Louis-ferdinand céline

. Războiul, fără îndoială, prieşte ovarelor, ele cer eroi şi cei care nu erau trebuiau să se prefacă măcar sau, dacă nu, să se pregătească să suporte cel mai infam dintre destine.

După opt zile petrecute în această nouă secţie, am înţeles urgenţa cu care trebuia să ne schimbăm aliura şi, datorită lui Branledore (în civilie comis voiajor de dan­tele), noi, oamenii înfricoşaţi şi căutând un loc de fereală, stăpâniţi de amintirile ruşinoase ale abatoarelor care eram la sosire, devenirăm o ceată deşucheată de băieţi veseli, toţi hotărâţi să câştige victoria şi, v-o garantez, plini de elan şi de formidabile ţeluri. Limba ne devenise stufoasă şi atât de pipărată că doamnele roşeau uneori, dar nu se plângeau niciodată totuşi, pentru că e de la sine înţeles că un soldat pe cât e de brav pe atât e de nepăsător şi mojic mai des decât se cuvine, şi cu cât e mai mojic cu atât e mai curajos.

La început, tot imitându-l pe Branledore din toate puterile, bietele noastre compoziţii de aliură patriotică nu erau încă bine puse la punct, nici prea convingătoare. Ne-a trebuit cam o săptămână bună, aproape două de repetiţii intense pentru a găsi exact tonul cel bun.

De îndată ce doctorul nostru, profesor agregat Bestombes, băgă de seamă, acest savant, strălucita ameliorare a calităţilor noastre morale, hotărî, cu titlu de încurajare, să ne permită câteva vizite, începând cu cele ale rudelor noastre.

Unii soldaţi bine înzestraţi, auzisem povestindu-se, când se avântau în bătălie simţeau un fel de beţie şi chiar o voluptate vie. În ceea ce mă priveşte, de îndată ce încercam să-mi imaginez o voluptate de genul acesta foarte special, mă îmbolnăveam pentru opt zile cel puţin. Mă simţeam atât de incapabil să ucid pe cineva, că era evident mult mai bine să renunţ şi s-o sfârşesc imediat... Nu că experienţa mi-ar fi lipsit, se făcuse totul pentru a-mi deştepta gustul, dar îmi lipsea cu desăvârşire talentul. Mi-ar fi trebuit poate o iniţiere mai lentă.

Hotărâi într-o zi să-i împărtăşesc profesorului Bestombes greutăţile prin care treceam trup şi suflet în a fi atât de curajos pe cât aş fi dorit şi pe cât împrejurările, sublime desigur, o cereau. Mă temeam puţin să nu mă ia drept un obraznic neruşinat, un palavragiu. Dar deloc. Dimpotrivă! Maestrul se declară foarte fericit că în acest acces de sinceritate veneam la el să-i mărturisesc tul­burarea sufletească care mă cuprinsese.

