Mai presus de moarte, in Iubire

Durează în tot ce-i mai sărac

Rodesc a perle lacrimile mele

Rugaciunea era nelipsită in casa sa. Avea o candelă pe care o aprindea în fiecare seară la rugaciune cănd ne adunam pe înserate la Lumina lină. Era sub o icoană veche transilvană ce reprezenta pe Maica Domnului cu Pruncul pe peretele cu balconul de unde veneau miresmele florilor de busuioc.

Adesea rugaciunea lui Ioan începea folosind formatul vechilor rugaciuni ale bisericii ortodoxe.

Apoi cuvintele veneau prin inspiraţie si devenea liber în rugaciune. În cele din urma revenea cu pace într-un cântec vechi al bisericii precum Lumina Lina sau Apărătoare Doamna după rânduiala vecerniei. Chiar şi prelegerile de la Universitate uneori deveneau rugăciuni ce transformau clasa de curs într-o autentică biserică.

O, Doamne Isuse Hristoase, Cel ce ai coborât sub formă de limbi de foc prin Duhul Sfânt, Duhule Sfinte care ai adus inima lui Hristos în inimile noastre, care ai adus focul dragostei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, până la sfârşitul veacurilor, vino sub formă de limbi de foc, şi în umilele vasele acestea, şi în sărmanele noastre trupuri, încărcate de povara păcatului, a neştiinţei, a fricii, a tuturor relelor lumii acesteia care dau năvală peste noi, vino Duh Sfânt, Dumnezeule Împărat din sânul Sfintei Treimi, vino şi şterge durerea noastră, şterge frunţile noastre, şterge lacrimile pământului acestuia şi sădeşte un duh nou în inimile acestea de carne, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului, duhul înţelepciunii, duhul teamei, al fricii de Dumnezeu, care înseamnă venerarea Dumnezeului celui viu. Aşează în noi cumpătarea, aşează în noi nelaşitatea, aşează în noi dragostea Ta mai presus de mintea omenească, luminează şi desăvârşeşte lumea aceasta şi ajută-i pe toţi oamenii să vieţuiască în frăţietatea iubirii care s-a declanşat în lume prin Duhul, cel prin limbi de foc, sub formă de vifor vijelios de ape mari, sub formă de bătaie de clopote îndelunge, celebrând Sfânta Treime şi extinderea Împărăţiei Sale prin atragerea în această hora a iubirii Sfintei Treimi.

La asta suntem chemaţi, suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora Sfintei Treimi care este iubire, să fim mădularele acestei iubiri, să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică ca să aprindă în inima noastră speranţa, credinţa, iubirea care mişcă sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârşit, adeverindu-l pe fiecare om Templu, sanctuar, corpul şi sufletul nostru Templu şi sanctuar al Duhului Sfânt, vase preţuite, sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele, pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi, nevrednicii şi neputincioşii, aleluia, amin, Maranata!

Aceasta este poate cel mai important aspect al vieţii lui Ioan, viaţa lui de rugaciune, dialogurile cu Dumnezeu, adânca înţelegere a tainei iubirii lui Dumnezeu prin rugaciune.

Era un om al rugaciunii. Chiar el spunea:” Cânt tot timpul, este o doxologie în faptura mea. Este o prezenţă în mine care mă face să cânt tot timpul. Cei care nu ma cunosc cred ca sunt de pe altă planetă


CAPITOLUL #6

REVOLUTIA CRESTINA
Cu noi este Dumnezeu! Cei puternici vă cutremuraţi! Caci cu noi este Dumnezeu!
După ce am fost anchetat la securitate în vara lui 89 datorită vizitelor facute la Petre Ţuţea i-am spus imadiat lui Ioan despre tot ce s-a întâmplat. El mi-a răspuns ca are presimţirea că în curând va fi şi el anchetat iar cursurile vor fi interzise. Mi-a spus , spre încurajare, de experienţele nefericite cu securitatea pe care le-a avut şi el de-a lungul timpului. Cum au incercat să-l „facă” şi „scoată“ nebun ca să nu mai predea şi multe alte şicanari în diferite călăturii misionare în ţară, din care, de fiecare dată a ieşit cu ajutorul Domnului. Mai târziu după revoluţie, la o întrunire cu studenţii într-un spirit de glumă a făcut publice aceste împotriviri din partea regimului:

De doua zeci de ani de cand vestesc Cuvantul am fost făcut în fel şi chip, nebun, bolnav mintal şi câte or mai fi fost. Dar din moment ce am învăţat greaca şi ebraica şi am şi acte pentru asta, nu mă pot acuza că sunt chiar nebun. Oi fi eu olecuţă , dar nu sunt cum ar vrea ei ca să fiu dat la margine. Sunt un îndrăgostit nebuneşte de o persoană care se numeşte Iisus Hristos.

De atunci toţi cei din jurul sau ne-am simţit vizaţi şi urmăriţi în tot ceea ce făceam. Ne vedeam mai rar pe la diferite case sau apartamente şi discutam liber însetaţi de dreptate şi spiritualitate autentică. Mergeam la diferite biserici precum Sf. Silvestru, Mănăstirea Antim, Catedrala Sf. Iosif sau biserici neoprotestante. Încercam să recuperăm spaţiul spiritual creat de Ioan Alexandru la Universitate în aceste oaze ecleziale şi tot odată în felul nostru să punem umărul la dărâmarea şandramelei comuniste care se mai susţinea pe neciste şi minciună. Am urmat sfatul sau scripturistic „să fim blânzi ca mieii şi înţelepţi ca şerpii” şi totodată încurajarea sa de a fi în relaţie unul cu altul şi a purta crucea împreună cu Hristos atunci când ne va fi mai greu. Aceste sunt cuvintele lui Ioan despre purtarea crucii: „ Dumnezeu S-a adeverit în Hristos într-o formă de nesfârşită răbdare, de nesfârşită purtare a suferinţei, de nefugă de cruce, de asimilare a suferinţei, de primire şi purtare a crucii cu bucurie. Credeţi dvs că ne-ar fi îngăduit nouă şi ne-ar fi cerut nouă să ne purtăm crucea dacă El ar fi fugit de ea; dacă ar fi fost aşa ar fi fost un lucru trist şi întunecat. El a purtat-o insă cu bucurie şi a stabilit un nou fel de a exista în univers între oameni, cel relaţional, de a ne purta unul altuia crucea, aşa cum El ne-o purtă nouă. Îmi aduc aminte imaginea extraordinară pe drumul crucii care stabileşte tocmai această relaţie: când Hristos Domnul cade sub povara crucii şi vine Simon Cireanul de la câmp şi ia crucea şi i-o duce. Dumnezeu îngăduie să-I ducă crucea un om, chemându-ne şi pe noi să acceptăm când crucea e foarte grea, să ne-o ducă Dumnezeu. Relaţie. Iată o relaţie divină. Asadar să nu fim orgolioşi, Dumnezeu care putea să-Şi ducă crucea, să ducă miliarde de cruci ale pământului, a îngăduit unui om să-I poarte povara crucii, spunându-ne nouă: când nu veţi putea duce şi greul vă va depăşi, când va fi prea greu pentru voi, Eu sunt tăria voastră, Eu sunt inima voastră, Eu sunt cu voi şi o voi duce Eu, daţi-mi Mie povara voastră, luaţi jugul Meu şi sarcina Mea că sunt uşoare, şi purtaţi-le...”

În ciuda multor sceptici, ne pregăteam instinctiv pentru o revoluţie creştină română . Soarta noastra era oricum pecetluită după ameninţările făcute de anchetatorii securităţii, aşa că ori dispăream ori ne înrolau şi pe noi dacă mai supravieţuia regimul ceauşist. Însă intuiţia nu ne-a înşelat şi a venit momentul salvator din Decembrie 89 la care am participat din plin şi odată cu el s-a deschis o noua pagină in relaţia mea cu Ioan Alexandru.

