din jur, încasa porţia cea mai mare datorită gradului său înalt. Mitocănia lui de neiertat forma fondul întregii conversaţii, aperitiv, când ficatul colonial, îngreţoşat, se uşurează înaintea cinei.

Toate automobilele din Fort-Gono, vreo zece în total, treceau şi retreceau în acest moment prin faţa terasei. Nu păreau a merge niciodată prea departe automobilele. Piaţa Faidherbe îşi avea atmosfera ei de puternic antren, decorul ei aţâţător, năvala ei vegetală şi verbală de sub-prefectură din sud cuprinsă de delir. Cele zece automobile nu părăseau piaţa Faidherbe decât ca să revină tot aici, câteva minute mai târziu, efectuând încă o dată acelaşi periplu cu încărcătura lor de anemii europene, decolorate, învelite în ţoalele lor cafenii, fiinţe fragile şi sfărâmicioase ca şerbeturile zaharisite.

Petreceau aşa săptămâni şi ani în şir unii în faţa altora, coloniştii, până în momentul când nu se mai priveau, obosiţi să se tot urască. Câţiva ofiţeri îşi plimbau familiile, atenţi la saluturile militare şi civile, nevasta blindată în bandaje igienice speciale, copiii, soi penibil de melci europeni, se dizolvau lângă ei de căldură într-o diaree continuă.

Nu-i destul să ai un chipiu ca să comanzi, trebuie să ai şi trupe. Sub clima de la Fort-Gono, cadrele europene se topeau mai rău decât untul. Un batalion devenea ca o bucăţică de zahăr pusă în cafea, cu cât o priveai mai mult cu atât o vedeai mai puţin. Majoritatea contingentu­lui se afla mereu la spital, clocindu-şi frigurile, foşgăind de păduchi, câte unul pentru fiecare fir de păr şi pentru fiecare cută, căprarii întregi dospind între ţigări şi muşte, masturbându-se pe cearceafurile umede, simulând cu ne­ruşinare, în accese de febră provocate şi răsfăţate cu migală. Se osteneau mult în privinţa asta bieţii netreb­nici, pleiadă ruşinoasă, în blânda penumbră a obloanelor verzi, reangajaţi repede ieşiţi din uz, amestecaţi – spitalul era mixt – cu mici funcţionari de prăvălie, fugind şi unii şi alţii de junglă şi patroni, hăituiţi.

În năuceala lungilor sieste paludice, e atât de cald că şi muştele se odihnesc. De mâinile păroase şi lipsite de sânge spânzură romane jegoase pe ambele laturi ale pa­turilor, desperecheate, romanele, cu jumătate din foi lipsă din cauza bolnavilor de dezinterie cărora nu le ajunge niciodată hârtia şi a Surorilor arţăgoase care cen­zurau în felul lor operele în care bunul Dumnezeu nu e respectat. Păduchii trupei le hărţuiesc şi pe ele ca pe toată lumea, pe aceste Surori. Ca să se scarpine mai bine merg să-şi ridice fustele în spatele paravanelor unde cei morţi în acea dimineaţă nu ajungeau să se răcească, atât le era şi lor de cald încă.

Aşa lugubru cum era spitalul, era singurul loc totuşi unde puteai să te simţi mai uitat, ferit de oamenii de afară şi de şefi. Vacanţă de sclavi, esenţială la urma urmei, şi singura la îndemâna mea.

Mă interesai de condiţiile de intrare, de obiceiurile doctorilor, de maniile lor. Plecarea mea în pădure n-o priveam decât cu disperare şi revoltă şi-mi făgăduiam de pe acum să contractez cât mai degrabă toate febrele care-mi erau la îndemâna ca să revin la Fort-Gono bolnav şi descărnat, atât de dezgustător, că vor trebui nu numai să mă primească, dar să mă şi repatrieze. Ştiam multe trucuri ca să mă îmbolnăvesc, mai învăţasem şi altele noi, speciale pentru colonie.

