Mai presus de moarte, in Iubire

Avea parte de experienţa energiilor divine tocmai pentru ca era golit de sine pentru a face loc harului dumnezeiesc. Atunci rostirea sa se transforma in jertfa Laudei.

Toată făptura poetului cu minte, inimă, intelect şi intuiţie era absorbită total în actul de creaţie al catedralelor de cuvinte înălţate către divinitate. Eram si eu fascinat de aceste constructii poetice sublime precum in copilăria mea trecută când imi pierdeam conştiinţa de sine, fascinat fiind în concentraţie maxima la realizarea castelelor de nisip de pe plajă.

Pe parcursul prelegerilor sale am realizat că timpul se poate transfigura. Nu ştiam când treceau cele doua ore în care profesorul se desfăşura în explicarea textelor Sfintelor Scripturi.

Am în faţă notiţele în care Ioan descrie semnificaţia Paştelui pornind de la cele mai vechi izvoare filologice din istoria mântuirii ajungând, prin analogii şi simboluri, la semnificaţia ei ultimă de acum mai bine de 2000 de ani, a morţii şi Învierii Domnului

„Pasha înseamnă: trece Dumnezeu prin istorie şi cruţă, trece pe lângă, nu loveşte ci cruţă, salvează, izbăveşte, smulge: vei şchiopăta poate, vei fi atins dar nu zdrobit, nu omorât, altcineva suferă pentru tine, altcineva este junghiat şi în virtutea jertfei Aceluia tu vei fi izbăvit. Iar Acela care suferă, cel ce este junghiat este Mielul. Dumnezeu suferă ca tu să fii cruţat, să fii gata de ieşire.

Ieşirea din Egipt n-a fost cu putinţa decât în noaptea când Mielul junghiat a fost spânzurat pe crucea istoriei, când sângele lui strâns într-un vas a stropit porţile caselor, a podit Marea Roşie ca oamenii sa poată ieşii din tenebrele morţii şi ale robiei.

Sunt doua evenimente cruciale legate de această sărbătoare a sărbătorilor, axa istoriei: momentul iniţiativei lui Dumnezeu de a se jertfi în Mielul ce se junghie şi ieşirea în virtutea sângelui vărsat dintr-o stare a umilinţelor; ieşirea din robie la libertatea lui Dumnezeu, din animalitate şi indefinit la seminţie şi creştere; de la ispitele pustiei la dreptul de a ridica sanctuar pe faţa pământului…
În noaptea Pascala se întâmplă sminteala şi nebunia lumii. Dumnezeu se implică în istorie , nu la modul suveran; se implică asumându-si suferinţa în trup; precum în noaptea luptei a Îngerului cu Iacob, Dumnezeu începe să şchioapete. Aşadar este cruţat omul şi începe să sufere Dumnezeu. Sunt Paştele Domnului.

Scripturile dau mărturie de zguduire a întregului univers. În ceasul acela s-a înroşit luna, s-a cutremurat pamântul, soarele s-a îmbrăcat în sac.
La un moment dat Dumnezeu cu toată creatura Lui a intrat într-un fel de clătinare şi s-a făcut cutremur mare în momentul când această suliţă ascuţită a orbirii şi a desnădejdii omeneşti a fost înfiptă în inima lui Dumnezeu. Sunt Paştele Lui când Dumnezeu în sfârşit începe sa-şi pună vlaga dumnezeirii sale în Hristos pentru restaurarea lumii...

Dumnezeu începe să strângă toate suferinţele lumii. Începe în sfârşit să se defolieze, să se desfacă faţa deplină a dumnezeirii Sale, atotiubitoare, atotiertatoare. Începe să-Şi arate în momentul ultimei umilinţe înfăţişarea Sa dumnezeiască. Daca ar fi fost numai om, îşi plimba azurul privirilor a dispreţ, ca un stoic, peste cei care-L prigoneau, şi nu le-ar fi adresat un cuvânt.

El a început să intre în chinurile facerii pe acest pat nupţial, cum s-a spus de poeţi, care-i crucea. Intră în agonia nunţii şi a naşterii chipului lui Dumnezeu în făpturile lui Dumnezeu. Chip embrionar, ascuns , aproape mort care este vărsat din milele Sale uriaşe, din dragostea Sa dumnezeiasca când începe de pe acest pat nupţial să strige Dumnezeului celui viu cu psalmii de Paşti. Începe cu braţele Sale înjunghiate, cu sângele Sau cel sfânt, care se prelinge pe pământ la rădăcinile jertfelnicului, la rădăcinile pomului vieţii, începe să se prelingă viaţa Sa sfântă şi în puterea acestei jertfe sângerânde, acestei eterne agonii, când se clatină cerurile şi pământul şi Dumnezeu începe să şchioapete, începe lucrarea de izgonire a valurilor păcatului şi a valurilor morţii, cei doi mari duşmani ai omenirii: păcatul şi moartea ; la care nu s-a înhămat nimeni în istorie să le alunge din viaţa noastră, şi nu le poate nimeni până la sfârşitul veacurilor alunga, decât jertfa din iubire a Mielului dumnezeiesc, spânzurat pe dealul Căpăţânii.”
Precum pomul vieţii aşa şi timpul la Dumnezeu este ca un arbore cu ramuri mari şi mici. Când ele se ating e posibil sa treci de pe o ramură a timpului pe cealaltă

