Luminătorul trupului e ochiul

LUMINĂTORUL TRUPULUI E OCHIUL
Duminica trecută s-a citit, la Sf. Liturghie, un fragment din Evanghelia după Matei, foarte bogat în învăţăminte pentru viaţa omului în general şi nu lipsit de importanţi pentru cei mai mulţi dintre dvs., care acum vă formaţi o concepţie privind viitorul dumneavoastră: ce coordonate veţi urmări şi, mai ales, ce trebuie ignorat, de nebăgat în seamă, deşi prezent la foarte mulţi dintre cei cu care venim în contact în mod permanent şi al căror comportament este destul de seducător.

Ce spunea textul la care ne referim ?

În primul rând că ochiul este luminătorul trupului şi dacă vede­rea este perfectă, trupul va fi luminat; în caz contrar şi trupul va fi întunecat. Cuvintele luate în sensul propriu, ad litteram, obişnuit, alcătuiesc un raţionament logic: cine vede bine îşi protejează trupul, îl îngrijeşte, îi dă tot ce e necesar pentru o dezvoltare cât mai ar­monioasă, cât mai personală, cât mai interesantă. De aici decurge edu­caţia în şcoli, exerciţiile sportive, institutele de corectare a defi­cienţelor şi de înfrumuseţare. Nu acelaşi lucru poate face cel care nu vede, aceasta în sensul propriu.

Însă ochiul din textul evanghelic trebuie privit ca şi concepţia omului despre viaţă, despre rostul fiinţei urmane, ca şi creatura lui Dumnezeu, căci - adaugă textul - "Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona". Este clar acum, ca şi completările care vor urma că nu despre funcţia biologică a ochiului a fost vorba, ci despre viziunea integrală, conceptuali a ansamblului de noţiuni din care se formează o concepţie privind viaţa omului, adică piatra fundamentală a filozofiei: ce suntem, de unde venim şi încotro mergem.

Şi aici conceptele generale pot fi numai două, indiferent de multitudinea variantelor: concepţia materialistă asupra lumii şi a omului şi concepţia opusă acesteia, din care se hrănesc toate filozofi­ile ce au la bază creaţia ca operă a lui Dumnezeu, inclusiv omul, cu toate atributele ce derivă din acceptul că Dumnezeu a creat totul cu un scop, în cazul omului, mântuirea sa.

Şi Mântuitorul se referă la două atitudini umane care-l pot înşela pe om, ca atribute ale lui Mamona. Este vorba despre modul cum oamenii înşelaţi privesc problema bunurilor materiale: hrana, îmbrăcămintea, confortul material, orgoliul intelectual. De aceea "Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca". Pentru „viaţa noastră”, adică pentru a trăi în veşnicie, nu pentru satisfacerea nevoinţelor, necesităţilor materiale ale existenţei de aici, de pe pământ, existenţa de aici fiind vremelnică, efemeră, pe când viaţa este nesupusă trupului cu care noi percepem într-un sens îngust viaţa. Deci, a face din hrană, din îmbrăcăminte, din con­fort, în general, din dobândirea bunurilor materiale, a face un sens, un ideal al existenţei, este fundamental greşit. Şi ca argument, Mân­tuitorul adaugă modul de existenţă al păsurilor care sunt hrănite de Creator. Şi ce, oamenii nu sunt deasupra păsărilor ? Adică, a alerga în mod permanent pentru hrană neglijând şi ignorând sensul vieţii este a trăi în mod animalic, ceea ce nu este admisibil pentru creaţia deose­bită a omului, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cu suflare divi­nă într-însul.