După discursul fatal al lui Ceausescu la Televizor despre revolta de la Timişoara starnita la casa pastorului reformat Laslo Tokes ne-am întâlnit mai multi prieteni la Victor si apoi la Horia. Erau vecini de scara în acelaş bloc şi se ocupau de multiplicarea şi distribuţia inregistrarilor video cu poetul in diverse cercuri creştine din ţară. La sfârşitul întrunirii a venit şi Ioan Alexandru. Am înţeles cu toţii că este începutul sfârşitului acestei ere. Aveam sa aflu mai târziu câ prietenul nostru britanic Alfred Eagers care şi-a riscat viaţa în timpul regimului comunist, introducând clandestin Biblii în ţară, a fost cel care a luat scrisoarea de protest din casa supravegheată din Cluj a lui Isvan Laslo, tatăl lui Tokes. Acesta a făcut-o publică în mas media occidentală scandalizând aparatul represiv ce a dus la conflictul care a stârnit solidaritatea cu pastorul reformat Tokes şi în cele din urmă revoluţia în Timişoara.

În ziua când s-a declanşat revolta în piaţa fostului C.C. din Bucureşti în sânul meetingului lui Ceausescu, am plecat de la A.S.E. unde lucram ca inginer stagiar la Istitutul de Tehnica de Calcul si Informatică şi m-am întâlnit cu pictorul Costel, un prieten de la Arte care frecventa cursul poetului, în faţa hotelului Bucureşti. Am dorit să trecem de cordonul de miliţeni şi civili care delimitau masele de oameni organizate chemate din diferite intreprinderi de cei ca noi veniţi din curiozitate si mâhnire. Am insistat fără succes să participăm. Doream sa auzim pe viu ce ar mai putea să spună Ceausescu după ce toata lumea stia ca s-a tras în manifestanţi la Timişoara. Când meetingul s-a spart , am fost agresat de doi „civili“ care doreau sa mă ridice. Din fericire nu au reusit să mă prindă. Manifestanţii deja începuseră să mărşăluiască prin oraş scandând lozinci impotriva dictatorului şi de solidarizare cu Timişoara. Seara tarziu eram în dreptul hotelului Intercontinental când au început să se audă primele focuri de armă. Ziua urmatoare am aflat ca Ioan Alexandru fusese in piaţa Univrsitatii impreuna cu Victor până noaptea târziu şi s-au rugat pentru cei raniţi şi muribunzi după ce soldaţii regimului au început să tragă în plin în tinerii demonstranţi anticomunişti.

Înainte de a-şi părăsi casa, neştiind dacă se va mai întoarce vreodată înapoi, Ioan şi-a adunat familia şi au cântat un vechi cantec de exil, o rugaciune a bisericii: …De frica voastră nu ne vom teme , nici nu ne vom tulbura caci cu noi este Dumnezeu. Auziţi până la marginile pământului căci cu noi este Dumnezeu! Cei puternici vă cutremuraţi! Căci cu noi este Dumnezeu!

Acest cantec ne-a stat tot timpul în minte şi-n inimă în acele zile şi nopţi care ne-au marcat definitiv vieţile noastre. Mai târziu Ioan avea să ne spuna:

În noaptea de 21 , fata mea care este studenta a zis:

-Tata, daca nu te duci eşti un laşi. Ori pleci tu, ori plec eu.

Atunci am zis: - Măi fetelor, eu mi-am trăit viaţa până acum.

Am făcut rugăciunea, ne-am îmbraţişat, m-am dus în toiul evenimentelor şi m-am întors dupa ce s-a spart târgul şi Dumnezeu a întors armele in 22.

Acest moment este evocat amănunţit în cartea sa Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre revoluţie

Mene, mene, techel ufarsin (Daniel 5,25)

„Haide, l-a pus pe cântar Domnul şi l-a găsit uşor, s-a isprăvit nu mai sta, hai ieşi, în noaptea asta s-a terminat cu el…”

Ioan Alexandru vedea comunismul ca al treilea val şi vai din Apocalipsă care a venit peste poporul român. Acest regim a disparut din istorie pentru că a fost anticreştin. A vrut să atenteze prin ideologia sa la cea mai scumpă speranţă pe care Dumnezeu a lasat-o oamenilor prin Învierea lui Iisus Hristos.
Creştinismul nu-i o ideologie, nu-i o religie, ci este totul pentru noi , pentru că este legat nu de o învăţătură, nu de un sistem ci de puterea lui Dumnezeu adeverită în persoana lui Iisus Hristos care a înviat din morţi

Am să redau ce-a spus în faţa studenţilor de la Institutul de Fizică Atomică, când a fost invitat să conferenţieze, despre lupta poporului român cu păgânismul şi ateismul. Era foarte indicnat de răul care l-a putut face în istoria romanilor ideologia criminală comunistă şi ateistă.

„În lupta cu barbarii şi păgânii era un respect pentru divinităţi. Ei cu zeii lor noi cu zeii noştri. Unii erau daci şi ziceau că Zalmolxes e mai bun altii erau romani şi ziceau ca Jupiter e mai bun. Era o paritate între ei. Aveau un respect faţă de divinitate. Au venit călări popoarele păgâne. Cât erau de tătari şi de huni, aveau pe cai sub şei, idolii lor. Tot ce are poporul român mai de preţ a fost lupta cu Islamul. Dar Islamul era el însuşi religios. Era un razboi cu o prezenţa umana care aveau un Dumnezeu.

Comunismul a adus o faptură noua: omul fără Dumnezeu care nu mai crede nici în Zalmoxis nici în Jupiter nici în Alah şi este de profesie anticrist. A fost vestit de misticii ruşi Berdiaev, Bulgakov, Losky care au fost alungaţi din ţara lor natală. În secolul 20 a apărut însuşi diavolul în istorie. L-am vazut la noi cum dărâma biserici şi cum împuşca oameni.

Voi studenţi români ţineţi minte suntem urmaşi de teocizi şi am trăit într-o ţară teocidă, care au vrut sa-l omoare pe Dumnezeu. Dar nu au putut pentru că Dumnezeu este atotputernic şi a dat lovitura de graţie prin sângele tinerilor care au stat înaintea dictaturii ateist comuniste.“

Acest îndemn al lui Ioan îmi aduce aminte de optimismul lui Petre Ţuţea, in ce priveste destinul poporului roman , gândindu-se şi el înapoi în istorie la încercările diferitelor invazii şi ideologii care au încercat să distrugă moştenirea creştină, cand îmi spunea încă de pe timpul dictaturii ceauşist

Când aceste regimuri vor deveni inutile , poporul roman se va scutura de ele ca gâsca de apă
În noaptea de foc a revoluţiei din Bucureşti, Ioan a fost cu icoana şi crucea în toiul evenimentelor sângeroase care au hotărât întorsătura istoriei. A trebuit sa-şi asume postura de preot ţinând o slujbă de pomenire cu mâna în sangele de pe caldarâm unde a fost împuşcată se pare fata care a susţinut pentru o vreme grupul de rezistenţă în faţa militarilor care au primit ordinul să tragă în plin.

A facut turul fostului Comitet Central, rugându-se pe la uşile zăvorâte ale bisericilor din centrul Bucureştilor cerând ajutorul lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor ca să cadă regimul criminal.A facut acest înconjor ritual, precum vechii israeliţi în jurul zidurilor Ierihonului rugându-se neîncetat şi spunând :

Nici eu Doamne nu mai vreau să trăiesc pe pământ mai departe cu această ideologie atee în fruntea noastră. Îngăduie ca on gloanţ din aceasta Piaţă să rătăcească în inima mea decât sa mă întorc acasă sub jugul lor, sub acest triumfalism diabolic...îţi mulţumim că nu ne-ai ţinut în afara acestei lucrări dumnezeieşti ce se întâmplă în aceasta noapte. Noi te rugam să dărâmi zidurile Ierihonului. Până mâine să cadă.
Dimineaţa devreme când se spăla sangele de pe caldarâm ,am venit cu Lucian, fratele meu, pe bulevardul Magheru în rândul celor ce se adunau din nou să manifeste împotriva regimului în faţa soldaţilor şi tancurilor. Simţeam o atracţie magnetică a acelui loc, trebuia să fim martorii şi participanţii acelor evenimente cruciale. Acolo l-am vazut pe Ioan Alexandru în faţa militarilor înarmaţi stând cu crucea şi icoana Mantuitorului în mână, rugându-i să nu tragă în oameni. În cele din urmă au venit şi muncitorii organizaţi iar armata a cedat. Dupa ce s-a tras cu gloanţe oarbe şi vestea morţii sefului armatei s-a raspândit în mulţime a venit ceasul eliberării. Peste timp Ioan avea să evoce aceste momente sublime din noaptea şi dimineaţa evenimentelor. Crucea şi icoana Mântuitorului pe care le-a purtat cu el în aceste momente cruciale au fost semnele biruinţei acestui razboi vazut şi nevazut cu forţele întunericului.
„Crucea de lemn pe care o ţin în dreapta ridicată spre tancuri este pirografiată pe ambele feţe. Acelaş Iisus Hristos rastingnit urcă şi se vedea atât dinspre mitraliori cât şi dinspre cei împotriva cărora sunt mitralierele şi tunurile oarbe ale tancurilor îndreptate.

