Lumina lunii e periculoasă

NOUA
M-am uitat din nou la ceas. Era unsprezece şi douăzeci. Mai toate minutele care trecuseră le petrecuserăm sărutându-ne, ceea ce nu e niciodată un lucru rău, dar simţeam nevoia urgentă să mă întorc în camera mea.

— Iubire, ştiu că trebuie să te întorci, a zis Austin, de parcă ar fi putut să-mi citească gândurile. Mi-a fost destul de greu şi mie să-ţi las ceva bun sub pernă aseară. Chiar şi fără încuietori, castelul ăsta e o fortăreaţă formidabilă.

A lăsat capul într-o parte să mă sărute iar.

— Şi mai e şi un paznic înarmat.

— Foarte adevărat, a zis el, sărutându-mă iar. Deci, să trecem la chestii serioase.

Mi-am pus mâna peste buzele care mă usturau şi am chicotit.

— Ce am făcut până acum nu a fost treabă serioasă?

Mi-a zâmbit larg, arătându-mi dinţii albi şi strălucitori.

— Dacă am avea timp, te-aş ţine în braţe toată noaptea. Ştii asta.

M-am încălzit pe dinăuntru.

— Da.

— Dar trebuie să-ţi spun câteva lucruri, a zis el. În primul rând, avem pe cineva în interior. Oamenii tatălui meu au făcut aranjamentele. Din motive de siguranţă, nu vor să-mi spună cine e persoana, dar precis că cineva are grijă de tine.

— Are grijă de mine? Mi-am adus aminte brusc de Marie-Rose — oare o judecasem greşit?

Austin a încuviinţat din cap.

— Cât despre locul acesta...

— M-au invitat pe mine în mod special, i-am spus eu, apoi i-am dat detaliile pe care le aflasem de la Iepuraş după-amiază.

— Are sens. Ducele acesta, Steinfelder...

— E un tip rău de tot, am spus. Am citit totul despre el. Asta voiam să-ţi spun. De-aia am riscat să-ţi trimit acel e-mail.

Austin a dat din cap că a înţeles.

— Am încercat şi eu să aflu cât mai multe despre el. Şi tata la fel. De mult suspectează el că descendenţii lui Steinfelder, Cei Şapte Călăreţi, încearcă să prindă rădăcini aici, în zona unde toată ura lor s-a născut.

— Dar de ce urăsc vârcolacii? Ochii i s-au întunecat.

— Pentru ei, noi suntem nişte aberaţii ale naturii. Nişte mutanţi. Ei urăsc tot ceea ce este diferit, în special ceea ce nu pot înţelege.

— Deci asta ai vrut să spui când ai menţionat forţele care încearcă să-i distrugă pe ai noştri, am zis eu, repetând ce-mi spusese mai înainte. Cei Şapte Călăreţi.

— Exact. Şi în privinţa asta, a zis el, după o lungă pauză. Despre faptul că şi tu eşti de-a noastră...

— Nu e adevărat? Nu o să am blăniţă? Mi-am împreunat mâinile.

— Încă nu ştim asta cu siguranţă, a zis el.

— Păi, poate serul va opri transformarea, dacă-l iau acum. Ai adus nişte ser cu tine? Vreau să spun, am nişte simptome, am continuat eu, simţind cum mi se aprind obrajii când i-am povestit despre aventura mea nocturnă şi carnea crudă.

Austin a lăsat ochii în jos când a vorbit:

— Iubire, am nişte veşti proaste.

— Vai!

— Chimistul nostru spune că nu poţi să iei serul până ce nu te-ai transformat complet pentru prima oară. Nu se poate să-l iei până ce nu e confirmat faptul că eşti vârcolac. Putem să-ţi facem nişte analize acasă, la castel, dar riscul e prea mare acum, dacă-ţi administrăm serul. Dacă greşim şi nu eşti...

— Dar tocmai ţi-am spus că am mâncat carne crudă în somn!

Austin s-a întins şi m-a prins cu mâinile de umeri.

— O să mori dacă nu avem dreptate. Serul te va ucide.

— Ah, am clipit la el în întuneric. Păi, asta e chiar nasol.

— Da. Nu pot lăsa să se întâmple aşa ceva. Nu pot risca să te pierd.

— Deci, ce ne facem acum? am întrebat eu.

— Aşteptăm până prindem o ocazie şi te scoatem repede din locul ăsta.

— Aşteptăm? Crezi că am să stau pe aici, pe la şcoală, de parcă toate ar fi bune şi frumoase, ca apoi să mă transform în lup şi poate să atac pe cineva?

Austin s-a uitat la mine de parcă i-aş fi tras un pumn în nas.

— Asta crezi tu despre mine — despre noi? Că atacăm oameni?

