Lumina lumii

Mătuşa Regine

- O, ce soare minunat! Vreau efectiv să ies afară, în
natură! am strigat într-o frumoasă dimineaţă de martie.
Unde aş putea să mă duc? mi-am întrebat familia.

62

- Mai fă-i din nou o vizită mătuşii Regine! Nu mai
ştim de mult timp nimic de ea, şi-a dat cu părerea soţia
mea.

A fost o idee bună. Mătuşa Regine era o femeie groza-
vă: deşteaptă, cultă, evlavioasă, sinceră - pe scurt, te ale-
geai cu ceva petrecând timpul împreună cu ea.

Această mătuşă locuia în Wuppertal. Cu bicicleta se a-
jungea acolo într-o oră bună; pe drum, priveliştea munţi-
lor era frumoasă şi, în plus, mai făceam şi un lucru util.
Mătuşa avea să se bucure negreşit, dacă aveam să mă in-
teresez ce mai face.

Aşa că am plecat sub razele frumoase de soare.-

Şi apoi m-am aflat în faţa casei mătuşii mele şi am
bătut la uşă.

Nici un glas, nici un răspuns. Am bătut mai tare.

în sfârşit, s-a deschis o fereastră, o femeie s-a uitat la
mine şi mi-a comunicat că mătuşa ar fi bolnavă şi s-ar
afla la spital.

Biata mătuşă bătrână şi singură! Are nevoie de mine!
întreb care este drumul spre spital.

Şi apoi stau în faţa patului pacientei. Văd imediat că
situaţia ei este gravă. Arată foarte rău. Dar am bătut atâta
drum. Nu vreau să fi venit chiar degeaba! Şi dacă nu pu-
tem să conversăm, vreau cel puţin să-i împărtăşesc din
Cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa că îi iau mâna slabă şi palidă, mă aplec spre ea şi
spun încet mesajul minunat al Psalmului 23:

- Chiar dacă trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem
de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta
mă mângâie.

Atunci dă tristă din cap şi-mi arată cu mâna urechile,
înţeleg: aude atât de greu, încât trebuie să vorbesc mai ta-
re. Aşa că îi urlu încă o dată versetele în ureche. Dar ea
dă din cap. Nu a înţeles.

63

O clipă, sunt descumpănit. Să fi fost toată călătoria
mea în zadar?

Apoi, mi-a venit o idee: rup o foaie din carneţelul meu
de notiţe şi scriu versetul mare şi clar. Ea ia foaia, încear-
că să citească - nici aşa nu merge. Ochii ei abia mai văd.
Cu greu, se ridică în pat, ia o lupă de pe noptieră şi în-
cearcă să descifreze ce i-am scris.

încearcă! Dar nu reuşeşte. Şi cu un gest deznădăjduit
lasă să-i cadă din mână foaia şi lupa şi se culcă din nou pe
pernă...

Mie vor să-mi dea lacrimile: Ce groaznică este starea
aceasta! înţeleg că această femeie este ca şi zidită de vie.
Nu mai răzbat în ea nici un sunet şi nici o veste. Şi
aceasta când duhul ei mai este încă atât de viu şi de activ!

Atunci a spus cu voce înceată:

- Da, sunt o biată fiinţă. Nu mai pot să văd şi nici să
aud... Şi apoi, după ce a respirat adânc: Dar îl am pe
Mântuitorul! Şi cine-L are pe Mântuitorul are destul.

Obosit, plec cu bicicleta acasă. Dar în inima mea este
mare bucurie: cât de bogaţi ü face Domnul Isus pe cei ca-
re sunt ai Lui! Şi dintr-o dată înţeleg pentru ce mi-a fost
hărăzit să fac această călătorie: am vrut să mângâi o fe-
meie în vârstă şi ea m-a mângâiat într-un mod atât de mi-
nunat.