Ioan Alexandru ne purta în înţelesurile Sfintei Scripturi de pe o ramură a trecutului etern, apoi la alta de pe Crucea de la Calvar şi iar în timpul escatologic, viitorul etern, în care toate la Dumnezeu se întâmpla acum precum în scrisoarea întâia a lui Petru : „ În sângele Lui ca Miel nevinovat am fost răscumpăraţi . El care a fost cunoscut lumii mai târziu dar care este junghiat practic de la începutul lumii“

Aceste înţelesuri ne-bănuite Ioan le punea în lumina revelaţiei Sfintei Scripturi desluşind sensul istoric al mântuirii.

„Aşadar înainte de venirea lui Iisus Hristos în istorie Dumnezeu şi -a ales ca simbol lucrător acest Miel Pascal (Obed Iahve, Isaia 53), asupra căruia a îndrăznit să-şi strângă dumnezeirea.

În acest simbol eficace (sângele mielului) Moise şi-a scos poporul din robie, suferinţă şi nonsens istoric.

În sângele lui Hristos, cel ce avea să intre în istorie, îşi are tăria sângele mielului de la uşorii uşilor robilor evrei când au ieşit din Egipt. La chemarea Dumnezeului revelat în Rugul care arde şi nu se mistuie şi care se identifica cu „Eu sunt cel ce sunt“ , Moise cheamă poporul său de la existenţă biologică la sens , viaţă şi iubire. În Hristos se face ultimul salt ontologic în umanitate, de la statura de om la dimensiunea dumnezeiască. Acum Dumnezeu se implică în lupta împotriva puterii păcatului (ghibor hatat) şi a morţii.…
“Tatăl meu lucrează şi Eu lucrez“. Grădinarul începe arătura adâncă la Împărăţia lui Dumnezeu . Pregăteşte ogorul să semene viţă şi grâu ca să săvârşească Paştele în întreaga omenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci înfăţişarea Lui prin simbol eficace ca miel înainte de venire şi ca firimitură şi strop de rouă sângerie în împărtăşanie, după venirea Lui.”
Când traducea textele originale, nu făcea o substituire simpla a unui cuvânt ebraic cu unul romanesc . Era un întreg efort filologic bazat pe etimologia cuvintelor şi semnificaţia lor în diferite alte limbi, în vederea găsirii înţelelesului cel mai potrivit. Încerca să îmbrace cuvântul ebraic cu cea mai potrivită haină poetica pentru a ajunge la simţirea textelor sacre :

„Am avut fericitul prilej să descojesc atâtea mari cuvinte ebraice , pretutindeni am dat de miezul de foc care este Iisus Hristos, care este, arde şi pâlpâie ca foc mistuitor din care iradiază până la sfârşitul veacurilor învierea prin puterea Duhului Sfânt, învierea cea de obşte a fiecăruia dintre noi.“

Încă mai am notiţele de la exegeza cărţii lui Iov când desluşea din ebraică strigatul lui Iov către Dumnezeu

În comentariul pe care-l făcea la această Carte descria experienţa colosală a lui Iov, şi prin el a întregii umanităţi , prin care se dovedeşte că Dumnezeu este mai adânc înfipt în făptura noastră decât suntem noi înşine şi decât toate averile lumii acesteia şi tot ce există în cer şi pe pământ. Iov nu se putea lepăda de Dumnezeu în nici o condiţie. Apoi ajungea la explicarea celui mai important verset al acestei Cărţi, considerat de Ioan, cel care-l consacră pe Iov ca premergător al lui Hristos şi învierii trupului:

„Oare carnea aceasta, ochii aceştia vor vedea pe Elohim?(Ta basar oara Iahve) ;

-Va înceta vreodată destrămarea aceasta le care suntem supuşi cu univers cu tot şi vor vedea ochii mei pe Dumnezeul cel viu din această carne?

-Oare trăim numai ca sa orbim?

-Oare trăim numai ca sa asurzim?

-Trăim numai ca sa ne destrămam şi sa devenim hrană viermilor? --Suntem supuşi stricăciunii pentru veci de veci?

- Şeolul este casa noastră de veci?

Din destrămarea aceasta ochii mei se vor opri şi vor vedea pe Înviatul din morţi. Strigatul lui Iov este strigatul întregului Vechi Testament.