— Nu, vreau să spun, adică, nu ştiu. De unde să ştiu eu ce va face un lup? M-am întins spre el, dar a făcut un pas înapoi. Am simţit cum inima mi se face mică în piept. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-l îndepărtez pe Austin de mine, dar chiar eram îngrijorată de faptul că aş putea să atac pe cineva. Îmi pare rău, nu am vrut...

Figura lui Austin era imobilă şi aspră.

— Sunt conştient că ai auzit tot felul de lucruri despre lupi, despre vârcolaci, dar nu sunt adevărate. Credeam că te-am convins de asta vara trecută. Am crezut că ai înţeles. Suntem o specie foarte evoluată.

Am simţit cum mi se adună lacrimi în colţurile ochilor.

— Nu încercam să te jignesc. Vreau doar să înţeleg ce sunt pe cale să devin. Sunt speriată.

— Nu te-am văzut niciodată să-ţi fie frică de ceva, a zis Austin, în şoaptă. Eşti una dintre cele mai curajoase persoane pe care le cunosc. Vino încoace! M-a cuprins din nou în braţe şi m-a strâns la piept. Nu am vrut niciodată să se întâmple aşa ceva. Trebuie să ştii că nu i-aş dori nici celui mai mare duşman al meu să devină ce sunt eu. Ştii cât de tare urăsc asta. Întotdeauna am detestat ceea ce sunt.

— Nu e vina ta, am zis eu, simţind încă nevoia să plâng. Nu ai vrut s-o faci. Lupul din tine nu a intenţionat să-mi facă rău, vreau să spun.

L-am lăsat să mă strângă în braţe şi mi-am lipit buzele de gâtul lui, simţindu-i sângele cum circulă cu viteză, auzindu-i bătăile inimii.

— Shelby, a zis Austin cu vocea îngroşată. Poate că nu am intenţionat să o fac, dar s-a întâmplat. Iar când te vei transforma pentru prima oară, legătura dintre noi va deveni şi mai intensă. Înţelegi ce-ţi spun? Eşti... partenera mea. Vom fi împreună pentru totdeauna.

— Chiar aşa? Lacrimile mi-au năpădit ochii. Dar, stai aşa... ai spus că nu ai intenţionat să o faci...

— Nu spun că nu s-ar fi întâmplat mai încolo, dacă mi-ai fi cerut-o, a zis el. Doar că nu văd cum ai putea vreodată să-ţi doreşti ceva atât de îngrozitor. Iar acum, nu mai ai de ales, iubire.

— Împreună pentru totdeauna, am repetat eu. Din cauza muşcăturii, urma să-i aparţin lui Austin, chiar dacă voiam sau nu. Însă adevărul era că doream să-i aparţin. Îmi doream să fim o familie unul pentru celălalt, familia pe care nu o voi mai avea, odată ce toate acestea vor ieşi la lumină. Beverly Hills şi vârcolacii nu prea făceau parte din acelaşi peisaj. Iar acum, că tata va avea un copil, oricum erau şi mai slabe şansele să-şi dorească prin preajmă o fată-lup, ca mine. Austin s-a uitat iar în ochii mei.

— Ştiu că ţi-e greu, a zis. Tot ce-ţi cer e să te ţii tare. Îţi promit că nu va mai dura mult şi te vom scoate de-aici pentru totdeauna.

— Dar ce ar trebui să fac între timp? Să stau cuminte şi să aştept să mă salvezi tu? Nu am putea sări gardul împreună în seara asta?

Austin a oftat.

— Păi, în primul rând, e problema cu părinţii tăi — nu poţi pur şi simplu să fugi şi să provoci un incident internaţional. Toată lumea o să te caute, ceea ce ar fi rău pentru noi. În al doilea rând, trebuie să ne gândim cum facem ca să nu ştie nimeni că eşti cu noi.

— Ai dreptate, am spus eu pe un ton amar, nu putem să lăsăm lumea să creadă că sunt cu tine. Aşa că o lăsăm pe Shelby să putrezească la închisoare până ce-i creşte blana. Şi astfel salvăm dinastia Bridges.

Am văzut o sclipire de avertizare în ochii lui Austin.

— Ia lucrurile în serios, Shelby. Ar fi mult mai uşor să ne elimine pe oricare dintre noi aici, la Steinfelder, decât să te ia din mijlocul civilizaţiei, în Beverly Hills, sau să-l răpească pe vreun membru al familiei mele de pe străzile Londrei. Niciodată nu am crezut că am să fiu fericit că sunt urmărit de paparazzi, însă, fără ei, suntem nişte ţinte mult mai uşoare.

— Ţinte? Chiar suntem nişte ţinte? A încuviinţat din cap, sumbru.