Hristos este în mijlocul nostru, între noi toţi, intre Abel şi Cain, între fiul de acasă şi fiul risipitor, între Petru şi Iuda, între noi toţi muşcaţi de sarpele apostaziei, căci toti avem nevoie de El ca muşcătura otrăvită să-şi piardă puterea asupra inimii....Se ridică Sfânta cruce, pluteşte uriaşă peste Bucureşti, peste Carpaţi spânzură iarăşi Crucea uriaşă a morţii şi învierii –crux mortis et resurectiones- cum spne o piatră din veacul al patrulea din Dobrogea.

Vorbesc incet, vorbesc rar, răspicat soldaţilor cu mitralierele în mâini. Unul plânge şi a plecat capul ca o lebăda pe umarul stâng şi plânge. Îl vede pe Hristos pe cruce. Se ascunde sub mantaua militara şi plânge. El este soldat pus să tragă în fraţii lui. Vede crucea şi nu va trage pentru că gloanţele lacrimilor i-au junghiat şi ciuruit inima. ..

Fierbe ţara pentru că spânzură crucea, a aparut Hristos în inima Bucureştiului, a apărut Hristos pe cruce, începe sângele Lui. Crucea lui începe să sângere şiroaie din ranele Lui pe urma piroanelor şi a cuielor bătute cu ciocanul de soldaţii romani. A început să curgă sângele din crucea lui Hristos din picioarele Lui răstignite, din mâinile Lui, din coasta strapunsă junghiată cu lancea otravită, din inima Lui începe să curgă şiroaie pe străzile Bucureştiului, începe să curgă sângele din fruntea Lui mitraliată de gloanţele tancurilor şi mitralierelor armatei secrete, a acestei armate de elită daco-romană păgână, începe să curgă sângele lui Iisus Hristos din crucea Lui spânzurată peste Bucureşti , şi-n trupul său ciuruit de gloanţe, ba aici, ba acolo, căci crucea Lui este în toate zările, apus, răsărit, miazăzi-miazănoapte. Chipul Lui începe să coboare, trupul Său dumnezeiesc de frumos, cuviosul său trup feciorelnic, începe să pogoare de pe cruce şi tot pogoară şi tot rămâne, este şi pe cruce şi pe stradă, începe armata lui Hristos coborâtă de pe cruce, începe invincibila armată a lacrimilor iubirii lui Hristos să pogoare să ocupe Bucureştiul să îngroaşe armata tinerilor, adolescenţilor studenţi, a muncitorilor. Hristos de pe cruce, se îmbracă , se disimulează, începe să ia grabnic trupul său străpuns pogorat de pe cruce, trupul lui Iisus Hristos, să ia veşmânt în blugi în straie obişnuite de oameni ai acestui veac douazeci, în straiul chiar al soldatului acestuia care plange în faţa ochilor mei…

După fuga lui Ceauşescu cu elicopterul Ioan a fost luat de muţime şi dus la televiziune. Acolo eu m-am intalnit cu Silvian , o cunoştinţă de la Biserica Silvestru, unde adesea mergeam, la predicile parintelui Constantin Galeriu. Nu am reusit să intru in clădirea televiziunii, însă m-am bucurat că Ioan a intrat. A strigat plin de emoţie mulţimii de lângă clădirea Televiziunii de pe o maşina cu megafoane: Hristos a înviat fraţilor! A învins Hristos! Am învins! Era copleşit de emoţie, recunoştinţă şi bucurie nu atât că am fost eliberaţi ci că Iisus Hristos este Eliberatorul.

Ştia şi era conştient de impotanţa şi puterea gesturilor rituale pe care le-a săvârşit.

Precum poporul evreu la iesirea din Egipt prin Marea Roşie , am strabatut pustia cu semnul crucii lui Hristos pe care spanzură Şarpele ca tot cel ce crede în El să nu piară.
Apoi a fost dus în studioul de trnsmisie în direct arătând şi el în toată Romania cu crucea în mână caderea comunismului şi biruinţa lui Hristos. Ioan avea să marturisească mai târziu ca a ieşit în faţa tancurilor atee nu cu Buda , nu cu Socrate nu cu Zalmooxis sau Jupiter, nu cu Lenin nu cu Marx nu cu Stalin ci cu Iisus Hristos a carui armă se numeşte Iubirea.

La o comemorare formală dupa un an de la revoluţie la care am participat împreună, oarecum dezamăgiţi de lipsa de entuziasm care a caracterizat-o, am încercat să înţelegem diferenţa dintre comemorare si celebrare. Tot atunci am realizat în mod deplin că nu revoluţiile schimbă istoria ci Iisus Hristos inviatul din morţi.

Revoluţiile pot fi prilejuri, atentionari asupra Evangheliei dar ele în sine nu pot face nimic esenţial asupra inimii omului. Orice eveniment istoric oricât ar fi de mareţ se sterge cu timpul din conştiinţa lumii devenind comemorativ. Are o tărie zguduitoare la un moment dat ,dar cu timpul slăbeşte, devine comemorativ. Sunt martorul acum al acestui fapt teribil de trist al comemorării fără putere, iar ca să dobândească putere el trebuie purtat, păstrat , crescut şi înnoit în izvorul puterii care i-a dat naştere. Stă pe loc o singură faptă din istorie pe care celebrând-o nu o comemorezi ci te pătrunzi de aceiaş uriasă energie a originiilor. Ea este neschimbată, neîmpuţinată a cărei splendoare păstrază în tensiune creatoare fiinţa umană. Această singura clipă eternă, faptă uriasă se numeşte Învierea lui Iisus Hristos din morţi, Ziua a opta, ziua veşnica, eternitatea ce înghite clipa devenită eternă.


CAPITOLUL #

POLITICA CRESTIN-DEMOCRATA
„aş dori ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos de dragul fraţilor mei cei de un neam cu mine….”
În primele zile ale revoluţiei Ioan Alexandru împreună cu un grup de prieteni şi cunoscuţi a fondat chiar în casa sa primul partid creştin democrat având titulatura PCNT (Partidul Creştin Naţional Ţărănesc).

După revoluţie casa lui Ioan Alexandru de pe strada Belgrad arăta precum Gara de Nord. Până la trei dimineaţa oameni din toată ţara veneau şi plecau. Unii il înregistrau pe casete audio şi-i puneau tot felul de întrebări., alţii pe picior de plecare stăteau la uşă şi mai discutau încă 2, 3 ore ca la botul calului cum se zice.

Cu greu vă puteţi imagina importanţa acelor momente, nevoia de a prinde oportunităţi care altfel ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Forţe bune şi rele erau in competiţie pentru a umple golul lăsat de demiterea regimului comunist.
Apoi acest trafic s-a mutat de la casa lui Ioan Alexandru, cu ajutorul lui Liviu Petrina la Casa Titulescu pe şos. Kiseleff şi în cele din urmă la actualul sediu central al PNŢcd-ului dobândit cu greu de pe Bdul Republicii.

La Casa Titulescu au venit Ion Puiu şi Ticu Dumitrescu, vechi fruntaşi ai PNŢ ului şi l-au invitat pe Ioan Alexandru la casa lui Corneliu Coposu.