– Te simţi mai bine, Bardamu, prietene! Te simţi mai bine, pur şi simplu! – Asta era concluzia. – Măr­turisirea pe care vii să mi-o faci, absolut spontan, o consi­der, Bardamu, ca indiciul foarte încurajator al ameliorării importante a stării dumitale mintale. ...Vaudesquin, de­altfel, acest observator modest, dar cât de pătrunzător, al slăbiciunilor morale ale soldaţilor Imperiului, rezu­mase, începând de prin 1802, observaţiile de acest gen într-un memoriu, acum clasic, cu toate că pe nedrept neglijat de studenţii noştri de astăzi, în care nota, zic cu multă dreptate şi precizie crizele aşa zise de „mărturisiri", care survin, semn între toate excelent, la convalescentul moral... Marele nostru Dupré, aproape un secol mai târziu, a ştiut să stabilească în privinţa aceluiaşi simptom no­menclatura sa de acum celebră, în care această criză identică figurează cu titlul de criză de „grupare a aminti­rilor", criză care trebuie, după părerea aceluiaşi autor, să preceadă cu puţin, când tratamentul este bine condus, prăbuşirea masivă a ideaţiilor anxioase şi eliberarea definitivă a câmpului conştiinţei, al doilea eveniment important în fond în cursul restabilirii psihice. Dupré, de pe altă parte, în terminologia sa atât de imagistică, al cărei apanaj îl deţinea, dă numele de „diaree cogitivă de eliberare" acestei crize, însoţită la subiect cu o sen­zaţie foarte activă de euforie, cu o reluare foarte evidentă a activităţii de relaţionare, cu reluarea între altele foarte importantă a somnului, care se prelungeşte uneori zile întregi, în sfârşit, un alt stadiu: supraactivitatea foarte accentuată a funcţiilor genitale, în aşa măsură că nu rar se observă la aceiaşi bolnavi înainte foarte frigizi o veritabilă „foame erotică". De unde această formulă: „Bolnavul nu intră în convalescenţă, se năpusteşte". Acesta este termenul magnific descriptiv, nu-i aşa, al acestor triumfuri recuperative, prin care un alt mare psihiatru al nostru din ultimul secol, Philibert Margeton, caracteriza reluarea cu adevărat triumfală a tuturor ac­tivităţilor normale la un subiect convalescent de boala fricii... În ceea ce te priveşte, Bardamu, te consider, şi începând chiar de acum, ca pe un veritabil convalescent... Poate te interesează Bardamu, pentru că tot am ajuns la această mulţumitoare concluzie, să ştii că mâine, exact, prezint la Societatea de psihologie militară un memoriu asupra calităţilor fundamentale ale spiritului uman?.. E un memoriu solid, cred.

– Desigur, Maestre, aceste chestiuni mă pasionează...

– Ei bine, află pe scurt, Bardamu, ce susţin eu în această teză: că înainte de război, omul era pentru psihiatrie un necunoscut de neabordat şi resursele spiri­tului său o enigmă...

– Asta e şi foarte modesta mea părere, Maestre...

– Războiul, vezi dumneata, Bardamu, prin mijloacele incomparabile pe care ni le pune la dispoziţie pentru a încerca sistemul nervos, acţionează ca un formidabil reve­lator al Spiritului uman! Ne trebuiesc de acum încolo secole să ne aplecăm, meditativi, asupra acestor revelaţii patolo­gice recente, secole de studii pasionante... S-o mărturisim cinstit... Nu făcusem decât să bănuim până acum bogăţiile emotive şi spirituale ale omului! Dar acum, datorită răz­boiului, s-a terminat!... Pătrundem în urma unei efracţii, dureroasă desigur, dar pentru ştiinţă decisivă şi provi­denţială, în intimitatea lor! De la primele descoperiri datoria psihologului şi a moralistului modern fu pentru mine, Bestombes, neîndoielnică. O reformă totală a con­cepţiilor noastre psihologice se impunea.

De aceeaşi părere eram şi eu, Bardamu.

– Cred că-ntr-adevăr ar fi bine... Maestre...

– Ah, şi dumneata crezi la fel, Bardamu, ce să-ţi mai spun eu! La om, vezi dumneata, binele şi răul se echilibrează, egoismul pe de o parte, altruismul pe de alta. La subiectele de elită mai mult altruism decât egoism. O fi aşa? Chiar aşa?

– Este exact aşa, Maestre, chiar aşa-i....

– Şi la subiectele de elită care poate să fie, te întreb, Bardamu, cea mai înaltă entitate cunoscută care poate să le excite altruismul şi să oblige acest altruism să se manifeste?

– Patriotismul, Maestre!

– Ah! Vezi şi dumneata, nu trebuie să ţi-o mai spun! Mă înţelegi foarte bine... Bardamu! Patriotismul şi corolarul său, gloria, dovada sa pur şi simplu...

– Adevărat!

– Ah! Dragii noştri soldaţi, bagă de seamă, chiar de la primul botez al focului au ştiut să se elibereze spontan de toate sofismele şi conceptele neimportante şi îndeosebi de sofismul conservării. S-au confundat din instinct şi fără greutate cu veritabila noastră raţiune de a fi, Patria noastră. Pentru a ajunge la acest adevăr, inteli­genţa nu e numai inutilă, ci de-a dreptul jenantă! E un adevăr al inimii, Patria, ca toate adevărurile esenţiale, aici poporul nu se înşeală niciodată! Acolo unde savantul nepriceput o ia razna...