Iov este cel mai mare apostol al Învierii, premergătorul învierii trupului. Iov a cunoscut toată degradarea fiinţei umane. El nu s-a dezis de Dumnezeu pentru că nu se putea dezice de sinea sa cea mai profundă. Dumnezeu era mai adânc prezent în el, decât el însuşi. În această stare Iov are această viziune colosală „carnea aceasta îl va vedea pe Dumnezeu“; viziune care într-o zi se va împlini cu Hristos.

A trebuit deci să vină Dumnezeu în carnea Lui ca să restaureze carnea umană, a noastră, şi astfel să pună această începătură a învierii morţilor în Fiul Său.

Sfântul Petru în predica sa se întreabă despre David, Moise şi toţi proorocii cum toţi au văzut stricăciunea şi toţi sunt morţi, unul singur a ieşit din această văgăună a morţii şi iată ochii noştri şi urechile noastre l-au surprins. L-am pipăit. L-am auzit şi L-am văzut. L-am pipăit cu carnea şi cu sângele nostru prin Toma. Am pătruns cu toată fiinţa noastră în Înviatul din morţi, Iisus Hristos după care suspină întreaga omenire. Toţi Îl aşteaptă, toate speranţele sunt puse în această Fiinţă.”
Ioan avea o viziune asupra lumii eliberată de platonism, asemănătoare teologului K.Raner, pe care o prezenta studenţilor direct de câte ori avea ocazia :” trebui să înlăturaţi viziunea dualistă asupra lumii şi să vă debarasaţi de faptul ca trupul nu este chemat sa-l sărbătorească pe Dumnezeu.”

Îmi aduc aminte cum ne explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a Pentacostului şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament. Ne spunea că Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut.

„Arami arami obed ade iţraim“

Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…

Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi defolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.”

Făcea aşadar această legătură tainică a corpului pâinii ca ofrandă şi hrană lumii cu Hristos pâinea coborâtă din cer, pâinea vieţii care hrăneşte euharistic lumea.

După mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, Ioan ne citea precum preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut. Moabiteanca care este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudaicul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului.

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt , ne spunea Ioan este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului.

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind mai mulţi, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desîvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve gadol, marea zi a Domnului când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită si strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Isus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face ieşirea din paradisul terestru deschizându-se porţile Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul…

…braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.

Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două braţe, cele două lucrari, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă cand a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său.

Acest Duh, Ruah, este o prezenţă tainică în tot Vechiul Testament care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos. Ioan a încercat să desluşească această prezenţă în paginile Sfintei Scripturi.

.. Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ....preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ, când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult de Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, vine Samuel cu acest amiros cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.”

Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…

O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc

…ruah – duh, pneuma...pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie că omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…”

Odată la Universitate Ioan Alexandru a început cursul trăgând cu creta pe tablă o linie orizontală care semnifica linia pamantului. Apoi din aceasta trăgea sageţi pe verticala cu vârful în jos arătând unde se afla toţi întemeietorii de religii. Adică sub pamant. Începea cu Moise, Mahomed, Buda, Confucius s.a.m.d. şi mai continua şi cu alţi zei pămanteşti mai recenţi precum Lenin, Stalin, Hitler... După aceea trăgea o săgeata mare verticală cu vârful în sus deasupra liniei pământului care-l reprezenta pe Iisus Hristos ,Înviatul din morţi al cărui mormânt este gol, despre care spunea ca este „sfârşitul şi încununarea tuturor religiilor lumii.” Apoi parafraza pe Origen în teoria apocatastazisului: „Nu există salvare în afara Lui. Toţi vor ajunge să-L cunoască. Va ajunge la El în timp toată omenirea. El este Alfa şi Omega. Însuşi Mântuitorul a spus: ‚Dacă mă voi înalta Eu pe toţi (Panta) îi voi atrage.”
Mai târziu am aflat de la el că aceasta comparaţie a lui Hristos cu fondatorii altor religii i-a spus-o Mircea Eliade, marele profesor de religii comparate, când s-a întâlnit cu el la Paris . Ca replica Ioan Alexandru i-a răspuns atunci: „Iisus Hristos este şi sfârşitul şi încununarea tuturor literaturilor lumii. „
Odată după terminarea unui curs, întorcându-ne împreună de la Universitate spre casa unde locuia din strada Belgrad, ne-am simţit urmariţi. Era o “umbra trista” cum le spunea Ioan celor care ne filau. Atunci l-am întrebat despre soarta comuniştilor şi ateilor ce prigonesc urmaşii lui Hristos sau a celor care sunt indiferenţi faţă de Hristos.

În ciuda faptului că trăiam într-o lume periculoasă, confuză şi neprietenoasă mi-a răspuns în felul următor:

„Focul dragostei lui Hristos există şi la el se încălzesc toţi. Unii stau mai aproape de el alţii sunt mai departe, unii stau cu faţa , alţii cu spatele . Intr-un fel sau altul toţi beneficiază de căldura dragostei lui Hristos. Ei se încălzesc la acelaşi foc numai că nu vor să recunoască sau nu ştiu deocamdată.