Am participat şi eu la această întalnire de taina impreuna cu Ioan Alexandru. Era noaptea şi în că se trăgea pe strazi. Din partea PCNT ului mai era Liviu Petrina şi Iftene Pop iar Coposu ne aştepta cu un grup de seniori, oameni în vârstă supravieţuiotori ai puşcăriilor comuniste. Atunci s-a decis fuzionarea celor doua partide politice. La sfarsitul întâlnirii Ion Puiu unul din veteranii partidului m-a invitat sa iau cuvântul, ca fiind cel mai tânar din aceea intrunire. Plin de emoţia momentului am dat mai departe lui Ioan Alexandru, ultimul cuvânt. Aşa s-a constituit partidul în care Ioan a devenit vicepreşedinte, iar Corneliu Coposu preşedinte.

Eram impreuna in curtea interioara a cladirii PNTCD, inainte de votul final din Partid, cand a venit Coposu si la intrebat daca doreste sa-l sprijine in acest demers. În cele din urmă a fost propus Ion Raţiu care venise recent in Romania cu  experienta democratiei occidentale.

Dorinţa fierbinte a lui Ioan Alexandru era ca Romania să experimenteze o renaştere, o adevarată înviere din moartea ateistă la viaţa în Hristos.

În cadrul acestei noi formaţiuni politice am realizat pe durata a catorva luni de zile periodicul de informare şi spiritualitate creştina Renaşterea, în care ne puteam exprima opiniile. Primul numar a fost realizat de Ioan Alexandru şi Liviu Petrina , tiparit chiar în noaptea de 22 decembrie la tipografia „13 decembrie“ al cărui articol de fond pe prima pagina era Învierea de Mihai Eminescu, celebrul text al marelui poet publicat în 1881 al cărui mesaj este că Iisus Hristos este modelul suprem care modeleaza caracterele,formează conştiinţele şi ridică repede popoarele.

Am fost invitat de Ioan Alexandru sa ma ocup de realizarea acestei foi. Atunci am renunţat la vechiul serviciu de la Institutul de Cercetari de Tehnica de Calcul şi m-am dedicat acestui demers. A fost un adevarat calvar să edităm şi să tipărim aceasta foaie. Tipogafia nu dorea sa-l scoată, unica reţea de distribuţie a presei nu-l primea, apoi condiţiile financiare şi jocurile de culise din Partid, au facut imposibilă intrarea pe piaţa a acestui periodic. Încă mai am manuscrise de la Ioan Alexandru şi mărturii ale acelor vremi de la diverse personalitaţi. Din colegiul de redactie au făcut parte ..... Mai târziu s-au alăturat şi Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi Leonida Lari care veneau din Basarabia.
Din pacate nu a putut supravieţuii decât ceteva luni , întâmpinând mari obstacole. Am avut însă posibilitatea să facem cunoscut atât cat s-a putut, în scurta sa existenţă pe langa informatii si documente legate de nasterea PNTCD-ului si valorile şi personalitaţile creştine ale acelor timpuri care astăzi au plecat dintre noi precum pr. Staniloaie, maica Tereza, pr. Paisie si pr.Cleopa, rev. Richard Wurmbrand, Petre Tutea,pr. Galeriu, Nicolae Steinhart, fr. Roger şi altii.
În aceea perioadă l-am mai vizitat din nou de câteva ori pe Petre Ţuţea pentru nişte interviuri la revistă. Am fost împreuna cu Lucian, fratele meu de cateva ori şi apoi cu Ioan şi alţi cunoscuţi. Era la aceiaş garsonieră de lângă parcul Cişmigiu, dar de data asta nu mai era singur ci asaltat de ziarişti din toată ţara cărora le raspundea cu mare generozitate. Nadajduia in victoria partidelor istorice în alegeri şi credea nelimitat în destinul poporului român. A murit neconsolat din acest punct de vedere. Ultima întâlnire cu Ţuţea a fost la spitalul Cristiana unde era internat. Era lucid şi cu speranţa în mila Domnului. Am fost împreună la ultimul său pat de suferinţă cu pr. Contantin Galeriu, Ioan Alexandru şi Sorin Dumitrescu.

Tot în acele timpuri l-am vizitat împreuna cu Ioan Alexandru pe Richard Wurmbrand care a venit în România să pună bazele unei edituri creştine şi să vadă locurile de detenţie unde a fost încarcerat. El a fost acel român care a făcut cunoscut lumii libere suferinţele şi torturile la care erau supuşi creştinii în închisorile comuniste, dar şi nobleţea sufletească de care au dat dovadă mulţi dintre ei.

Reverendul ne-a vorbit despre aceste frumuseţi ale spiritului de sacrificiu care le-a vazut şi experimentat în România, în acel infern al puşcăriilor comuniste. Redau un scurt fragment din convorbirea dintre Ioan şi Richard care am publicat-o în revista Renaşterea.

Ioan Alexandru:

-Aţi fost unul dintre oamenii acestui pământ românesc care a strigat ca un profet dezastrul ateu în care ne-am aflat în Europa. Când nimeni nu avea curajul să facă acest lucru şi când chiar europenii erau înclinaţi să decoreze pe dictatorii atei mai degrabă decat să-i critice. Cu 20 de ani în urmă am fost în Elveţia şi vorbeaţi la Basel. Tot oraşul era zguduit de tristeţea în care se afla România. În aceea vreme nimeni nu vorbea despre biserica subterană românească, despre puşcăriile româneşti, despre dezastru în care se afla spiritul poporului român.

Noi am socotit că am ieşit din Egipt dar ne învârtim în pustie, încă n-am ajuns în pământul făgăduinţei. Ce trebuie să facă poporul român la ora de faţă după această robie atee-comunista?

Richard Wurmbrand:

-Dacă îmi puneţi întrebarea aceasta primul meu gând este că România ca şi restul Europei de Est , nu a ieşit încă de sub comunism. S-a zguduit sistemul politic comunist. Au suferit ei. O bătălie au pierdut dar nu s-a distrus comunismul. O bătălie pierdută nu înseamnă un război pierdut. Războiul însă nu l-au pierdut. De patruzeci şi ceva de ani la noi, de şaptezeci în Rusia, s-au auzit numai minciuni; nu este Dumnezeu, nu-i Hristos, nu-i Maica Domnului, nu-i cer, nu-i iad, nu-i nimic decât materie, şi otrava aceasta a pătruns adânc în minţi, chiar dacă lumea ştie că comunismul a fost fals; ceea ce au înghiţit patruzeci de ani , asta rămâne. A fost o dictatură care se deosebea mult de alte dictaturi care au fost în istorie, anume că obliga pe toţi să fie şi în rai, nu era destul să sufere dar trebuia să strige „ura!” tiranilor. Şi cine strigă patruzeci de ani “ura!” tiranilor ca să se justifice în faţa propriei conştiinţe crede întradevăr că tiranii sunt buni. Eu am văzut la Târgu Ocna, când au primit ştirea că Stalin a murit, oameni plângând. Erau victimile lui Stalin care ştiau că el este binefăcptorul omenirii. În primele zile ale revoluţiei lumea se răzvrătea împotriva comunismului şi acum mai sunt pe stradă oameni care strigă jos comunismul sau moarte comunismului. Dacă i-ai întreba care este ideologia cealaltă? Ideologia este tot să avem mai multă mâncare, să avem salarii mai mari, să avem şi să avem…. Aceasta-i ideologia comunistă să avem, să avem aici pe pământ. Lozincile pe care ei le strigau au pierdut perspectiva spirituală.

Evreii, un popor din care am cinstea să fac şi eu parte, au ieşit din Egipt, dar Egiptul nu au ieşit din ei. Când erau liberi în pustie, au vrut să-şi facă un dumnezeu. Şi-au făcut un viţel de aur care era zeul Egiptului. Ceea ce trebuie este curăţirea poporului. Va fi un proces lung de curăţire pentru poporul român şi pentru celelalte popoare. Când Dumnezeu a scos poporul evreu din pustie i-a dăruit oameni mari ca Moise, Aron şi alţii. Fiecare din noi să întrebe pe Dumnezeu în chestiunea asta n-aş putea eu fi o lumină, o pildă în acest popor.

