Macroeconomie note de curs
Teoria implicării statului în economie
Yüklə 0,9 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- “management guvernamental”
- Asigurarea unei ocupări cât mai depline a resurselor umane.
- 4. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente
- Economia de piaţă este o un tip de economie care extinsă la nivel microeconomic.
- 2. Implicarea organelor administraţiei locale este limitată de competenţele care le sunt atribuite.
- 5.2. Politici macroeconomice
- Politicile monetare şi de credit a
- 5.3. Resursele financiare ale statului. Bugetul
- Funcţia fiscală
- sistemul impunerii proporţionale
- III. Bugetul excedentar
- 5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică
- Planificarea incitativă
- CAPITOLUL VI MANAGEMENT GUVERNAMENTAL Obiective ale cursului
5.1 Teoria implicării statului în economie Statul este implicat în mod indirect şi direct în economia de piaţă. El s-a implicat în mod indirect în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, prin crearea cadrului instituţional de desfăşurare a activităţii economice. Un exemplu elocvent al acestei implicări îl constituie protecţionismul vamal. Începând cu a doua jumătate a secolului XX intervenţia statului devine directă. Cele mai uzuale forme ale implicării directe a statului în economie în viaţa contemporană sunt: Firme în diverse activităţi economice care sunt în proprietate publică şi sunt administrate nemijlocit de stat; Efectuarea de investiţii publice; Folosirea fiscalităţii ca mijloc pentru redistribuirea unei părţi din venituri care devin în acest mod surse de consum şi investiţii; Consumarea prin achiziţii şi comenzi a unor importante cantităţi de bunuri şi servicii; Crearea de surse de venituri deci de cerere agregată; Etc.
Prin aceste forme statul devine un agent economic în economia de piaţă modernă, implicându-se direct în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică: venituri, consum şi investiţii. Această implicare a fost amplificată prin apariţia teoriei keynesiene care a sesizat necesitatea şi importanţa implicării directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său şi pe care o vom aborda în capitolele următoare. Implicarea directă a statului în economie a determinat crearea în cadrul administraţiei publice, a unor noi instituţii specializate în gestionarea activităţii economice, precum şi crearea unor metodologii adecvate realizării acestui scop. Această activitate de gestionare a activităţii economice la nivel macroeconomic este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de contabilitate naţională. Aceasta este o modalitate prin care asemenea unui agent microeconomic care-şi urmăreşte cheltuielile şi rezultatele urmărind luarea unor decizii cât mai profitabile, statul urmăreşte cunoaşterea stării economice, evoluţiile ei şi pe această bază să elaboreze măsurile care pot să permită evoluţia ascendentă a întregului sistem. În urmărirea evoluţiei economiei şi pentru utilizarea agregatelor consum, investiţii, venituri statul foloseşte un sistem de indicatori macroeconomici pe care de asemenea o vom aborda în următoarele capitole. Implicarea statului în activitatea economică mai este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de numele de “management guvernamental” şi urmăreşte rezolvarea a cel puţin şase probleme fundamentale:
Aceasta înseamnă obţinerea unui spor de venit naţional pe o persoană ca o tendinţă fermă pentru o perioadă îndelungată şi previzibilă. Rezolvarea acestei probleme presupune elaborarea unor politici de creştere economică care se elaborează în baza cuantificării evoluţiei economiei naţionale cu ajutorul indicatorilor macroeconomici, ţinând seama de optimizarea relaţiilor dintre fluxurile veniturilor, cheltuielilor pentru consum şi economii ce se vor transforma în investiţii potenţiale precum şi de efectele fluctuaţiilor economice într-o economie.
Rezolvarea acestei probleme implică elaborarea de politici care să resoarbă şomajul în proporţii controlabile, cunoscându-se faptul că datorită necesităţii unor echilibre în economie este imposibilă suprimarea sa totală.