— Îţi aminteşti aşa-numitul accident de vânătoare pe care 1-a suferit mama când eu eram mic? La câteva săptămâni după ce s-a întâmplat, tata a primit o vedere prin poştă, era o vedere simplă şi albă, cu un blazon medieval pe o parte, însemnele Celor Şapte Călăreţi. Au avut sigur ceva de-a face cu moartea mamei. Tata nu a putut niciodată să dovedească asta, însă întotdeauna a fost sigur că aşa a fost.

Am simţit un fior de gheaţă pe şira spinării.

— Deci ar putea să fie chiar şi acum cu ochii pe noi, aşteptând un moment prielnic să te ucidă. De ce naiba ai venit până aici? am spus şi l-am înghiontit în umăr.

— La naiba, am venit aici pentru tine, a zis Austin, frecându-se acolo unde l-am lovit.

— Păi, nu o să mai fii aici dacă te împuşcă! A întins o mână şi m-a mângâiat pe obraz.

— Nu-ţi face probleme pentru mine. Pot să alerg foarte repede.

— Şi eu la fel. Plec cu tine în seara asta.

— Nu. Tu rămâi pe loc. Am să găsesc o modalitate să te scot de-aici. Ai răbdare.

— Dacă nu ai observat deja, nu prea sunt o persoană răbdătoare.

— Te rog, încearcă să fii, de data asta, a zis el, apropiindu-şi buzele de ale mele cu încetinitorul.

În sărutul lui am simţit că-i era cu-adevărat teamă pentru mine. Când s-a retras, l-am prins în braţe, pentru că nu voiam să plece. S-a desprins din braţele mele şi m-a sărutat pe frunte înainte să se întoarcă să iasă. Când a închis uşa de la grajd, s-a uitat scurt spre mine pentru ultima oară, cu ochi strălucitori.

Nu mi-a spus că mă iubeşte, dar am simţit-o oricum în privirea aceea. Eram a lui şi urma să aibă grijă de mine. O să-mi fie tare greu să am răbdare, cu toate grijile care mi se învârteau în cap şi-mi săgetau inima. Nu-mi doream decât să fim împreună, departe de locul acesta îngrozitor.

Am aşteptat până ce nu am mai auzit paşii lui Austin şi apoi am deschis uşa de la grajd. Urmele lăsate de ghetele lui duceau spre intrarea din faţă a castelului, dar ningea iar, aşa că aveau să fie acoperite curând. M-am întors la bucătărie pe unde venisem. Imediat ce mi-am scos hainele groase şi le-am ascuns în baia fetelor, m-am dus în vârful picioarelor în camera mea. Când m-am băgat sub pătură, Marie-Rose a gemut în somn, dar nu s-a trezit.

Am închis ochii şi am încercat să nu mă gândesc la ceea ce se întâmplase. La tot pericolul care ne pândea, la faptul că admiterea mea la această şcoală fusese o capcană veritabilă. M-am concentrat la Austin, la faptul că vom fi împreună în curând.

Pleoapele tocmai îmi cădeau grele, când am auzit prima împuşcătură.

În cămaşă de noapte sau în pijamale, toate fetele de la Steinfelder se adunaseră în sufragerie, încercând să vadă ceva pe geam, în întunericul de-afară. Mai multe dintre fete proveneau din familii care îşi permiteau să plătească personal de pază propriu şi ştiau foarte bine cum suna o carabină. Cu siguranţă, cineva de-afară trăsese cu puşca.

În timp ce veştile circulau prin toată camera, eu am stat deoparte, pe un fotoliu, tremurând sub pătură. Nu puteam să mă încălzesc. Eram prea speriată pentru Austin. Eram sigură că se trăsese asupra lui. Mi-am strâns pătura mai aproape de picioare, încercând din răsputeri să nu mai tremur. Pur şi simplu ştiam că el era cel împuşcat afară, în frig, sângerând sau poate chiar mai rău. Iar eu eram probabil următoarea pe listă.

Madame LaCroix, purtând un halat care semăna cu o tapiserie chinezească, a lăsat aparatul de emisie-recepţie din mână şi a bătut din palme ca să ne atragă atenţia.

— Gata, fetelor. Înapoi în pat! Hans de la corpul de pază mi-a raportat că totul este în regulă. Sunteţi toate în siguranţă. Repet, sunteţi toate în siguranţă. Haideţi, la culcare.

Ne-a făcut semn cu mâna să plecăm, de parcă asta ar fi putut smulge fetele de la locurile lor, cum stăteau lipite de geamuri.

— Dar ce s-a întâmplat? a întrebat Patricia, încruntându-se la ea. Vreau să spun, nu aveţi de gând să ne spuneţi cine a tras şi de ce?

— Hans a văzut un intrus, a zis Madame. Oricine ar fi fost acesta, s-a dus.

— Şi 1-a împuşcat pe acel intrus? nu m-am putut eu abţine să nu întreb.

— A descoperit urme de sânge la locul faptei, a zis Madame încuviinţând uşor din cap. Poliţia locală va veni aici mâine-dimineaţă să investigheze incidentul.