Ridicarea unui popor începe prin ridicarea unor oameni din mijlocul poporului. Să dea Dumnezeu ca fiecare cititor al revistei care se numeşte aşa frumos „Renasterea” să renască, să se nască din nou, să devină un altfel de om.
La primele alegeri prezidenţiale din 90, Ioan a fost propus candidat la preşedenţie din partea PNŢCD ului însă din respect pentru generaţia celor care au suferint în puşcăriile comuniste a refuzat aceasta propunere care avea supotul lui Corneliu Coposu. Eram impreuna in curtea interioara a cladirii PNTCD, inainte de votul final din Partid, cand Coposu a iesit din sedinta si l-a intrebat pe Alexandru, ca o confirmare finala, daca doreste sa sprijinul pentru aceasta candidatura. În cele din urmă a fost propus Ion Raţiu care venise recent in Romania cu  experienta democratiei occidentale..

Înainte de primele alegeri parlamentare, am fost în câteva turnee electorale organizate de Liviu Petrina pe atunci secretar general al PNŢCD. Unul dintre ele a fost in judetul Sălaj la locurile natale ale lui Corneliu Coposu . La întoarcere am vizitat casa parintească a lui Ioan din satul Topa Mică când încă mai erau în viată părinţii poetului. Acolo am simţit şi regăsit ceva din „amirosul“ ţăranilor transilvăneni din poemele sale şi mai apoi din cartea sa „ Bat clopotele în Ardeal“ despre viaţa sa de copil de ţară. Nu ştiu ce va rămâne din acest sat în viitor, dacă va mai fi locuiut de oamenii locului, dar cu siguranţă va locui poetic pentru eternitate marturia lui Ioan despre copilaria sa pe aceste dealuri premergatoare munţilor Apuseni. Tot în acea perioadă am fost cu Alexandru şi Iftene Pop la o nuntă in Maramureş unde încă se mai pastra tradiţia românească şi creştinească curată şi neîntinată de manele şi rock and roll.

Înainte de primele alegeri, PNŢCD-ul a cunoscut prima fracţiune. Ion Puiu se desparte de Corneliu Coposu facandu-şi un alt partid. Se spunea că sciziunea ar fi fost determinată pe motive de diferenţe de viziune în ce priveşte relaţia cu fosta URSS. Era cunoscută atitudinea tranşanta a lui Ion Puiu în ce priveşte Basarabia. Mai târziu am aflat o altă versiune că ar fi fost o neînţelegere în privinţa folosirii stampilei partidului. Nu stiu care a fost motivaţia reala a plecarii sale din partid, însă a fost o pierdere pentru Ion Puiu care nu a reuşit să-şi creeze un cadru în care să-şi folosească experienţa politică interbelică de care avea aşa mare nevoie România.

Ioan Alexandru a fost ales deputat la primele alegeri în circumscripţia Deva. În Parlamentul României al acelor vremi a fost singura voce proieminentă care a militat pentru ca valorile creştine să se reflecte în Constituţia şi legile ţării. Din pacate Romania era încă virusată de ideologia comunistă şi nu era pregatită pentru a avea lideri creştini.

Mentalitatea comunistă s-a perpetuat din pacate şi în instituţiile democratice. Atitudinea şi propunerile lui Ioan erau percepute ca fiind de pe alta lume. Era un lucru de neînţeles pentru Romania post comunistă, puterea în slujba lui Hristos.

Ioan a fost singura figura publică a acelor timpuri care a vorbit deschis despre această putere .

A înţeles şi practicat puterea rugăciunii iniţiind împreuna cu Petre Dugulescu şi susţinând un grup de rugăciune format din membrii ai parlamentului, organizând anual în Parlamentul Romaniei o seara de rugăciune la nivel naţional cu invitaţi din toata lumea.
Am participat la unele şedinţe ale acestui grup şi la toate serile de rugăciune organizate după Paşti în clădirea Parlamentului. Relaţiile dintre deputaţii şi senatorii diferitelor formaţiuni politice ale acestui grup erau de cu totul altă natură decat cei care tropăiau unii la alţii în şedinţele din plen. Spiritul rugăciunii şi al Evangheliei, îi făceau să se respecte şi să-şi prezinte opiniile în mod civilizat.

Ioan Alexandru folosea autoritatea învăţăturilor din Biblie în mediul parlamentar pe care le actualiza la acele vremuri agitate. El a înţeles şi a dat un raspuns la felul cum Dumnezeu foloseste un creştin în exercitarea puterii: „Ca slujitor”. Cu această putere a propus în parlament ocrotirea copilului nenăscut, învăţătura creştină în şcoli, includerea mesajului creştin în media, jurământul pe Biblie, Universităţi Creştine, retrocedarea pământului ţăranilor, burse pentru tinerii români, intr-un cuvant renaşterea României pe temeiurile Evangheliei lui Hristos.

În iarna lui 90 a fost cel care a pleacat la Bruxelles şi a înscris PNŢCD în Internaţionala Creştin Democrată al carui preşedinte de atunci era latino-americanul Eduardo Fernandez. Încă mai am marturia acestui moment într-un articol scris imediat la intoarcerea din Belgia pe care mi la înmânat spre publicare.
Internationala Creştin Democrată

La Bruxelles între 7 si 9 febroarie anul curent a avut loc şedinţa biroului politic al Internaţionalei creştin democrate cu invitaţi membri de pe toate continentele

PNTCD invitat la această întâlnire anuală a fost primit membru al acestei cea mai extinsă şi populară organizaţie mondială ce cuprinde la sânul ei practic toată creştinătatea de peste un miliard şi jumătate de suflete de pe toată faţa pământului.

Aici ne este şi noua locul între creştinii de pe pământ între aceşti oameni blânzi şi liniştiţi, harnici şi îngăduitori, a căror existenţa a început acum aproape doua milenii după Învierea lui Iisus Hristos în Ierusalim de unde s-a răspândit odata cu Rusaliile prin apostoli în toate limbile şi etniile.

Dupa trei veacuri de martiraj de existenţa în catacombe prigonoţi, omoraţi fără judecată , creştinii vor primi drept de cetăţenie pe pământ prin Constantin cel Mare. De atunci, din veacul al patrulea până astăzi, creştinii lucrează, există, sunt sarea pământului în toate popoarele lumii.

După patruzeci de ani de prigoane, nedreptăţi, marginalizări de tot felul, într-o dictatură atee, creştinii acestei ţări, majoritatea populaţiei sunt chemaţi astăzi să participe la refacerea sufletească şi materială a ţării, ieşită din cea mai teribilă noapte din istoria noastră de până acum pe jertfele a mii si zaci de mii de oameni de toate vârstele.

Facem parte de acum încolo din marea familie creştină a lumii.

În toată lucrarea noastră trebuie să ştim că suntem implicaţi alături de fraţii noştri de pretutindeni la refacerea continuă a lumii în ceea ce este viaţa de aici şi cea eternă.

Nu suntem nici tovaraşi nici domni unii cu alţi ci fraţi slujitori unul altuia întru mântuire.

Modelul nostru suprem este Iisus Hristos …

Am venit acasă cu o mare speranţă. Romania renaşte pe temeiul Evangheliei lui Hristos. Doamne ajută!

Ioan Alexandru
Lui Ioan îi păsa în aceiaş măsură de salvarea naţiunii de sub influenţe ideologice malefice şi dăunatoare cât şi de salvarea sufletului fiecarei persoane.

Problema omului ca şi a neamurilor este mântuirea , nu supravieţuirea, numai preocupaţi de mântuire vom şi supravieţui în istorie, iar mântuirea este prin Biserica lui Iisus Hristos în sângele lui vărsat pentru fiecare dintre noi spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

Pasiunea lui Ioan Alexandru pentru neamul său era asemănătoare cu cea a apostolului Pavel când a spus : „aş dori ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos de dragul fraţilor mei cei de un neam cu mine….”