Mă pregăteam să înving mii de greutăţi, căci nici directorii Companiei Pordurière, nici şefii de batalioane nu ostenesc uşor să-şi hăituiască prăzile lor slabe rebe­gite, jucând belota între paturile pişărcoase.

M-ar fi găsit hotărât să putrezesc de tot ce era nevoie. Pe deasupra nu te ţineau decât puţin timp la spital, în caz că nu-ţi terminai aici cariera colonială odată pentru totdeauna. Cei mai subtili, cei mai şmecheri, cei cu mai multă voinţă dintre febrili ajungeau câteodată să se stre­coare într-un transport pentru metropolă. Era dulcele miracol. Majoritatea bolnavilor spitalizaţi însă se de­clarau, la capătul tuturor şiretlicurilor, învinşi de regula­mente şi se întorceau în junglă, să-şi lepede acolo ulti­mele kilograme. Dacă chinina îi lăsa pradă viermilor până la urmă, cel puţin cât erau sub regim spitalicesc un preot le închidea simplu ochii în jurul orei şase şi patru senegalezi de serviciu porneau cu aceste rămăşiţe livide spre îngrăditura de humă roşie din apropierea bisericii din Fort-Gono, atât de încinsă sub tabla acoperi­şului că nu mai intrai acolo a doua oară, mai tropicală decât tropicele. Ca să te poţi ţine pe picioare în biserică trebuie să scoţi limba de un cot precum câinii.

Aşa mor oamenii cărora evident li-e foarte greu să facă în viaţă tot ce li se cere: fluture în tinereţe, larvă când e să crape.

Mai încercai să obţin de ici de colo câteva informaţii ca să-mi fac o idee. Bikomimbo aşa cum mi-l zugrăvise directorul îmi părea totuşi ceva de necrezut. Pe scurt era vorba de o factorie de încercare izolată în mijlocul indigenilor şi a pădurilor pe care mi-o prezentară ca pe o imensă rezervaţie mişunând de fiare şi boli, de o ten­tativă de pătrundere departe de coastă, la o distanţă de cel puţin zece zile.

Mă întrebam dacă nu erau pur şi simplu geloşi pe soarta mea, ceilalţi, amicii de la Pordurière, care treceau alternativ de la indolenţă la agresivitate. Prostia lor (n-o aveau decât pe ea) depindea de calitatea alcoolului înghiţit, de scrisorile pe care le primeau, de cantitatea mai mare sau mai mică de speranţă pe care o pierduseră în timpul zilei. Regulă simplă, cu cât se prăpădeau cu atât deveneau mai fanfaroni. Fantome, (ca şi Ortolan în război) erau în stare de orice.

Aperitivul dura trei ore bune. Se vorbea mereu despre Guvernator, pivotul tuturor conversaţiilor, şi apoi despre furturi de obiecte posibile şi imposibile şi în sfârşit despre sexualitate: cele trei culori ale drapelului colonial. Func­ţionarii de faţă acuzau pe militari că se lăfăiesc în delapi­dări şi abuzuri de autoritate, dar nici militarii nu se lăsau mai prejos. Comercianţii îi considerau din punctul lor de vedere pe toţi aceşti stipendiaţi, ca pe tot atâţia ipocriţi, impostori şi hoţi. Cât despre Guvernator, zvonul rechemării lui circula de vreo zece ani buni în fiecare di­mineaţă şi totuşi telegrama atât de interesantă a acestei dizgraţii nu sosea niciodată în ciuda celor două scrisori anonime cel puţin, expediate dintotdeauna în fiecare săptămână pe adresa Ministrului, ducând cu ele pe socoteala acestui tiran local mii de salve de orori foarte bine ţintite.

Negrii au noroc cu pielea lor în foi de ceapă, albul, el se otrăveşte prins cum e între propriul său must acid şi cămaşa de pânză. Vai de cel ce se apropie de el. Mă învăţasem minte de pe Amiralul Bragueton.