Vom afla mai multe detalii mâine şi le vom transmite şi elevelor, în funcţie de ceea ce considerăm că e necesar să aflaţi. Cel mai important este că sunteţi cu toate bine şi în siguranţă. Nu e cazul să cereţi voie să sunaţi acasă. Nu e nevoie să scrieţi epistole îngrijorate. Totul este în regulă.

Însă eu ştiam că nu era aşa. Nu puteam decât să mă gândesc la Austin. M-am ridicat de pe fotoliu, cu pătura înfăşurată încă în jurul meu. Profesoarele noastre, care păreau şi ele obosite, ne-au condus pe scări la etaj. M-am oprit în faţa uşii mele, dar doamna Lemmon mi-a pus o mână pe umăr şi m-a împins uşor înăuntru. Mi-a aruncat o ultimă privire înainte să stingă lumina şi să închidă uşa.

O rază slabă de lună răzbătea vag prin fereastră. M-am uitat afară şi am văzut ceea ce mai rămăsese din luna plină uriaşă care mă atrăsese în calea lui Austin acum câteva săptămâni şi nu am mai putut să-mi înăbuş lacrimile.

Marie-Rose s-a aşezat pe marginea patului, cu ochii aţintiţi la mine preţ de o secundă, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Poate că voia să-mi spună adevărul despre ea. Sau poate că voia să mă întrebe de ce plângeam, însă, după ce a rămas aşa scurtă vreme, s-a băgat în pătură şi a stins lumina.

A avut bunul-simţ să mă lase să adorm — îngrijorată, fără să visez.

☾

ZECE
M-am trezit pătrunsă de frică până în măduva oaselor, mai îngrozită decât fusesem vreodată. Îmi era foarte teamă că nu am să-l mai văd niciodată pe Austin.

Nu aţipisem decât câteva secunde toată noaptea. Toate visele mele în care alergam după pradă şi-i cântam Mamei Lună au fost înlocuite de coşmaruri întunecate, furtunoase, în care eram prinsă în trupul unui lup, fără să ştiu nimic, fără să am o casă, fără să mă călăuzească nimeni. Acele coşmaruri m-au făcut să-mi dau seama de nişte adevăruri dureroase, la ivirea zorilor.

Urma să fiu un vârcolac orfan. Urma să mă transform singură. Şi apoi ce voi face? Nu aveam acces la ser. Nici măcar nu ştiam undeva exact castelul familiei lui Austin. Puteam pur şi simplu să mă duc în Muldania pe neaşteptate, sperând că mă vor ajuta?

M-am dus la parter ca să iau micul dejun, mişcându-mă în reluare, la fel de maşinal ca un zombi. M-am aşezat în faţa castronului meu cu cereale şi am ignorat bârfele care străbăteau camera şi care vuiau în jurul mesei mele. Mă simţeam ca şi cum viaţa mea se terminase. Se terminase cu adevărat.

Pe la ora opt, când majoritatea dintre noi ne adunaserăm iar în sufragerie, Madame LaCroix a intrat în cameră cu Hans şi un bărbat blond, arătos, în uniformă.

— Fetelor, avem un raport în privinţa incidentului de aseară, ne-a anunţat ea, iar apoi s-a întors spre poliţist, zâmbind. Herr Eppler ne va face o prezentare pe scurt, aşa încât, dacă vreuna dintre voi sau unul dintre părinţii voştri are vreo întrebare, veţi şti ce să le răspundeţi.

Bineînţeles, Madame LaCroix era îngrijorată de banii care curgeau spre Steinfelder. Dacă se auzea fie şi cel mai mic zvon că fuseseră împuşcături la academie, toate fetele, împreună cu banii părinţilor, dispăreau de aici.

Herr Eppler a tuşit.

— Nu există niciun pericol iminent. Cei de la pază au depistat un intrus şi au tras cu arma ca să-l îndepărteze pe cel ce intrase neautorizat.

— Am tras mai multe focuri de avertizare, a intervenit Hans.

Poliţistul s-a uitat aspru la Hans.

— În timpul investigaţiei, am descoperit urme de sânge. Intrusul a fost lovit de mai multe ori.

Urme de sânge. Cuvintele îmi vuiau în cap. Oare Austin era afară undeva, rănit, ascunzându-se în pădure? Oare şocul împuşcăturii îl făcuse să se transforme în lup? Mai era măcar în viaţă? Am simţit cum mă cuprinde un val îngrozitor de panică. Am închis ochii şi am încercat să-mi imaginez că era afară, revenindu-şi după o uşoară zgârietură de glonţ, însă adevărul era că putea fi chiar mort. Iar toate temerile mele că-l voi pierde, că voi pierde ce am avut împreună, se vor adeveri.

Lângă mine, Patricia a ridicat o mână.

— Cine era? Cine era intrusul?