El a lucrat, a călătorit, a scris, a vorbit cu scopul precis ca românii să redescopere faptele de credinţă din vechime, multe dintre ele ascunse de ideologia comunistă şi ateistă, pentru ca apoi să experimenteze trezirea la viaţa noua întemeiată pe valorile creştine. A încercat să racordeze Romania la marea familie creştină mondială. A atenţionat intelectualitatea românească asupra riscului de a cădea din nou în ateism sau păgânism care a dus în rătăcire atâtea generaţii.

Trebuie să ne fie foarte limpezi aceste fapte, iubiti fraţi pentru că niciunul dintre noi n-a scapat de aceste tentaţii fie de-a intra în rândul ateilor , fie a patriotarzilor, amândoi atei până la urmă, amândoi necunoscându-l pe Hristos. O întreagă literatură autohtonă celebrând miturile autohtone ne-a împânzit şi ne-a îndulcit şi amărât sufletul cu mireasma lor de acasă, basmele noastre , tradiţiile, multe dintre ele păgâne, rămase din adancurile ancestrale ale fiinţei noastre aici in Carpaţi, această sirena greu este de a fi suportată să nu te fure, iar a te pierde în farmecele ei este aproape o fatalitate aşa cum s-au pierdut atâtea genii ale acestui neam pe care-i citim pe ascuns cu lacrimi în ochi şi o imensă părere de rău că au fost biruiţi de o religiozitate ce nu ne poate mântuii, cea naturală.

După un an de la revoluţie la iniţiativa Solidarităţii Internaţionale Creştine, Ioan Alexandru pune fundaţia pentru Alianţa Creştin Democrată din România , pe temeiul unor partide , uniuni creştin-democrate şi Alianţei Evanghelice. Aceasta îşi propunea să cuprindă creştini de toate confesiunile şi etniile din ţara noastra dar şi persoane care acceptă principiile moralei creştine. Se dorea reconcilierea, unitatea şi conlucrarea tuturor forţelor creştine, pe temeiul iubirii creştine, pe baza fericitelor precepte din predica de pe munte a Mântuitorului.

Ioan credea că este important ca aceste forţe creştine să intre in miezul problemelor ce frământă ţara ca prin implicarea lor să se realizeze renaşterea României în conlucrare cu marea familie creştină din lume.

Din păcate acest proiect nu s-a coagulat în România. Ioan era catalizatorul care putea coagula o puternică mişcare creştin democrată în România integrată în Internationala creştin democrată din Roma şi Bruxelles, în uniunea creştin democrată din Europa si Internationala creştin democrată cu sediul la Zurich care sa aiba un cuvânt de spus în această ţară. Însă nu a fost suţinut în acest demers. A fost aproape singur.

Când în Parlament s-a ivit problema pe ce şi cine jurăm pentru reaşezarea şi reintrarea României în lumea civilizată a prezentat în plenul Camerei Deputaţilor urmatoarele argumente care ulterior au fost puse într-un articol în revista noastră Renasterea:
Ca un jurământ să implice straturile cele mai profunde ale conştiinţei, ca martorul invocat în acele clipe solemne să devină nu numai partenerul ci şi dezvăluitorul adevarului, popoarele vechi şi apoi Europa creştină inclusiv ţara noastra au depus jurământ în faţa lui Dumnezeu. El cel ce singurul se jura numai pe sine însuşi, cum ne spune Biblia, întrucât nu există cineva mai mare decât El. Dumnezeu în Sfânta Treime Cel ce este isvorul şi izbăvitorul vieţii fiecăruia, în faţa Lui stă sau cade marturia conştiinţei noastre spre binele şi indreptarea fraţilor noştri.

De aceea Europa dar şi America şi acum până adânc în Asia şi Africa jurământul se depune acolo unde populaţia este majoritar creştină pe Sfânta Scriptură şi pe cruce.

Indiferent de convingerile personale ale unui lider politic ales de popor acesta se cuvine să se supună rânduielilor , pentru a dobândi investitura reală a bunei credinţe a celor mulţi, atingând cu dreapta sa cartea de căpătâi a neamului românesc cea în duhul căreia ne-am născut ca grai şi popor şi aceasta este Sfânta Scriptură asternută pe crucea morţii şi Învierii lui Iisus Hristos.

Prea mari sunt jertfele ce au adus România la starea de faţă pentru a nu fi la înălţimea istoriei şi a împlini cele cuvenite mai ales în instituţia de frunte a ţării care este Parlamentul.

Iar asupra tricolorului trebuie să se astearnă albastră aşa cum este înstelata de la Sf. Constantin Crucea aşa cum a fost întotdeauna.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

25 iunie 90

Tot despre rostul Biblei şi reaşezarea ei la locul de cinste care i se cuvine în acest neam Ioan avea sa adauge în faţa Parlamentului :

Cartea ce ne-a zămislit ca neam cu limbă proprie din adâncurile indefinite ale tăcerii şi recunoştinţei pe noi românii, ca şi pe celelalte popoare ale Europei, Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, a fost şi ea eliminată din viaţa noastră socială, de pe băncile şcolilor, din Universităţi din toate instituţiile ţării. Scriitorii noştri cei mai de seama în Duhul şi splendoarea evangheliilor s-au format de la Varlaam şi Antim Ivireanu, de la Dosoftei şi cronicari la Arghezi, Goga, Voiculescu la Crainic si Iorga, Galaction care a tradus-o încă odată. Este cartea de căpătâi a scrisului românesc, iar reaşezarea ei, a Bibliei în locul de cinste ce i se cuvine în viaţa intimă şi publică, a caselor noastre, a poporului nostru este acuma mai urgentă ca oricând.

Ambiguitatea, boala cuvintelor limbii române nu va fi cu putinţă să înceteze fără întoarcerea lor la matca din care au izvorât, la statutul de slujitoare ale sufletului neamului nostru.

În acest sens suntem îndreptăţiţi a cere ca viitorul preşedinte al ţării, dimpreună cu guvernul să depună jurământul pe Evanghelie şi pe cruce, cum se întâmplă în ţările civilizate cu trecut asemanator nouă.
Ioan era conştient că fără o educaţie creştină în şcoli a tinerei generaţii, fără Evanghelia lui Iisus Hristos în viaţa de fiecare zi, România işi va continua criza în istoria ei modernă. Generaţii întregi, de o jumatate de veac , s-au scufundat în nepăsare şi materialism conduşi de ideologii ateismului bolşevic.

Ioan Alexandru a fost cel care a iniţiat proiectul educaţiei religioase în şcoli.

A venit vremea , spunea Ioan , să începem atragerea în ceea ce gândim şi făptuim a puterilor uriaşe, întru edificarea spiritului, dăruite de prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu şi rugaciunii în viaţa de zi cu zi.

Şcolilor române le revine această misiune acum de-a elibera copiii noştri de sub influenţa nefastă a evoluţionismului darvinist adeverit ca o eroare şi de-a aşeza în matca reală ştiinţifică creaţionismului şi învăţăturile Biblie.

CAPITOLUL #

BASARABIA

Ioan ştia marea dramă a românilor pe care au suferit-o în urma comunismului adus de clica lui Marx si Lenin care au infectat cu această ideologie o mare parte din intelectualitatea Ţării.

Comuniştii atei ne luaseră Basarabia cu forţa, o mare parte din trupul Ţării era junghiată de comuniştii atei ai lui Stalin şi Lenin şi armata noastră s-a socotit cruciată împotriva comunismului.
Am plecat pe front să murim ori să înfrângem comunismul. Nu Rusia, nu pe ruşi să-i ocupăm, ci să eliberăm Rusia creştină de comunism. Am dovezi din partea a doi preoţi militari ce au luat parte la această cruciada împotriva comunismului. Parintele Paschia, preot militar, Parintele Lecca, mi-au mărturisit adevarul.
Armata româna n-a vrut sa ocupe Rusia ci să elibereze Basarabia cazută dictat în mâna comuniştilor atei şi să ajute Rusia să se elibereze de comunism care era antirusesc cum se recunoaşte astăzi chiar în Rusia. Opera lui Soljenitîn stă mărturie.