– Frumos, Maestre! Foarte frumos! Antic!

Îmi strânse mâinile amândouă aproape afectuos, Bestombes.

Cu o voce devenită paternă, ţinu să mai adauge spre bucuria mea: "Aşa înţeleg eu să-mi tratez bolnavii, Bardamu, corpul prin electricitate, iar spiritul prin vi­guroase doze de etică patriotică, prin adevărate injec­tări de morală tămăduitoare."

– Vă înţeleg, Maestre!

Înţelegeam într-adevăr din ce în ce mai bine.

Părăsindu-l mă dusei fără întârziere la liturghie cu camarazii mei restabiliţi, în capela nou-nouţă, şi acolo îl zării pe Branledore care îşi manifesta înaltul său moral în spatele uşii celei mari dându-i lecţii de antren ne­poatei portăresei. Cum mă poftise, pornii ţintă către el.

După-amiază ne veniră de la Paris rudele pentru prima oară de când eram acolo şi apoi de atunci în fiecare săptămână.

Îi scrisesem mamei în sfârşit. Era fericită că mă revedea şi scâncea ca o căţea căreia i se înapoiază în sfârşit puiul. Credea fără îndoială că mă ajută mult strângându-mă la pieptul ei, dar rămânea inferioară căţelei pentru că ea credea în vorbele cu care o amăgiseră când mă luaseră de lângă ea. Căţeaua cel puţin nu crede decât ceea ce simte. Împreună cu mama făcui o plimbare lungă într-o după amiază pe străzile învecinate spitalului, mergând alene pe aşa-zisele străzi de pe acolo, străzi cu stâlpii nevopsiţi, între lungi faţade asudând de igrasie, cu fe­restre împestriţate de sute de zdrenţe atârnând, cămăşile săracilor, în zgomotul de prăjeală care sfârâie la ora prânzului, adevărată năvală de grăsimi puturoase. Prin paragina fleşcăită care înconjura oraşul, acolo unde se prelinge şi mucezeşte în cele din urmă iluzia luxului său, oraşul arată cui vrea să-l vadă dosul lui mare din lăzi de gunoaie, uzine pe care le eviţi plimbându-te, trăznind de toate duhorile posibile, unele de necrezut, şi unde aerul din jur n-ar putea puţi mai mult. Foarte aproape mucezeşte un mic bâlci, între două hornuri înalte şi inegale, caii lui de lemn pictaţi sunt prea scumpi pentru cei care-i poftesc, adesea săptămâni întregi, nişte bieţi mucoşi rahitici, atraşi, respinşi, şi ţintuiţi pe loc în ace­laşi timp, cu toate degetele în nas, de neputinţă, sărăcie şi muzică.

Totul e o zbatere continuă pentru a uita adevărul acestor locuri care se întoarce plângând mereu fără odihnă asupra tuturor; în zadar s-au ostenit, au băut în zadar, şi încă de cel negru, gros ca cerneala: cerul rămâne aşa cum e acolo, bine zăvorit deasupra lor ca o mlaştină uriaşă pentru fumul mahalalelor.

Jos noroiul te istoveşte, existenţa e închisă la fel din toate părţile, bine îngrădită de hoteluri şi iar de uzine. Prin părţile acestea zidurile seamănă a sicrie. Lola plecată pentru totdeauna, Musyne şi ea, nu mai aveam pe nimeni. De asta îi scrisesem în cele din urmă mamei, aşa numai ca să văd pe cineva. La douăzeci de ani nu mai aveam decât trecut. Străbăteam cu mama străzi după străzi cu aer duminical. Ea-mi povestea micile necazuri ale prăvăliei ei, ce se spune pe la ei despre război, în oraş, că era trist războiul, „groaznic" chiar, dar având mult curaj, vom scăpa cu toţii până la urmă, morţii nu erau pentru ea decât nişte accidente, ca la curse, n-aveai decât să te ţii bine în şa şi nu cădeai. În ceea ce o privea ea nu descoperise în război decât un nou mare necaz pe care încerca să nu-l răscolească prea mult; parcă îi era frică de el; era plin de lucruri de temut pe care ea nu le înţelegea. Credea în fond că nişte oameni de felul ei erau făcuţi să sufere de toate, acesta era rolul lor pe pământ, şi dacă lucrurile mergeau acum atât de prost, se mai datora în mare parte şi faptului că ei comiseseră o mulţime de greşeli care se tot adunaseră, bieţii oameni... Făcuseră rele, fără să-şi dea seama, desigur, dar erau totuşi vinovaţi şi foarte bine că li se dădea astfel suferind ocazia să-şi ispăşească netrebniciile... Mama mea era o „invulnerabilă".