— Am văzut o siluetă întunecată, a zis Hans. Un bărbat, sunt destul de sigur, care înainta în viteză de-a lungul gardului.

Nu m-am putut abţine să nu întreb:

— Era înarmat?

Hans s-a uitat urât la mine.

— Există marcaje foarte vizibile la câţiva kilometri în jurul castelului Steinfelder, care avertizează pe oricine să nu se apropie, altminteri va fi împuşcat. Acest lucru a funcţionat foarte bine şi a ţinut străinii la distanţă, până acum.

— Aţi împuşcat pe cineva neînarmat? Patricia s-a uitat ciudat la el. Nu văd cum poate fi etic.

Madame LaCroix i-a făcut semn să tacă.

— Aceasta este o proprietate privată. Încălcarea proprietăţii nu e un lucru minor aici.

— Noi, elveţienii, suntem bine înarmaţi. Dreptul nostru de a ne autoapăra este foarte important pentru menţinerea neutralităţii noastre, a zis Herr Eppler.

— Dacă aţi terminat cu întrebările, cred că ar trebui să ne întoarcem la treburile noastre, a zis Madame LaCroix.

— Numai să nu ne apropiem de gard, am bombănit eu.

Hans mi-a aruncat un zâmbet strâmb.

— Exact aşa.

— Domnilor, vă mulţumesc. Doamnelor profesoare, vă invit la o scurtă şedinţă în sala de mese a personalului, a zis Madame, înainte să iasă din cameră.

Fetele au început să se împrăştie, unele dintre ele s-au retras în bibliotecă, iar altele s-au dus afară să mai piardă timpul la zăpadă. Eu m-am făcut ghem într-unul din fotoliile de lângă şemineu, analizând ce opţiuni aveam la dispoziţie. Erau trei opţiuni, după câte îmi dădeam eu seama atunci. Puteam să mă duc prin pădure să-l caut pe Austin, dar era posibil să fiu împuşcată de prea zelosul şi acum probabil paranoicul Hans. Puteam să apelez la ajutor din afară — din Muldania. Sau puteam să fug de-a binelea de la Steinfelder. Poate că aveam să aleg toate cele trei opţiuni.

Pentru a doua şi a treia idee, aveam nevoie de acces la laptop sau la telefonul mobil şi-mi trebuia şi paşaportul. Toate aceste lucruri se aflau în biroul lui Madame LaCroix, iar ea împreună cu celelalte profesoare erau prinse într-o şedinţă timp de câteva minute. Am aruncat o privire spre Marie-Rose, care era ocupată să rezolve o integrantă împreună cu Patricia. Nu ştiam dacă era cu ochii pe mine pentru Austin sau pentru personajele negative, dar nu aveam nevoie de o umbră acum, că treaba devenise serioasă.

M-am ridicat ţinând paharul de apă în mână, făcându-mă că mă duc spre bucătărie, dar am dat colţul şi am intrat pe holul personalului administrativ. Când am trecut pe lângă vitrina care găzduia colecţia ducelui Steinfelder, m-am cutremurat la gândul că acel pumnal de argint fusese folosit ca să omoare vârcolaci.

Când am ajuns în faţa biroului lui Madame, am văzut că uşa era deschisă. Am lăsat paharul de apă din mână şi m-am dus direct la birou. Mă tenta să intru mai întâi pe calculator, dar m-am gândit că era destul de uşor ca mai înainte să-mi găsesc paşaportul. Unul dintre sertarele de la biroul ei era încuiat. Am încercat să-mi amintesc cum arăta grămada ei de chei de la mână. Nu-mi aminteam să aibă printre ele o cheie micuţă, aşa cum ar fi trebuit să fie cea de la acel sertar, deci trebuia să fie prin apropiere. Cu siguranţă că Madame subestimase curajul elevelor ei. Presupusese că niciuna dintre ele nu era suficient de proastă, încât să intre la ea în birou şi să-i scotocească prin sertare.

Am tras celelalte sertare şi am băgat mâna pe sub ele, ca să dau de vreo cheie lipită pe dedesubt cu bandă adezivă. Nimic. Apoi ochii mi-au sclipit la vederea bombonierei pline de pe birou. Am găsi o cheie micuţă în ea, lipită de capac. Când am deschis sertarul încuiat, am găsite obiecte de contrabandă obişnuite într-o şcoală: nişte ciocolate, ţigări şi vreo două telefoane mobile. L-am pus în buzunar pe cel care credeam că e al meu şi am încuiat sertarul la loc.

— Unde eşti, paşaportule? am bombănit eu, ridicându-mă de la birou.