"Caderea Zidurilor Ierihonului sau adevarul despre Revolutie"

Poetul a primit vizita multor scriitori din Basarabia încă din perioada dictaturii. Uneori am participat şi eu la aceste întâlniri . Am fost impresionat de sensibilitatea lor la valorile culturii române în ciuda restricţiilor la care erau supuşi regimul sovietic. Veneau şi ei dintr-o lume rănită de cisma bolşevică şi doreau vindecare ei prin unire, credinţă şi grai. Am întâlnit în ospitaliera casă a poetului, basarabeni precum G. Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Iurie Roşca regasindu-ne pe acelaş tărâm al lacrimei şi credinţei.

Ioan Alexandru s-a luptat foarte mult încă din timpul dictaturii pentru apariţia unei antologii de poezie în litera latină a poeţilor din Basarabia ocupata de Sovietici. Am să evoc spusele Dr Oprescu Mihai medicul de casă al familiei care s-a implicat mai mult în sprijinirea acestui proiect.

La conferinţa internatională din Rusia Sovietică asupra poemei Oastea lui Igor succesul a fost cu totul neobişnuit. Ioan Alexandru a caracterizat lupta ruşilor împotriva mongolilor ca o cruciadă internă. Motoul la conferinţa lui Ioan Alexandru a fost făcut de subsemnatul. Merită să va spun cum Academia Rusa (U.R.S.S.) i-a întrebat pe aceşti savanţi srăini, care participaseră la aniversare ce ar dori sa li se ofere în dar. Toţi au cerut ceva specific Rusiei (blănuri, etc). Doar Ioan nu a cerut nimic. Doar la insistenţele academicianului rus a spus că ar dori să facă o antologie de poezie din Moldova (Basarabia). După o amânmare de o zi i s-a dat un raspuns afirmativ. Întârzierea de un an a publicării acestei antologii, sa mi se ierte ce spun, s-a datorat în exclusivitate părţii române. Lucrul ar fi fost uşor deoarece era necesară doar transliterarea. Această antologie ca şi vizitele pe care le-a făcut Ioan la Chişinau, când a raspuns în continuu 15 ore la întrebările puse, chiar sub ameninţări( uneori ameninţările continuau şi noaptea , la telefon), au fost de mare valoare. Ele au coagulat simţirea românească din Basarabia. Martor este Grigore Vieru care a spus într-o poezie „ tu nu plângi lacrima, o naşti“. La remarca mea că acesta este unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească, Grigore Vieru a spus : „ acestea sunt închinate lui Ioan Alexandru“. La un maslu ţinut la biserica Visarion, pentru vindecarea fratelui Ioan, un preot, spre cinstea cuvioşiei sale, a spus textual aceste cuvinte:“ nimeni nu a facut mai mult pentru Basarabia, decât Ioan Alexandru.“
Îmi aduc aminte cum în casa sa de pe str. Belgrad în vara lui 90 după Revolutie, Ioan a cusut cu mâna sa pe drapelul tricolor al ţării o cruce albastruie din mătase ca semn al speranţei biruinţei lui Hristos în Romania. Această formă a crucii în culoarea albastra si-a dorit-o Ioan să fie emblema steagului românesc. Crucea ca semn al jertfei şi învierii să înlocuiască rapid emblema comunistă iar imnul naţional să fie ‘Hristos a înviat’ cântarea care flutură pe buzele tuturor românilor de Paşti. Apoi a plecat la Chişinău în Basarabia să fluture acest steag creştin ca semn de solidaritate cu românii de dincolo de Prut. Iată gândurile poetului încredinţate televiziunii din Chişinău:

Cine de Domnul nu se teme, nici de oameni nu se ruşinează. Cine nu crede în Dumnezeu , nici faţă de oameni nu are respect. Vechii evrei aveau o vorbă care am reluat-o zilele acestea într-un ziar şi la o televiziune din străinătate. Este o vorbă celebră păstrată în Deutoronom care spune aşa: „Lo El lo am”. O vorbă ca un proverb: „unde nu este Dumnezeu, nu există popor.” Unde este scos Dumnezeu din viaţa oamenilor, oamenii aceştia sunt o masa de manevră în decădere, se dezmembrează, cad pe mâna diabolicului. Aşadar problema centrală care a frământat neamul românesc dupa razboi încoace a fost treptata răcire a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Tot aparatul politic, toate instrumentele sociale au făcut ca Dumnezeu sa fie izgonit din viaţa oamenilor. Catastrofa ce s-a întâmplat la noi este o catastrofa de natură religioasă în primul rând. Poporul român a fost lipsit de ceea ce ne-a ţinut de doua mii de ani aici: chipul lui Iisus Hristos. Suntem singurul popor din răsăritul Europei care s-a nascut odata cu creştinismul roman. Ne-au creştinat catacombele, ne-au creştinat sfinţii martiri acum doua mii de ani cand au venit pe pământul acesta. Iisus Hristos ne-a ţinut până astăzi. Am avut norocul că noi nu am avut împăraţi, am avut voievozi care înseamnă cum ai spune în ebraică „Obed Iahve”, adică „slujitorii lui Dumnezeu”. În toate vremurile Domnitorii erau sub ascultarea Vladicăi, sub ascultarea Mitropolitului. …

…Daca Europa nu va termina odată cu ideologiile acestea se vor naşte alţi monştri dictatori. M-am gandit la tineretul nostru. L-am văzut cum moare. Dacă nu se vor rezolva fundamental lucrurile în România peste 10-20 de ani va apărea din nou nevoia de cuşciuge şi sicrie pentru ei. Era imposibilă atmosfera în care se ajunsese în România. Fără Dumnezeu. Ajunsesem într-o lume în care instalaseră în locul lui Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură: „urâciune pustiirii la loc sfânt”. Am vazut cu ochii mei, fratele mi-i martor, pe un stadion imens omul îndrăcit. Era stăpânit de lighioane şi demoni. Îndrăsnise să-şi pună pe portret în jurul capului aureolă, cum este numai la Domnul Hristos şi Sfinţii în bisericile româneşti. Aceasta s-a întămplat pe un stadion uriaş cu o sută de mii de oamnei care-l ascultau şi băteau din palme. Mulţi de bună seamă împinşi cu forţa. Gandiţi-vă dumneavoastră la ce decădere s-a ajuns aici pe un teren bine pus la punct de ateizare şi distrugere a sufletului omului. Blestemat, spune Scriptura, tot ce se încrede în om. Ne-au pus să credem în om în locul lui Dumnezeu. Cum sa crezi în om , domnule? Să spună minciuni şi să afirmi că sunt adevarate. Era nebunie daca mergea aşa în continuare. Înebunea toată naţiunea asta. Simţeam că neamul se duce de râpă, ca ne îndrăcim cu toţii şi ne ducem la disperare. Dăm slavă lui Dumnezeu că de Crăciun ne-a ridicat această povară din care trebuie să înveţe omenirea întreagă, cel puţin Europa.

Ne-a fost frică de Ceauşescu atunci, acum o sa ziceţi că intrăm în frica de Dumnezeu… Nu fraţilor. Ştiţi ce înseamnă „Iarat Iahve” ,frica de Dumnezeu, la evrei? „Frica de Dumnezeu” înseamnă „reşit hacma”adică „ începutul înţelepciunii”.

Frica de Dumnezeu este exact frica pe care o porţi faţă de cineva pe care îl iubeşti foarte mult. Eu am frica de soţia mea, va rog să mă credeţi. O iubesc foarte mult şi mi-e frică să nu mă părăsească. Nu vreau să-i greşesc cumva pentru ca are libertatea să mă părăsească. Este o frică să nu ne părăsească Dumnezeu. Atât de mult î-L iubim, El fiind Iubire, încât îmi impun să nu fac ceva rău si urât ca El să mă părăsească. De aceea frica faţă de Dumnezeu a omului este cu totul alt ordin decât frica de tiran. Este o frică religioasă, care-i sfântă şi care mai degrabă î-I cheamă valorile şi averile Sale. De aceia ne rugăm : „Rămâi cu noi…”
Mie îmi pare imens de rău, ca şi tuturor celorlaţi creştini, că a trebuit să se verse sânge în ţara mea, că demonia asta nu a putut pleca în mod paşnic. Dar uite că atât de adânc înrădăcinat a fost răul aici că a trebuit să moară atât tineret şi oameni nivinovaţi.