Acest optimism resemnat şi tragic îi servea drept crez şi forma fondul firii ei.

Umblam amândoi pe străzile încă nedepartajate, prin ploaie; în unele locuri trotuarele se înfundă şi dispar, frasinii subţiri de pe margine păstrează iarna încă mult timp picăturile pe crengi, tremurând în vânt, o mică feerie. Drumul spre spital trecea prin faţa a numeroase hoteluri noi, unele deja botezate, altele scăpate de această boală. „Cu săptămâna" cum erau pur şi simplu. Războiul le golise brutal de mulţimea de antreprenori şi munci­tori. Nici măcar locatarii nu se mai întorceau aici ca să moară. Era şi asta o treabă, să mori, dar se achitau de ea altundeva.

Mama mă conduse până la spital, smiorcăindu-se, accepta accidentul morţii mele, nu numai că era de acord, dar se întreba dacă şi eu eram la fel de resemnat ca şi ea. Credea în fatalitate tot atât de mult ca în frumosul metru de la „Arte şi Meserii", despre care-mi vorbise întotdeauna cu respect, pentru că învăţase în tinereţea ei că acel de care se servea în comerţul ei de mărunţişuri era copia exactă a acestui superb etalon oficial.

Între parcelele acestui sat ruinat mai existau pe ici pe colo câteva câmpuri şi culturi, şi chiar câţiva ţărani bătrâni, înghesuiţi între noile case, agăţaţi de aceste ră­măşiţe. Când ne mai rămânea timp până la căderea serii, mergeam împreună cu mama să-i privim pe aceşti cara­ghioşi de ţărani încăpăţânându-se să răscolească pământul cu fierul, lucrul acela moale şi bulgăros care era pământul, în care se puneau morţii la putrezit şi de unde ne venea totuşi pâinea. „Trebuie să fie tare pământul!" remarca de fiecare dată mama privindu-i perplexă. Nu cunoştea decât mizeriile care se asemănau cu ale ei, mizeriile oraşului, încerca doar să-şi imagineze cum puteau fi cele de la ţară. Era singura curiozitate pe care i-am descope­rit-o vreodată mamei mele, şi-i ajungea ca distracţie pentru o duminică. Cu asta se întorcea în oraş.

Nu mai primisem deloc veşti de la Lola şi nici de la Musyne. Rămăseseră de bună seamă, putorile, de par­tea cea bună a vieţii, acolo unde domnea consemnul surâzător, dar implacabil de a ne elimina pe noi, hoiturile destinate sacrificiului. În două rânduri fusesem trimis spre locurile în care se ţineau ostaticii. Chestiune de timp şi de aşteptare numai. Zarurile erau aruncate.