Pe peretele din faţa mea, sub un alt portret al ducelui, era un fişet. Cred că era mai logic să tină acolo documentele oficiale. Sertarele erau încuiate, bineînţeles. Am mai căutat locuri care ar fi fost bune de ascunzători, dar nu am găsit nimic. Apoi, am pus ochii pe cuţitul de deschis scrisori, de sidef, foarte ascuţit, al lui Madame. Învăţasem multe lucruri la Ferma Red Canyon, de la copiii care fuseseră trimişi în acest circuit de reeducare, însă spargerea unui mecanism de închidere era de departe cel mai util dintre toate. Cel mai important era să deteriorezi mecanismul cât mai puţin posibil, astfel încât nimeni să nu-şi dea seama că umblase cineva la el.

Până am reuşit să forţez încuietoarea, gaura pentru cheie era un pic îndoită la margini, dar mecanismul era în perfectă stare de funcţionare. Am scotocit rapid prin sertare. Erau dosare groase pline de notiţe despre fiecare elevă şi am fost chiar tentată să-l frunzăresc pe al meu, dar nu aveam suficient timp la dispoziţie. În spatele tuturor acelor dosare de carton, am găsit o cutie de pantofi în care se aflau paşapoartele noastre. Mi-am pus paşaportul meu în buzunar şi am închis şi încuiat fişetul tocmai când am auzit pe cineva venind pe hol. Niciodată nu am fost mai fericită că mi se ascuţiseră simţurile.

— Ce faci aici pe hol, pitită? m-a întrebat doamna Lemmon, când a dat peste mine în faţa vitrinelor din faţa biroului.

Nu mi-a vorbit cu răutate, dar simţeam ceva aspru în vocea ei.

— A, eu? am ridicat privirea şi m-am uitat la chipul ei zbârcit, încercând să o fac să nu-mi mai pună alte întrebări. Sunt doar plictisită, i-am răspuns eu.

Doamna Lemmon a lăsat capul pe o parte şi s-a uitat la mine, evaluându-mă.

— Ai putea să dai de necaz dacă pierzi vremea prin partea asta a clădirii. Ar trebui să te spun lui Madame LaCroix chiar acum.

S-a dus spre biroul acesteia şi a închis clanţa uşii.

— Dar nu o mă spuneţi, nu-i aşa? am întrebat-o eu încetişor.

— Locke! Domnişoara Kovac s-a apropiat de noi, cu ochii mijiţi. E vreo problemă?

— Da, a zis doamna Lemmon. Am prins-o pe Locke pierzând vremea în jurul vitrinelor.

Am rămas cu gura căscată auzind minciuna sfruntată. Doamna Lemmon mă acoperea.

— Pumnalul!

Domnişoara Kovac s-a întors ca un vârtej ca să vadă dacă mai era la locul lui. Bineînţeles că era acolo.

— Nu l-am atins. Vă jur, am zis eu. Doamna Lemmon a arătat cu un deget spre mine.

— Pleacă de-aici, până nu dai de belele, a zis ea. Nu vrei să pierzi excursia la cumpărături din după-amiaza asta, nu?

Din spatele ei, domnişoara Kovac mi-a zâmbit crispat.

Mi-am dat ochii peste cap, aşa cum făceau celelalte fete, şi am plecat.

— Dacă cineva, vreodată, ar merita să fie împuns cu pumnalul acela..., am auzit-o pe Kovac bombănind.

— Ei, gata, i-a spus doamna Lemmon. Nu vorbiţi aşa de faţă cu elevele!

Am simţit cum mi se ridică părul pe ceafă, dar nu m-am întors să mă uit în urmă. Nici măcar nu m-am oprit. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca vreuna dintre ele să-şi dea seama că le auzisem de la o asemenea distanţă. Oricât de îngrozitoare fusese replica.

Imediat ce am dat colţul, am scos telefonul din buzunar şi am apăsat pe buton ca să-l deschid. Trebuia să sun pe cineva, pe oricine, să mă ajute. Primul meu gând a fost s-o sun pe prietena mea, Ariel, a cărei familie o cunoştea pe a lui Austin. Chiar dacă nu ştia secretul lor de familie, poate că ştia numărul la care puteam să-i contactez în Muldania.

M-am uitat iar la ecranul telefonului, aşteptând să se aprindă, dar nu s-a întâmplat nimic. Am simţit o strângere de inimă când mi-am dat seama că era complet stors de energie. Iar încărcătorul era probabil pe fundul sertarului lui Madame LaCroix.

Eram plecate de câteva ore în excursia la cumpărături în oraşul Steinfelderburg, când am ridicat privirea şi am văzut semnul „Plecări" din micuţa gară, căutând orice nume care ar fi putut însemna Muldania în germană. Trebuia să plec cât mai departe de şcoală, ca să am cum să mă gândesc care era următorul lucru pe care trebuia să-l fac. Şi, dacă aveam puţin noroc, poate găseam un încărcător ieftin în oraş, înainte să plec.