Procesele inflaţioniste într-o economie trebuie menţinute în proporţii moderate deoarece ele pot constituii dacă se încadrează în limite normale, un factor stimulator al activităţii economice. 4. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente, elaborând politici economice care să determine echilibrarea balanţei de plăţi externe şi implicit asigurarea unui curs de schimb real. 5. Asigurarea echilibrului economic global în economie, pe baza interelaţionărilor între diferitele ei componente. 6. Realizarea integrării economice (în cazul ţării noastre integrarea în cadrul Uniunii Europene). O problemă care se pune este aceia a limitelor implicării guvernamentale în economie. Din acest motiv o serie de circumstanţe vin în favoarea afirmaţiei potrivit căreia această implicare trebuie să fie limitată.
Din acest motiv, implicarea statului într-un astfel de sistem economic ar altera raporturile cerere, ofertă, preţ cu consecinţe asupra eficienţei utilizării factorilor de producţie ceea ce conduce la efecte negative asupra întregului sistem economic. 2. Implicarea organelor administraţiei locale este limitată de competenţele care le sunt atribuite. Aceste organe acţionează potrivit autonomiei lor extinsă până în punctul în care nu se intersectează cu autonomia altor organe. 3. Din punct de vedere politic guvernele în funcţie de coloratura lor politică acţionează în direcţia extinderii sau dimpotrivă limitării implicării în economie. Indiferent însă de aceste opţiuni politice ele se fundamentează pe un anumit grad de liberalism şi pe proprietatea privată extinsă, ceea ce determină inerent o limitare a acestei implicări în limite considerate normale. Implicarea autorităţilor guvernamentale este aşadar dictată de necesitatea asigurării unei funcţionalităţi normale a economiei.
Implicarea statului în economie se face prin organele sale guvernamentale având evident aprobarea de principiu a celor legislative. Ele se mai întâlnesc în literatura de specialitate sub numele de politici guvernamentale. Politicile macroeconomice pentru a fi eficiente trebuie să se coreleze cu instrumente corespunzătoare. Având în vedere aceste elemente în funcţie şi de natura coloraturii politice a autorităţilor guvernamentale, ele se împart în:
Prezentăm în continuare conţinutul acestora: a) Politicile monetare şi de credit au ca instrumente : rata dobânzii, creditul şi masa monetară aflată în circulaţie. Folosirea acestor instrumente are ca scop restabilirea echilibrului economic şi din acest motiv ele se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia în cadrul evoluţiei ciclice. În faza de expansiune economică prelungită, în scopul evitării punctului critic de “supraîncălzire” care ar fi urmat de criză economică şi depresiune se impune frânarea creşterii economice prin reducerea cererii agregate şi în acest mod a incitaţiei agenţilor economici pentru a face investiţii. Din acest motiv, se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere de restricţii suplimentare în acordarea de credite şi ceea ce va reduce volumul investiţiilor. În acest mod, agenţii economici vor reduce producţia, vor opri creşterea veniturilor mai ales cele salariale ceea ce va reduce consumul. În acest mod se încetineşte ritmul de creştere al activităţii economice în general. În aceiaşi direcţie acţionează şi reducerea masei monetare prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creşterea activităţii economice. În faza de depresiune, politicile urmăresc stimularea creşterii economice. Prin scăderea ratei dobânzii, prin acordarea de facilităţi în acordarea creditelor şi prin sporirea emisiunilor de monedă ( promovarea unei inflaţii controlate) se urmăreşte incitarea de a investi a agenţilor economici ceea ce va determina creşterea cererii agregate.
Ele se folosesc diferenţiat în funcţie de faza în care se găseşte activitatea economică. În faza de expansiune economică prelungită, achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat sunt reduse şi chiar oprite. În faza de depresiune economică, achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile sporesc în mod substanţial determinând o creştere a cererii agregate. Trebuie însă arătat că în faza de depresiune există o ofertă excedentară ceea ce impune ca investiţiile de stat să fie direcţionate în domenii care nu produc bunuri materiale cum sunt: autostrăzi, edificii cultural-sociale etc. Personalul angajat pentru realizarea acestor obiective, primeşte salarii care vor determina cererea pentru alte activităţi producătoare de bunuri şi servicii. Se mai fac şi investiţii în întreprinderi administrate de stat care vizează retehnologizarea unităţilor producătoare de utilităţi publice (energie electrică, transport, telecomunicaţii etc). Aceste investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii economici privaţi producători de instalaţii, utilaje etc. care la rândul lor lansează comenzi celor care produc materii prime şi energie etc. Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii cerere.