Branledore, vecinul meu de spital, sergentul, cel care se bucura, v-am povestit, de-o trainică popularitate printre infirmiere, era acoperit tot de pansamente şi şiroia de optimism. Toată lumea la spital îl invidia şi-i imita purtările. Deveniţi prezentabili şi deloc dezgustă­tori moraliceşte, începurăm şi noi la rândul nostru să primim vizitele potentaţilor, înalţi funcţionari ai adminis­traţiei pariziene. Se zvonea prin saloane că centrul neuro-medical al profesorului Bestombes devenise adevăratul loc al intensei ardori patriotice, vatra, ca să zic aşa. Primirăm în zilele noastre de vizita nu numai episcopi, ci şi o ducesă italiană, un mare producător de muniţii, şi curând chiar Opera însăşi şi pe societarele Teatrului Francez. Veneau să ne admire la faţa locului. O frumoasă subvenţionată a Comediei, fără pereche în recitarea versu­rilor, veni chiar de mai multe ori la căpătâiul meu să-mi declame cu deosebire din cele eroice. Roşcata şi perversa ei coamă (pielea se armoniza cu ea) era înfiorată în acest timp de unde uimitoare ale căror vibraţii îmi ajungeau până la perineu. Cum divina mă tot întreba despre faptele mele războinice, îi dădui atâtea amănunte, atât de înflăcărate şi de emoţionante, că nu-şi mai lua ochii de la mine. Pro­fund tulburată, ceru permisiunea de a cizela în versuri, cu ajutorul unui poet ce făcea parte dintre admiratorii ei, pasagiile cele mai patetice ale povestirii mele. Consimţii din capul locului. Profesorul Bestombes, pus la curent cu acest proiect, se arătă deosebit de binevoitor. Dădu chiar un interviu cu această ocazie şi chiar în aceeaşi zi trimişilor unui mare „Illustré National" care ne fotografie pe toţi pe peronul spitalului alături de frumoasa societară. „E cea mai înaltă datorie a poeţilor, în orele tragice prin care trecem, declara profesorul Bestombes, care nu pierdea nici o ocazie de-a sădi în noi gustul epopeii! S-au dus vremurile micilor interese meschine! Jos cu literaturile înţepenite! Un suflet nou ne-a înflorit în mijlocul marelui şi nobilului bubuit al războiului. Avântul marii renaşteri patriotice ni-l cere de acum înainte! înaltele creste pro­mise Gloriei noastre!... Cerem suflul grandios al poemu­lui epic!... În ceea ce mă priveşte mă declar satisfăcut că în spitalul pe care-l conduc se formează sub ochii noş­tri, de neuitat, una din acele sublime colaborări crea­toare între Poet şi unul dintre eroii noştri!"

Branledore, tovarăşul meu de cameră, a cărui ima­ginaţie nu putea ţine pasul cu a mea în această împrejurare şi care nu figura nici măcar în fotografie, fu cuprins de o vie şi îndârjită gelozie. Începu din ziua aceea să-mi dispute cu sălbăticie laurii eroismului, inventa noi întâmplări, se depăşea pe sine însuşi, nu-l mai puteai opri, faptele lui ţineau de delir.

Mi-era greu să găsesc ceva mai vibrant, să mai adaug ceva la aceste enormităţi şi totuşi nimeni la spital nu se resemna, câştiga cel care, cuprins de elanul întrecerii scornea cât mai „frumoase pagini războinice" în care el să figureze sublim. Trăiam un mare roman de vitejie, în pielea unor personaje fantastice, în spatele cărora, deri­zorii, tremuram din toate cărnurile noastre şi cu tot sufletul. Ai fi rămas mut de uimire dacă ne-ai fi surprins adevărata faţă. Războiul era în toi.

Marele nostru Bestombes mai primea şi vizitele a nu­meroase notabilităţi străine, domni ştiinţifici, neutri, scep­tici şi curioşi. Inspectorii generali ai Ministerului treceau însăbiaţi şi împintenaţi prin sălile noastre, viaţa lor mili­tară prelungindu-se prin cei de acolo, reîntineriţi va-să-zică, şi umflaţi cu noi indemnizaţii. Aşa că nu erau deloc zgârciţi cu distincţiile şi cu elogiile, Inspectorii. Totul mergea de minune. Bestombes şi superbii lui bolnavi deveniră onoarea serviciului Sănătăţii.

Frumoasa mea protectoare de la Teatrul Francez veni curând să-mi facă o nouă vizită în particular, în timp ce poetul ei de casă termina, rimată, povestirea vitejiilor mele. Pe tânărul acesta îl întâlnii în cele din urmă, palid, sperios, undeva la un colţ de culoar. Fragilitatea fibrelor inimii sale, mi se mărturisi el, după chiar părerea doctori­lor, era un miracol. Aşa că-l ţineau medicii lui, grijulii cu fiinţele delicate, departe de armată. Drept răsplată, se apucă, bărduleţul, chiar cu riscul sănătăţii lui, şi cu toate forţele lui spirituale, să făurească pentru noi, „Tunul moral al Victoriei noastre". Frumoasă sculă prin urmare, în versuri de neuitat, bineînţeles ca şi tot restul dealtfel.