Câte năstruşnicii n-am aflat numai în câteva zile pe seama directorului meu! Despre trecutul lui plin de mai multe ticăloşii decât o închisoare de port în timpul războiului. Descoperiseră de toate în trecutul lui şi chiar, bănuiesc, magnifice erori judiciare. E adevărat că fără să vrea capul lui reprezenta, fără îndoială, o figură înfricoşă­toare de asasin, sau mai degrabă ca să nu nedreptăţesc pe nimeni, de om imprudent, peste măsură de grăbit să se realizeze, ceea ce e unul şi acelaşi lucru.

La ora siestei, trecând, puteai zări, prăbuşite în umbra pavilioanelor lor din bulevardul Faidherbe câteva albe, pe ici pe colo, soţii de ofiţeri, de colonişti, pe care clima le topea mult mai repede decât pe bărbaţi, cu câte un fir de voce graţios şovăitoare, surâsuri peste măsură de indul­gente, fardate, peste crâncena lor paloare ca nişte muri­bunde împăcate. Vădeau mai puţin curaj şi ţinută, aceste burgheze transplantate decât patroana Pagodei care nu se putea bizui decât pe ea însăşi. Compania Pordurière înghiţea pe de altă parte mulţi funcţionăraşi albi în genul meu, pierzând cu zecile din aceste stârpituri în fiecare sezon în factoriile sale din vecinătatea bălţilor. Erau pionierii.

În fiecare dimineaţă Armata şi Comerţul veneau să-şi reclame soldaţii chiar în Biroul spitalului. Nu trecea nici o zi fără ca un căpitan să nu ameninţe şi să nu coboare pe capul Administraţiei spitalului toate trăznetele cerului pentru ca să-i fie trimişi în cea mai mare grabă cei trei sergenţi paludici belotişti şi cei doi caporali sifilitici, exact cadrele de care avea nevoie ca să-şi organi­zeze o companie. Dacă i se răspundea că sunt morţi chiulăii lui, atunci îi lăsa pe administratori în plata domnu­lui şi se întorcea la Pagodă să mai bea ceva.

Abia aveai timp să vezi cum dispar oamenii, zilele şi obiectele în această verdeaţă, climă, căldură şi muşte. Borhot dezgustător în care dispăreau topindu-se bucată cu bucată fraze, mădulare, regrete, globule totul se pierdea în soare, se îneca în torentul de lumină şi culori, odată cu pofta şi timpul. În aer numai spaima strălucea orbitoare.

În sfârşit, aşa-zisul cargou care trebuia să mă ducă de-a lungul coastei până în apropierea postului meu an­coră la Fort-Gono. Se numea Papaoutah. O cochilie foarte mică, foarte plată, construită pentru estuare... Papaoutah era încălzită cu lemne. Fiind singurul alb de la bord, un colţişor îmi fu destinat între bucătărie şi closete. Mergeam atât de încet pe valuri, încât am crezut mai întâi că e vorba de o precauţie până ieşim din rada portului. Dar n-am mers mai repede niciodată, ţinând coasta, o nesfârşită bandă cenuşie şi plină de tufişu­rile unor copaci copleşiţi de valuri de căldură unduitoare. Ce plimbare! Papaoutah despica apa ca pe propria-i su­doare, dureros. Desfăcea cu grijă vălureţ după vălureţ, ca pe nişte pansamente. Pilotul mi se păru de la distanţă a fi mulatru; spun mi se păru, căci n-am găsit niciodată elanul necesar să urc pe pasarelă şi să-mi dau eu însumi seama. Rămâneam lângă negri, singurii pasageri, în umbra palierului, atât timp cât soarele stăpânea puntea, până la ora cinci. Ca soarele să nu-ţi aprindă creierii prin ochi, trebuia să clipeşti ca un şobolan. După ora cinci puteai să-ţi acorzi plăcerea unui tur de orizont, altă viaţă. Acest franjure cenuşiu, ţinut stufos plutind pe ape, în depărtare, un fel de subsuoară turtită, nu-mi spunea mare lucru. Era dezgustător să respiri aerul acesta care chiar şi noaptea rămânea atât de leşios, de muced. Toată cloceala asta la care se mai adăugau şi mirosul maşinilor şi ziua valurile obositoare prea roşietice aici şi prea albastre dincolo, îţi apăsa inima. Mai rău decât pe Amiralul Bragueton, minus militarii ucigaşi, evident.