Despre puterea intelectuală a omului şi ea este destul de limita­tă. Căci ce pot însemna cuvintele: "Şi cine dintre voi, oricât şi-ar pune mintea, poate să adauge la statul său un cot ?" S-ar putea ca cineva, împământenit al ştiinţei şi tehnicii, să afirme că posibilita­tea cuceririi minţii este nelimitată, mai ales văzând splendoarea cu­ceririlor sale actuale. Este adevărat că mintea poate cunoaşte legile dezvoltării naturii şi omului, dar nu poate interveni cu nici o schim­bare, cu nici o cucerire privind natura sufletului său. Putem clona, putem desfiinţa limitele spaţiului şi ale timpului, putem cuceri pla­nete şi astre, însă sufletul omului rămâne acelaşi, „după chipul şi ase­mănarea” Celui Prea înalt. Dacă mintea poate să ne ajute să descoperim în ce constă asemănarea Creatorului - şi aceasta au făcut-o în decursul timpului şi o fac şi acum destui gânditori - este foarte bine şi apre­ciabil: căci în fond ce urmărim în final ? Îndumnezeirea omului, adică atingerea acelui grad de posibilă perfecţiune care să ne asemene cu Dumnezeu, adică şi noi să putem crede în Unul Dumnezeu, Creator al ce­rului si pământului, loc pentru creaţie nelimitat, Atotţiitorul - pu­tem să, menţinem parţial creaţia - şi făcător al cerului şi pământului, ceea ce ne incită la o cât mai amplă cunoaştere şi folosire a infinitului universului'? Dar nu poate adaugă un cot la statura sa, adică nu poate interveni, oricât de luminat ar fi, la depăşirea condiţiei sale de creat.

Şi despre idolatria îmbrăcămintei iarăşi un cuvânt de amăgire: "Iar de veşmânt ce vă îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc şi nici nu torc; şi totuşi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui nu se înveşmânta ca unul dintre ei", Solomon fiind simbolul îmbogăţiţilor Vechiului Testament, al căutării esteticului în îmbrăcăminte, în palatul prezidenţial - alt termen de comparaţie în lumea veche fiind necunoscut pentru iudei în ceea ce pri­veşte bogăţia, luxul şi averea. Totul este inegalabil florii de crin şi vegetaţiei pământului.

Concluzia directă: "Deci nu duceţi grijă spunând ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom înveşmânta, că după acestea se străduiesc păgânii: ştie doar Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de ele". Cu alte cuvinte, Dumnezeu ni le oferă, rămâne ca noi să ni le impropriem. Cum ? Prin strădanie, prin efort fizic şi intelectual. Aici stă cheia scopului dobândirii bunurilor materiale. Ele ne sunt puse la dispoziţie de natura creaţiei. Efortul nostru este de a le impro­pria şi de aici loc destul pentru tehnică, pentru ştiinţă, pentru cul­tivarea intelectului, a imaginaţiei şi a inventivităţii, a spiritului practic şi a tuturor facultăţilor cu care omul a fost înzestrat la cre­aţia sa. Cu alte cuvinte, Mântuitorul spune: zbateţi-vă, iscodiţi, cercetaţi, imaginaţi, descoperiţi cât vă ţin puterile, adăugaţi noi cuceriri la cele ale înaintaşilor. Nu osteniţi! Nu cedaţi! Nu daţi îndărăt! Ridicaţi-vă din poticneli! Bucuraţi-vă de tot ceea ce aţi inventat voi şi antecesorii voştri !

Dar, şi aici vine concluzia care este în acelaşi timp idealul uman: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".

Iată scopul vieţii omului ca şi creaţie a lui Dumnezeu: căutarea împărăţiei Sale. Cum căutăm împărăţia Sa ? Mergând pe căile recoman­date: binele, dreptatea, adevărul, căile moralei creştine.

De îndată ce iscodirea minţii se abate de la căutarea împărăţiei lui Dumnezeu se ajunge la dezastrul fizic, moral, intelectual. Hiroşima, Nagasaki, Hitler, Stalin sunt exemple vii în contemporaneitate ale abaterii de la căutarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi va cădea, în timp mai previzibil sau mai puţin previzibil, toată iscodirea minţii care nu-şi pune ca ţintă căutarea împărăţiei lui Dumnezeu. Internetul slujirii omului în sensul căutării împărăţiei lui Dumnezeu, va triumfa! În schimb, internetul imoralităţii va cădea triumfal. Politica statelor şi a naţiunilor căutând împărăţia lui Dumnezeu cinstit, loaial, în dreptatea Lui, va triumfa; iar opusul său va eşua lamentabil; indiferent ce maşină sofisticată de luptă va iniţia. Maşinile infernale duc neapărat la infern. Căutarea lui Dum­nezeu, chiar dacă mai modestă, se statorniceşte în timp, căci limita veşniciei nu e cunoscută.

Iată de ce e bine să reflectăm asupra acestui minunat pasaj din Evanghelie, din finalul predicii de pe munte a Mântuitorului.