N-aveam de ce mă plânge, pentru că mă alesese dintre atâţia eroi de netăgăduit să fiu eroul ei! Fui dealtfel, mărturisesc, regeşte servit. Magnific, pe drept cuvânt. Evenimentul recitalului avu loc chiar la Comedia Fran­ceză, într-o după amiază, zisă poetică. Fu invitat tot spi­talul. Când apăru pe scenă roşcovana mea, fremătătoarea recitatoare, cu gesturi grandioase, şi talia amplu înfă­şurată în cutele devenite în sfârşit voluptuoase ale tricolo­rului, fu ca un semnal pentru întreaga sală, în picioare, pofticioasă, al uneia din acele ovaţii care nu se mai sfârşesc. Eram pregătit desigur, şi totuşi uimirea mea fu atât de mare că nu-mi putui ascunde vecinilor mei stupefacţia auzind-o vibrând, implorând în felul acesta, pe superba mea amică, gemând chiar, pentru a face mai sensibilă drama inclusă în episodul pe care-l inventasem pentru ea. Poetul ei desigur putea să-mi dea lecţii de imaginaţie, îmi exa­gerase monstruos povestea, ajutat de rimele lui scânteietoare, de adjectivele formidabile care se rostogoleau solemn în profunda şi admirativa linişte. Ajunsă în elanul unei perioade la partea cea mai patetică, adresându-se lojii în care ne aflam, Branledore cu mine şi cu alţi câţiva răniţi, artista, cu cele două braţe splendide întinse, păru că se oferă celui mai viteaz dintre noi. Poetul ilustra cu pioşenie în acel moment o fantastică faptă de bravură pe care mi-o atribuisem. Nu-mi dădeam prea bine seama ce se întâmpla, dar scena nu era de ici de colo. Din fericire nimic nu este incredibil în materie de eroism. Publicul ghici sensul ofrandei artistice şi sala întreagă întoarsă spre noi, urlând de bucurie, transportată, tropăitoare, îl ceru pe erou.

Branledore acoperise toată faţada lojei şi noi nu ne mai vedeam deloc pentru că el ne putea ascunde în între­gime aproape în spatele pansamentelor lui. O făcea într-a-dins, nemernicul.

Doar doi dintre camarazii noştri, urcaţi pe scaune în spatele lui, se lăsară oricum admiraţi de mulţime, peste capul şi umerii lui. Fură aplaudaţi pe ruptele.

„Dar despre mine e vorba! eram gata să ţip în acel moment. Numai despre mine!" Îl cunoşteam însă pe Branledore al meu, ne-am fi certat în faţa lumii şi poate ne-am fi şi bătut. Câştigă partida în cele din urmă. Se impuse. Triumfând, rămase singur, cum şi dorea dealtfel, ca să culeagă enormul omagiu... Învinşi, nu ne mai rămânea decât să dăm buzna spre culise, ceea ce şi făcurăm, unde ne sărbătoriră din fericire, din nou. Consolare. Dar actriţa noastră inspiratoare nu mai era singură în cabina ei. Lângă ea se aţinea poetul, poetul ei, poetul nostru. Iubeau amândoi cu multă delicateţe soldaţii. Mă făcură s-o înţeleg artistic. O afacere. Insistară, dar nu ţinui cont de amabilele lor indicaţii. Cu atât mai rău pentru mine, s-ar fi putut aranja foarte bine lucrurile. Aveau multă in­fluenţă, îmi luai rămas bun, brusc şi prosteşte supărat. Eram tânăr.

Să recapitulăm: aviatorii mi-o răpiseră pe Lola, argen­tinienii mi-o luară pe Musyne, iar acest armonios invertit mi-o sufla acum pe superba mea comediană. Dezamăgit părăsii Comedia în timp ce se stingeau ultimele lumini ale culoarelor şi ajunsei singur, noaptea, pe jos, la spitalul nostru, capcană în fundul noroaielor veşnice şi al mahala­lelor rebele.