Observaţii: Abordate în relaţia lor reciprocă politica cheltuielilor publice şi politica fiscală formează politica bugetară. În deceniul 6 al secolului XX politicile monetare şi de credit precum şi cele fiscale au fost promovate în sensul influenţării cererii agregate, fiind denumite politici economice conjuncturale bazate pe cerere sau de tipul “stop and go”; fiind folosite astfel:
După această perioadă s-a recurs la politici denumite “mix policy” care se fundamentează pe promovarea diferenţiată de măsuri monetare şi bugetare unde:
5.3. Resursele financiare ale statului. Bugetul Promovarea politicilor macroeconomice implică o serie de cheltuieli din partea statului mai ales pentru obiectivele de investiţii publice. Din acest motiv apare ca o necesitate formarea resurselor financiare prin preluarea unei părţi din veniturile agenţilor economică precum şi folosirea lor. Cele două aspecte, formarea şi utilizarea lor sunt realizate şi urmărite prin intermediul bugetului de stat care este folosit de autorităţile guvernamentale şi prin bugetele locale folosite de administraţia locală. La buget se adaugă şi fondurile extrabugetare care au destinaţie specială şi nu se include în bugetul de stat. Aceste fonduri se află la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale, fiind concentrate în fonduri cu destinaţie specială (de exemplu fondul de pensii). Acestea lărgesc posibilitatea statului de a interveni în economie ocolind bugetul de stat şi controlul parlamentar, creându-se şi aparenţa unei diminuări a deficitului bugetar. Bugetul reprezintă o balanţă cu două părţi: venituri şi cheltuieli care se stabileşte anticipat pe un an după cum urmează:
Observaţii: Proiectul de buget se dezbate anual şi se aprobă de puterea legislativă a ţării, respectiv de organele locale ale puterii. La încheierea unui exerciţiu bugetar (financiar), reprezentanţii puterii executive prezintă rapoarte cu privire la activitatea lor de mobilizare a resurselor şi de folosire a cheltuielilor în concordanţă cu legea bugetului. În acest sens se poate vorbi de mai multe documente: proiectul de lege privind bugetul supus dezbaterilor; legea iniţială a finanţelor publice (a bugetului); lege rectificativă a legii iniţiale; legea de aprobare a execuţiei bugetului. Bugetul de stat reprezintă totdeauna un compromis ce reflectă raportul de forţe între grupurile purtătoare ale diverselor interese din parlament şi din ţară. Fiecare compromis este însoţit de o continuă luptă politică ce se desfăşoară atât în campaniile electorale cât şi în ţară. Corespunzător raportului dintre venituri şi cheltuieli distingem următoarele tipuri de buget: I Bugetul echilibrat Este situaţia în care:
Este situaţia în care:
Depăşirea veniturilor de către cheltuieli conduce la deficit bugetar. În vederea acoperirii deficitelor bugetare statul poate apela la una din următoarele măsuri: Împrumuturi interne şi externe sau la emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţie controlată). În vederea acoperirii deficitului bugetar prin împrumuturi interne şi externe, statul poate apela la vânzarea de hârtii de valoare (obligaţiuni, certificate de depozit şi trezorerie cu o anumită scadenţă), împrumuturi la fondurile extrabugetare şi credite la bănci. Îndebitările statului se acumulează şi se transformă în datorie publică. Aceasta urmează a fi plătită în viitor, împreună cu dobânzile aferente. Unii plătitori de impozite sunt şi deţinători de hârtii de valoare care parţial contribuie la stingerea creditelor şi împrumuturilor de stat dar practica a demonstrat că din aceste venituri curente nu se pot plăti aceste împrumuturi. În aceste condiţii, statul caută noi împrumuturi şi în acest mod acoperind datorii mai vechi, organele puterii publice fac noi datorii şi mai mari. Datoria publică poate fi internă şi externă, pe termen scurt şi pe termen lung. Dintre tipurile enumerate cea mai riscantă datorie este cea externă şi pe termen scurt. Aceasta deoarece se poate prelungi, dar cu dobânzi mai mari şi numai după ca au fost plătite dobânzile. Din acest motiv problema datoriei externe, este una din cele mai importante probleme ale managementului guvernamental. Pe plan mondial se apreciază că o datorie care ajunge la 20-30% din intrările din afară conduce la reducerea posibilităţii de a obţine noi împrumuturi. Pentru gestionarea problemei datoriei externe, guvernele iau măsuri de rezolvare a acestei situaţii. Printre acestea se numără:
Creşterea veniturilor la prima parte a balanţei bugetului se realizează în principal pe baza impozitelor care determină generarea veniturilor fiscale. Impozitele sunt prelevări obligatorii şi fără contrapartidă directă efectuate de administraţiile publice în vederea:
Literatura economică a promovat diferite clasificări ale impozitelor. Reţine atenţia clasificarea care le împarte impozite directe şi indirecte: Impozitele directe sunt acele impozite care sunt vărsate de contribuabili în funcţie de veniturile lor . În această categorie de impozite intră impozitele asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra societăţilor, asupra drepturilor de succesiune etc.). Impozitele indirecte sunt acelea care sunt incluse în preţul unor produse sau servicii. În această categorie intră: taxa pe valoare adăugată, drepturi, taxe vamale, drepturi de înregistrare şi de timbru etc. Impozitele îndeplinesc trei importante funcţii:
Literatura economică a consacrat trei sisteme de percepere a impozitelor:
Cele trei sisteme sunt întâlnite în practică, folosirea unuia sau altuia dintre ele fiind determinată de obiectivele urmărite de guvernele respective. 3. Funcţia de reglare statală are ca scop realizarea unor obiective ale reglării macroeconomice cum sunt: ciclul economic, structurile sectoriale, de ramură a economiei, investiţiile, preţurile, progresul tehnico-ştiinţific, relaţiile economice externe, protecţia mediului ambiant etc. III. Bugetul excedentar Este situaţia în care:
Din cele arătate, rezultă că politica în domeniul impozitelor este delicată şi trebuie să realizeze un echilibru între efectele impozitelor asupra agenţilor economici şi a deciziilor lor precum şi asupra nevoilor de resurse băneşti ale bugetului pentru realizarea cheltuielilor publice. 5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică Programarea de acest tip este întâlnită în marea majoritate a ţărilor lumii cu economie de piaţă şi a apărut după al doilea război mondial ca o alternativă la unele încercări de conducere a economiei prin încercări nereuşite. La nivel întreprindere, planificarea constă din formularea şi fundamentarea strategiei dezvoltării viitoare a întreprinderii formulându-se obiectivele, modalităţile de realizare a obiectivelor şi resursele alocate în acest sens. Ea se concretizează în prognoze, planuri, programe menite să orienteze factorii implicaţi în realizarea transpunerii în viaţă a strategiei adoptate. La nivel macroeconomic, planificarea este considerată o formă complexă de politică de dezvoltare economică. care vizează: corelarea obiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite; eşalonarea cât mai bună a acestora; stabilirea nivelurilor orientative şi a termenelor la care acestea trebuie îndeplinite; fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii economici interesaţi să acţioneze în direcţia realizării lor; urmărirea modului de realizare a previziunilor şi corectarea a ceea ce s-a dovedit necorespunzător apreciat şi dimensionat. Planificarea poate fi întâlnită sub mai multe forme:
Programarea (planificarea) macroeconomică nu este incompatibilă cu mecanismul economiei de piaţă moderne, ea fiind o necesitate determinată de accentuarea complexităţii activităţii economice şi de creşterea considerabilă a rolului statului în economie. Care devine un agent economic important în tranzacţiile economice. Planificarea macroeconomică contemporană desemnează:
- măsurile specifice de politică economică; - finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan. CAPITOLUL VI MANAGEMENT GUVERNAMENTAL Obiective ale cursului:
Conţinutul cursului:
Yüklə 0,9 Mb. Dostları ilə paylaş:
|