Repet fraţilor din Basarabia, de la voi am primit un avânt extraordinar, voi aţi fost inima poporului nostru de trei ani încoace. Voi aţi fost primii care aţi dat semnalul. Când vă vazusem nu demult cu preotul în frunte ieşind acolo şi vorbind în august cum aţi vorbit, am zis :” Gata, inima româniei acolo a reînceput să bată” De fapt marea revoluţie a început la Chişinău, voi aţi început totul, si s-a tot extins. A început prin Gorbaciov, de fapt a început prin dezidenţa lui Soljeniţîn, de fapt a început prin lacrimile vaduvelor şi orfanilor. De fapt a început atunci când s-a tras în preoţi şi ţărani. De fapt a început atunci când s-au pus la cale mârşeviile Europei şi mârşevia de a distruge biserica creştină şi Biblia a devenit carte ilicită şi s-a scos şi sustras din viaţa oamenilor. Atunci a început dezastrul şi prigoanele ce s-au extins şi în popoarele astelalte. Avem şi noi o mare vină în traba asta ca popor, că suntem foarte îngăduitori. Suntem un popor care am îngăduit prea mult de la Alexandru cel Bun. Românul te rabdă şi neruşinarea altora pe rabdarea noastră a crescut mai mult decât la celelalte popoare. Am fost la Budapesta şi ungurii ziceau: „ Poporul român este de neînţeles. Dacă la noi s-ar întâmpla ce se întâmplă la voi, şi n-am avea ce mânca, noi am face revoluţie imediat.” Românii rabdă. Dar până când? Doamne iartă-mă. Vă spun ce zicea profetul Ieremia: „ Trebuie să dărâmi iar după aceea să ari şi să semeni ca să crească ceva nou.” A vorbi negativ şi a arăta relele este doar o parte din lucrarea care trebuie făcută. Trebuie să arăm acum şi să semănăm. Locul este stropit cu sângele copiilor Revoluţiei, sânge proaspat care va rodi o nouă seminţie şi un nou fel de a gândi în Romania. Evanghelia lui Iisus Hristos este cartea de căpătâi după care noi astăzi încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să refacem fiinţa acestui popor…Să începem reevanghelizarea copiilor în familie, şcoli şi gradiniţe. Să incepem evanghelizarea cu noi înşine. Mergeţi şi vă spovediţi, mergeţi şi vă împărtăşiţi, mergeţi şi vă spălaţi de pacate şi apoi vă întoarceţi acasa. Sa mergem cu toţii să ne pocăim fiecare dupa felul său , care-i ortodox, care-i catolic, care-i neoprotestant, fiecare să mergem la sfânta biserică şi în taina lacrimilor noastre să ne plângem păcatele să-i cerem iertare lui Dumnezeu şi să începem o viaţă nouă. Să ne iertăm cu noi înşine înaintea lui Hristos că nu ne vom mai întoarce la blidul de linte al Egipteanului şi nu vom mai îngădui nimănui dintre noi să se furişeze înaintea noastră ca apoi sa-L alunge pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Iisus Hristos din viaţa poporului nostru…

Cel care nu crede să nu facă pe grozavul că el este superior celui care crede. Să aibă smerenia să zica: „Măi, eu nu cred.” Un mare scriitor a spus pe patul de moarte : „ cel mai bun dar care mi s-ar putea da în viaţă ar fi credinţa, n-o am , admir însă pe toţi care au credinţă”. Să nu apară ateul şi să zică: „ Eu sunt buricul pamântului” şi să-l prigonească pe cel care crede. Să aibă smerenia să recunoască în sufletul lui că este o mare lipsă si să-l recunoască pe cel care crede.

Aş îndrazni să spun îndemnul lui Bălcescu care a fost creştin si a zis aşa: „ individul să se sacrifice familiei.” Să nu începem acum să trăim de capul nostru. Deci individul să se sacrifice familiei iar familia sa se secrifice naţiunii, patriei şi legii lui Dumnezeu. Adică sa nu ne facem cuiburi din familie şi să nu ne intereseze ce se întâmplă în ţară. Să punem deci problema neamului . Cum putem salva acest neam, această seminţie? În Apocalipsa Sfantul Ioan spune că trebuie să ne prezentam ca seminţie înaintea lui Dumnezeu, nu de capul nostru. Deci trebuie sa ne coagulam ca naţiune. O naţiune fără Dumnezeu, care nu ţine seama de legile lui Dumnezeu este sortită pierii şi dezastrului. Dacă mergem înainte tot aşa riscăm să ne pierdem ca popor, exact cum au spus evreii: „Lo El, lo am” adică „fără Dumnezeu, nu existaţi ca popor”. Sa ne ajute Dumnezeu să ne refacem sub legile lui, sub legile Iubirii. Pentru că Dumnezeu este Iubire, este Tatal nostru cu inimă de Mamă. Să avem curajul să ne întoarcem la El. El ne va ierta şi ne va reface ca seminţie pe faţa pământului, să avem însă curajul marturisirii, onestităţii şi cinstei. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
După ce s-a întors din Chişinău, Ioan amintea studenţilor şi prietenilor săi spusele lui Aleksandr Soljeniţîn, disidentul rus care a recunoscut norul de căinţă facut de Germania după razboi înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a îngăduit unificarea nemţilor. Acelaş Soljenitin şi-a criticat co-naţionalii ruşi care în aceiaş perioada post-belică au continuat să aducă jertfe idolilor atei. Ioan îndemna pe românii de pe ambele maluri ale Prutului la pocăinţă şi refacerea credinţei în viaţa lor, amintidu-le de experienţele prin care au trecut aceste neamuri dupa razboi:
Rusia a cazut in mâna comuniştilor pentru că au putut fi manipulate cu uşurinţă mase ignorante, necunoscatoare ale Scripturii. Am fost în case ruseşti unde în locul icoanelor lui Iisus Hristos si ale Maicii Domnului se aflau Lenin şi Stalin…

Noi nu ne vom putea unifica nici cu fraţii din Basarabia si nu vom fi uniţi între noi în această ţară dacă nu vom face cainţă , adică părându-ne rău de ce am facut , să ne mărturisim şi să ne întoarcem să trăim din cel ce este Pâinea Vieţii , Lumina lumii, Apa cea vie, Alfa şi Omega istoriei care se numeşte Iisus Hristos.
Mai târziu, după ce s-a întors din vizitele pe care le facuse în America şi Germania, înainte de atacul cerebral suferit la Arad, Ioan a adresat o invitaţie dizidentului rus Aleksandr Soljenitin la Bucureşti pentru un dialog şi pentru a-i oferi titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti din partea tineretului creştin democrat.

Am primit recent manuscrisul care trebuia să acompanieze invitaţia oficială redactată şi tradusă direct în limba rusă de către preotul Paul Mihail originar din Basarabia şi Ioan Alexandru .

Traducerea din ruseste în romăneşte a fost făcută ulterior de Mihai Prepeliţă.

Mult stimate şi iubite frate întru Hristos

Aleksandr Soljenitin

După dialogul frăţesc şi prietenesc susţinut cu Aleksandr Ogorodnikov vă rog să-mi permiteţi să mă adresez Domniei Voastre în legatură cu o posibilă vizită la Bucureşti.

Din partea tineretului creştin democrat din Bucureşti la adresa D-stra am expediat invitaţia pentru a vă oferi titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Aceasta invitaţie v-am adresat-o şi eu cand m-am aflat în S.U.A.

Întâlnirile şi discuţiile pe care le-am avut cu presedintele S.U.A. şi , mai recent cu preşedintele Germaniei, mă obligă să mă adresez Domniei Voastre ca unei personalităţi care are de spus un cuvânt tare pentru viitorul omenirii mai ales în această zi mareaţă a crestinatatii, prin exemplul vieţii D-stre pline de eroism si o comportare până la jertfirea de sine.

În aşteptarea acestui viitor dialog cu Domnia Voastra, eu în calitatea mea de scriitor creştin şi, în ultima perioadă ca senator al Parlamentului României, Va doresc să vă împliniţi munca D-stră întru redresarea Rusiei în spiritul moralei creştine pravoslavnice.