Am băgat mâna în buzunar şi am simţit micul teanc de bancnote pe care-l aveam. Fiecare dintre noi primise nişte bani pe care părinţii noştri îi trimiseseră pentru a ne face cumpărăturile de Crăciun. Tata nu-mi trimisese decât o sută de euro. Nu-mi ajungeau nici pe departe ca să cumpăr cadouri şi să le mai şi trimit prin curier în America, dar acei o sută de euro puteau să-mi salveze viţa şi poate şi pe a lui Austin.

M-am dus până la ghişeu.

— Bună ziua, vorbiţi engleză?

— Bineînţeles, mi-a răspuns bărbatul, îndoind reticent pagina cărţii ieftine pe care o citea.

Când a închis cartea, am văzut că era un roman de dragoste american.

— Deci, ăăă, trebuie să cumpăr un bilet până în Muldania, i-am zis eu.

S-a uitat cu ochii mijiţi la mine.

— Ce aţi spus?

— Muldania — e lângă Iugoslavia.

— Da, ştiu unde este, domnişoară. S-a întors spre calculator şi a bătut ceva pe tastatură. Nu e decât un tren. Pleacă în seara asta. Preţul biletului este de două sute cinci euro.

— Oh! Deci, ce alte trenuri mai pleacă azi? am spus eu pe cel mai neutru ton pe care-l puteam utiliza în acel moment. Am cam o sută de euro, am recunoscut eu.

A încreţit din nas.

— Să înţeleg că acum nu mai vreţi să mergeţi în Muldania?

— Da. Vreau să spun, unde pot ajunge cu o sută de euro?

— O sută? a repetat el, scărpinându-şi barba care începuse să-i crească. E un tren până la Salzburg Austria. Pleacă peste o oră. Un bilet dus costă optzeci şi cinci de euro.

M-am uitat la harta de deasupra capului său. Austria măcar era în direcţia bună.

— E bun. Am să-l iau.

— Deci, ca să fie clar, vreţi să mergeţi în Austria, nu în Muldania? A ridicat din sprincene. Sunteţi sigură?

— Da. Aăă, bunica mea are o casă în Salzburg, am inventat eu. Vrea să mă duc la ea în vacanţă. Se simte destul de singură şi nu prea merg pe la ea.

I-am împins banii prin fanta îngustă şi i-am zâmbit.

A ridicat din umeri ca şi cum nu-i păsa oricum, mi-a eliberat biletul şi s-a întors la lectura lui. Am răsuflat uşurată. În scurtă vreme, am să fiu plecată din oraşul acesta.

Magazinul cu suveniruri din gară dădea în strada principală plină de alte magazine. În faţa vitrinei frumos decorate, erau câteva eleve care se zgâiau, dar eu nu doream să fiu văzută. Din nefericire, departamentul de telefoane al magazinului nu era cine ştie ce. Nu se vedea niciun încărcător. Când am să ajung în Austria, în America o să fie dimineaţă. Am să găsesc un telefon public şi am s-o sun pe prietena mea, Ariel, a cărei familie îl cunoştea pe tatăl lui Austin. Poate că mă va ajuta ea să iau legătura cu el. Merita să încerc, cel puţin.

Când m-am apropiat de ieşirea din magazin, m-am oprit în dreptul vitrinei decorate de Crăciun, cu gândul la tata şi la ce cadou i-aş fi luat dacă nu ar fi trebuit să-mi cheltui banii de cadouri pe un bilet de tren. Am ridicat un glob se sticlă înăuntrul căruia era un Moş Crăciun cu un sac plin de cadouri în spate şi l-am scuturat, privind fulgii strălucitori de nea cum se învârt şi-i aterizează lângă ghete. Am simţit cum mi se strânge inima în piept. Nu îl voi vedea pe tata în vacanţa asta, iar când va afla că am fugit de la şcoală, cine ştie ce va crede despre mine sau care va mai fi relaţia noastră. În afară de asta, cum o să se simtă când îi voi spune că sunt vârcolac?

Am tras cu putere aer în piept şi am ieşit în stradă.

Marie-Rose era lângă uşă, mâncând ceva dintr-o pungă de hârtie.

— Nu ai cumpărat globul de zăpadă? Era chiar drăguţ.

— Nu.

Am ridicat din umeri.

— Am cumpărat ceva bun pentru amândouă. Mă simt prost din pricina celor întâmplate în ultimele zile. Vreau să fim prietene în continuare.

Mi-a întins punga de hârtie şi am simţit mirosul de turtă dulce.

— Hei, miroase la fel ca şi cea de la şcoală, am zis eu.

— Păi aşa şi trebuie să miroasă. Am luat-o de la brutăria lui Frau Blumen.

A arătat cu punga plină de dulciuri spre un magazin aflat mai departe, pe stradă.