În sfârşit, ne apropiarăm de portul destinaţiei mele. Mi se aminti numele: „Topo". Tuşind, scuipând, tremurând, în de trei ori timpul a patru mese cu conserve, Papaoutah ajunse în cele din urmă să acosteze pe aceste ape ca lăturile.

Pe malul prăfos se zăreau trei colibe enorme acoperite cu paie. De departe te îmbiau la prima vedere cu un aer destul de plăcut. Gura unui fluviu nisipos, al meu, îmi explicară, cel pe care trebuia să urc pentru a ajunge, în barcă, până-n inima pădurii mele. La Topo, un post la marginea mării, nu trebuia să rămân decât câteva zile, aşa se convenise, timp în care să-mi iau supremele hotărâri coloniale.

Ancorarăm la un debarcader fragil şi Papaoutah cu burta lui cea mare, înainte de a-l atinge, îi şterse bara. De bambus era debarcaderul, mi-aduc bine aminte. Îşi avea şi el istoria lui, îl refăceau în fiecare lună, aflai, din cauza moluştelor agile şi prompte care veneau cu miile să-l halească pe măsură ce-l construiau. Această construcţie era una din ocupaţiile disperate de care suferea locotenentul Grappa, comandantul postului Topo şi al regiunilor învecinate. Papaoutah nu trecea decât o dată pe lună, dar moluştelor nu le trebuia mai mult de o lună ca să-i halească debarcaderul.

La sosire, locotenentul Grappa se interesă de hârtiile mele, le verifică autenticitatea, le copie într-un registru neînceput, şi-mi oferi un aperitiv. Eram primul călător, mă încredinţa el, care venise la Topo de vreo doi ani încoace. Nu venea nimeni la Topo. Nu exista nici un motiv să vii la Topo. Sub ordinele locotenentului Grappa servea sergentul Alcide. În izolarea lor nu se iubeau deloc. „Nu trebuie să mă-ncred niciodată în subalternul meu, mă informă Grappa de la primul contact, există în el o tendinţă spre familiaritate!"

Cum în această pustietate, dacă ai fi inventat eve­nimente nu te-ar fi crezut nimeni, locul nu se preta, sergentul Alcide pregătea dinainte mai multe dări de seamă „Nimic" pe care Grappa le semna fără întârziere şi pe care Papaoutah le ducea punctual Guvernatorului General.

Între lagunele din jur şi în străfundurile păduroase zăceau câteva triburi mucegăite, decimate, abrutizate de tripanozoma şi mizerie cronică; furnizau totuşi şi ele, aceste triburi, un mic impozit, dar numai cu lovituri de bâtă bineînţeles. Se recrutau chiar dintre tinerii lor cei câţiva poliţişti care să mânuiască prin împuternicire bâta cu pricina. Efectivele poliţiei se ridicau la doisprezece oameni.

Pot vorbi despre ei, i-am cunoscut bine. Locotenentul Grappa îi echipa în felul lui pe aceşti norocoşi şi-i hrănea regulat cu orez. O puşcă la doisprezece, asta era porţia! Şi un mic drapel pentru toată lumea. Fără încălţări. Dar cum totul e relativ în această lume şi se judecă prin comparaţie, primitivii recruţi ai ţinutului găseau că Grappa aranja foarte bine lucrurile. Chiar refuza în fiecare zi Grappa alţi şi alţi voluntari şi entuziaşti, fii dezmoşteniţi ai junglei.