Fără mofturi, trebuie să recunosc că niciodată n-am avut capul prea limpede. Acum însă, pentru un fleac, mă luau nişte ameţeli de intram sub roţile trăsurilor. Bâjbâiam în război. Cât priveşte banii de buzunar, nu puteam să mă bizui în timpul şederii mele la spital decât pe cei câţiva franci pe care mi-i dădea mama în fiecare săptămână cu destulă greutate. Aşa că de îndată ce fu posibil, o pornii să-mi caut mici suplimente pe ici pe colo, pe unde mai cre­deam să pot găsi. Unul din foştii mei patroni, mai întâi, îmi păru nimerit în această privinţă şi primi curând vizita mea.

Mi-am adus aminte exact la momentul potrivit de-a fi trudit în nişte vremuri întunecate la acest Roger Puta, bijutierul de pe bulevardul Madeleine, în calitate de anga­jat temporar, un pic înainte de declararea războiului. Munca mea la acest scârbos de bijutier era, ca angajat „temporar", să frec argintăria magazinului, numeroasă, variată şi, în timpul sărbătorilor cu cadouri, din cauza traficului continuu, greu de întreţinut.

După terminarea cursurilor, căci urmam riguroase şi interminabile studii (din cauza examenelor ratate), ajun­geam în goană în odăiţa din fundul prăvăliei domnului Puta unde mă trudeam două, trei ceasuri să frec şocolatierele lui cu „blanc d'Espagne", până la cină.

În schimbul muncii mele eram hrănit la bucătărie, din abundenţă dealtfel. Mai aveam însă şi o altă misiune, să scot câinii de pază ai magazinului afară, să facă pipi. Totul pentru patruzeci de franci pe lună. Giuvaergeria domnului Puta scânteia cu miile-i de diamante în colţul străzii Vignon, şi fiecare din aceste diamante costa de mai multe zeci de ori salariul meu. Mai scânteiază şi acum acolo dealtfel bijuteriile lui. Vărsat la auxiliar în timpul mobili­zării, acest patron Puta se puse mai ales în serviciul unui ministru, a cărui maşină o conducea din când în când. Dar pe de altă parte, şi de data asta într-un mod foarte oficial, Puta se dovedea a fi şi unul dintre cei mai utili, comercializând bijuteriile Ministerului. Înalţii funcţionari speculau avantajos asupra tranzacţiilor încheiate sau de încheiat. Cu cât înaintam în război cu atât aveam mai multă nevoie de bijuterii. Domnul Puta făcea uneori cu greu faţă comenzilor, atât de multe primea.

Când era foarte obosit, domnul Puta avea cât de cât un aer mai inteligent, din cauza oboselii care-l năucea, dar numai în aceste momente. Odihnită, faţa lui, cu toată fineţea incontestabilă a trăsăturilor, prezenta o armonie de o placiditate atât de stupidă, că era greu să nu-i păs­trezi pentru totdeauna o amintire dezolantă.

Nevasta lui, doamna Puta, făcea una cu casa magazi­nului, pe care n-o părăsea, ca să zic aşa, niciodată. O crescuseră ca să devie soţie de bijutier. Ambiţia părinţi­lor, îşi cunoştea datoria, absolut întreaga datorie. Mena­jul era fericit şi casa prosperă. Nu că ar fi fost urâtă doamna Puta, nu, ar fi putut fi chiar destul de drăguţă, ca atâtea altele, numai că era atât de prudentă, atât de ne­încrezătoare, că se oprea la marginea frumuseţii ca la marginea vieţii, cu părul ei puţin prea pieptănat, cu ges­turile puţin prea repezi sau prea furişe, cu surâsul ei prea făcut şi brusc. Te necăjeai să dezlegi ce era prea aranjat în această fiinţă, precum şi motivele jenei pe care o sim­ţeai permanent în preajma ei. Această repulsie instinctivă, pe care o inspiră negustorii celor de care se apropie şi care-şi dau seama de ea, este una din rarele consolări pe care o încearcă cei care nu vând nimic nimănui, de a fi atât de săraci cum sunt.