Am aruncat o privire spre semnul mare din faţa brutăriei Blumen şi am văzut ceva ce mi-a îngheţat sângele în vine — un cal ridicat în două picioare, însemnul Celor Şapte Călăreţi. Am încercat din răsputeri să nu intru în panică şi m-am gândit că poate era un blazon pe care-l foloseau toţi cei din oraş. Însă, când m-am uitat în jur, am constatat că numai pe magazinul ei se găsea acel blazon. Cei Şapte Călăreţi aveau sediul în Steinfelderburg şi stăteau bine mersi aici, iar Frau Blumen nu se temea să arate că aparţinea acestui grup.

— Stai un pic — aşa ai pus mâna pe dulciuri şi prima oară, am zis eu, făcând un pas înapoi din faţa lui Marie-Rose. Doamne Dumnezeule! Frau Blumen e cea care te-a angajat să stai cu ochii pe mine.

Marie-Rose s-a făcut toată roşie în obraji.

— De ce ai crede că ea e?

— Spune-mi adevărul, pur şi simplu. Nu am să spun nimănui că ştiu, bine? am zis eu. Dacă vreodată ai fost prietena mea, trebuie să-mi spui.

—- Ai dreptate. A lăsat ochii în jos. Ea e... împreună cu Kovac.

— Caietul de desen, am şoptit eu. Kovac e cea care a falsificat caietul de desen al lui Austin. Talentul ei artistic mi s-a părut familiar în ziua aceea când am studiat desenele de pe peretele din atelierul de arte, şi era cu siguranţă obsedată de pumnalul de argint al ducelui. Cât despre bileţel, Frau Blumen avea acces la bucătărie, ea putea să-l scrie şi să-l lipească sub tavă. Au făcut toate astea ca să mi se facă dor de Austin, să-l atragă la şcoală. A avut dreptate în toate privinţele, iar asta 1-a costat viaţa.

— Nu am crezut că fac ceva greşit. Nu au vrut decât să ştie unde eşti tot timpul. Să le spun dacă încerci să te furişezi pe undeva sau faci vreo boacănă. Să le spun dacă primeşti vreun semn de la Austin al tău şi dacă e prin preajmă.

— Dar de ce ai face aşa ceva?

— Aveam nevoie de bani, în cazul în care maman îşi pune în practică ameninţările şi mă dezmoștenește, Shelby. Şi nu am făcut decât să stau cu ochii pe tine cum ar face orice prietenă bună, oricum. Nu e mare lucru, de acord? Judecând după privirea ei îngrijorată, mi-am dat seama că nu avea cum să ştie că le ajutase tocmai pe cele care foarte probabil îl uciseseră pe Austin şi care aveau de gând să încerce să-i omoare toată familia şi poate chiar pe mine însămi.

— Păi, de fapt, am început eu, gândindu-mă cât de multe să-i spun lui Marie-Rose, când am simţit brusc că mă ia cineva de braţ.

— Trebuie să-ţi arăt neapărat ceva în mercerie, Locke. Am găsit culoarea perfectă pentru viitorul tău frate sau soră, a zis doamna Lemmon şi a început să mă tragă după ea pe stradă.

— Ăăă, nu se poate să mai aşteptaţi un pic? Vorbeam cu Marie-Rose.

— Prostii, discuţia voastră poate să mai aştepte.

— Nu înţelegeţi. Chiar trebuie să vorbesc ceva important cu ea.

Am încercat să mă smulg din strânsoarea ei, dar ea m-a prins şi mai tare de braţ.

— Hai odată!

La braţ cu ea, am dat buzna în mercerie. Priveliştea din interior m-a copleşit. Toate acele culori au început să se învârtă în capul meu şi am simţit că o să leşin.

— Ia să vedem, ai aflat deja ce o să fie? m-a întrebat doamna Lemmon trăgându-mă spre rafturile pline de coşuleţe cu gheme aranjate frumos.

— Nu, am...

— Atunci nu-ţi face griji. Putem să alegem aproape orice culoare. De fapt, pot să pun pariu că au nişte nuanţe cu totul speciale în spatele magazinului.

M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama ce voia să spună cu tonul acela pe care-l simţisem în vocea ei. Apoi, m-am uitat în stradă prin vitrina merceriei şi am văzut-o pe Marie-Rose încolţită brusc de domnişoara Kovac şi de o femeie care purta un şorţ de bucătăreasă, care trebuie să fi fost Frau Blumen. Marie-Rose chiar lucra pentru personajele negative!

Nu puteam să respir. M-am uitat în jurul meu prin magazin, simţindu-mă încolţită. Mă vor găsi şi mă vor ucide, aşa cum făcuseră şi cu Austin. Aproape că eram vârcolac şi curând aveam să fiu moartă!

— Shelby, în spate. Mă asculţi?

Doamna Lemmon şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a întors cu totul spre spatele magazinului.

Şi de-abia atunci am văzut ce încerca să-mi arate. O uşă deschisă.

☾