Vânătoarea nu aducea nimic în jurul satului şi nu ha­leau mai puţin de o bunică pe săptămână, în lipsa gaze­lelor. De la ora şapte în fiecare dimineaţă, poliţiştii lui Alcide se duceau la exerciţiu. Cum locuiam într-un colţ al colibei lui, pe care mi-l cedase, eram foarte bine insta­lat pentru a asista la această năstruşnicie. Nici o armată din lume n-a avut vreodată soldaţi mai binevoitori. La apelul lui Alcide, tropăind prin nisip, câte patru, câte opt, şi apoi câte doisprezece, aceşti primitivi se străduiau enorm imaginându-şi rucsacurile, încălţările, baionetele şi mai mult chiar având aerul că se servesc de ele. Ieşiţi direct din natura atât de apropiată şi atât de viguroasă, nu erau îmbrăcaţi decât cu nişte părelnici chiloţi kaki. Tot restul trebuia să fie imaginat de ei şi chiar era. La comanda lui Alcide, peremptorie, aceşti ingenioşi războinici, aşezându-şi jos ruksacurile lor fictive, alergau în gol zvârlind spre duşmanii iluzorii iluzorii săbii. După ce se prefăceau că se descheie la nasturi, formau invizibile grupe şi la un alt semn se pasionau în abstracţii de muschetărie. Văzându-i cum se străduiau din toate puterile, gesticulând aşa minuţios şi pierzându-se în dantelării de mişcări sacadate şi dement de inutile, rămâneai descurajat până la marasm. Mai ales că la Topo căldura deşănţată şi înăbuşeala, per­fect concentrate de nisip între oglinzile mării şi ale fluviu­lui, şlefuite şi acordate, te-ar fi făcut să juri pe fundul tău că te ţinea cineva aşezat cu forţa pe o bucată recent căzută din soare.

Dar aceste condiţii implacabile nu-l împiedicau pe Alcide să-njure, dimpotrivă. Urletele lui se abăteau asu­pra fantasticului exerciţiu şi ajungeau foarte departe până la vârfurile cedrilor împărăteşti de la liziera tropi­cală. Şi chiar mai departe răsuna al său „drepţi".

În acest timp, locotenentul Grappa îşi pregătea justi­ţia. Vom reveni asupra ei. Supraveghea de asemenea de de­parte şi din umbra colibei sale fugoasa construcţie a debarcaderului lui blestemat. La fiecare sosire a vasului Papaoutah aştepta optimist şi sceptic echipamentele complete pentru efectivul lui. Cerea de doi ani de zile aceste echipamente complete. Fiind corsican, Grappa se simţea mai umilit poate decât oricare altul văzând că aceşti trupeţi rămân tot goi.

În coliba noastră, a lui Alcide şi a mea, se practica abia clandestin, un, hai să-i zicem, comerţ de obiecte mici şi diverse resturi de mâncare. Dealtfel, tot traficul din Topo trecea pe la Alcide, pentru că el deţinea un mic stoc, unicul, de tutun în frunze şi în pachete, câţiva litri de alcool şi câteva metraje de bumbac.

Cei doisprezece trupeţi din Topo simţeau pentru Alcide, era vizibil, o veritabilă simpatie şi asta cu toate că el îi înjura la nesfârşit şi-i lovea cu picioarele în fund destul de pe nedrept. Dar băgaseră de seamă la el, aceşti trupeţi nudişti, elementele evidente ale marii rudeni, acelea ale mizeriei incurabile, înnăscute. Tutunul îi apropia prin forţa lucrurilor. Adusesem cu mine câteva jurnale din Europa. Alcide le parcurse cu dorinţa de a afla ştiri, dar cu toate că o luă de trei ori de la cap pentru a-şi fixa atenţia pe aceste coloane disparate nu ajunse să le ter­mine de citit. „Eu, acuma, îmi mărturisi el după această zadarnică încercare, nu prea mă mai sinchisesc de ştiri! Sunt de trei ani aici!" Asta nu înseamnă deloc că Alcide ar fi vrut să mă uimească făcând pe ermitul, nu, dar brutalitatea, indiferenţa lumii din greu resimţite îl obli­gau la rându-i, în calitatea lui de sergent reangajat, să considere lumea întreagă în afară de Topo ca pe un fel de Lună.