Mamifere, nivel avansat

MAMIFERE, NIVEL AVANSAT

1. Să ai specializarea „Mamifere”.

2. Cum se numeşte studiul mamiferelor?
Ştiinţa care se ocupă cu studiul mamiferelor se numeşte mamalogie, iar specialiştii în domeniu poartă numele de mamalogi.

3. Enumeră câteva specii de mamifere din România protejate de lege şi explică de ce au ajuns să fie sub protecţia legii.
Mai puţin adaptabile şi mai puţin mobile în areal faţă de alte organisme, mamiferele duc cea mai dificilă luptă pentru supravieţuire. Astfel, multe specii de mamifere din lume sunt ameninţate de schimbările produse în habitatul lor specific, de exploatarea intensivă de către om a resurselor naturale şi de poluarea accentuată a mediului. De asemenea, intervenţia directă a omului prin vânătoare şi braconaj afectează simţitor efectivele de mamifere. În plus, trebuie să luăm în calcul şi factorii naturali.

Dintre mamiferele protejate de lege în România amintim: ursul, lupul, râsul, zimbrul, elanul, castorul, vidra, nurca, hârciogul, toate speciile de lilieci etc.

4. Cum se deosebesc procesele de naştere şi de îngrijire a puilor la monotreme şi la marsupiale faţă de celelalte ordine, respectiv specii de mamifere?

Monotreme

Diferenţa cea mai semnificativă dintre monotreme şi alte mamifere este înmulţirea prin ouă. Aparatul genital la ambele sexe se deschide în cloacă. Această particularitate dă numele acestui ordin de mamifere, monotreme însemnând de fapt mamifere cu un singur orificiu (Gr. monos = singur, trema = orificiu).

Acestea, ca şi celelalte mamifere, au corpul acoperit cu păr, produc lapte, dar sunt lipsite de mameloane. Puii sunt hrăniţi cu lapte produs de glandele mamare; acestea nu formează mamele cu mamelon, ci se deschid separat prin piele.

Speciile reprezentante ale ordinului sunt: ornitorincul şi două specii de echidne răspândite în Tasmania, Australia şi Noua Guinee.

Marsupiale

Cea mai distinctivă trăsătură a marsupialelor este prezenţa la femele a pungii sau a marsupiului care conţine glandele mamare şi care dă denumirea ordinului. Marsupialele au fecundaţie internă, iar dezvoltarea embrionului începe în uterul mamei; după naştere, puiul ajunge în marsupiu, unde se hrăneşte cu lapte. Laptele din mameloane furnizează hrană până când puiul devine independent de mamă.

Dispunerea marsupiului pe corpul femelei diferă în funcţie de specie. La cangur, acesta este plasat frontal, pe abdomen. La ursul Koala, marsupiul este plasat dorsal, pe spinarea mamei, deoarece această specie are un mod de viaţă arboricol.

Ordinul Marsupialia cuprinde aprox. 300 de specii răspândite în Australia şi America. Specii ale ordinului Marsupialia: cangurul, ursul Koala, diavolul tasmanian, vidra marsupială, cârtiţa cu pungă, oposumul, marsupialul cu trompă, cangurul şobolan ş.a.

5. Enumeră cinci moduri diferite prin care mamiferele se protejează şi îşi protejează puii. Dă câte un exemplu pentru fiecare caz.
În grija pentru creaturile Sale, Dumnezeu a dat fiecăreia caracteristicile necesare pentru a face faţă duşmanilor sau pericolelor. Iată câteva dintre caracteristicile specifice care asigură protecţie mamiferelor:

• 
  coarne – rinocerii, bovinele şi anumite rumegătoare sălbatice;
  
• 
  gheare şi copite – felinele, urşii, caii ş.a.;
  
• 
  dinţi – babuinii, felinele mari, urşii, elefanţii, porcii mistreţi ş.a.;
  
• 
  fugă, alergare – căprioare, antilope, iepuri ş.a. Pentru multe animale, viteza reprezintă o sursă de protecţie importantă. Un karibu de numai 2 săptămâni poate să-şi întreacă mama. Chiar şi puiul de girafă, care arată atât de ciudat, poate obţine abilităţi eficiente de a fugi în numai 2 zile de la naştere;
  
• 
  culoare/camuflaj – iepurele de câmp şi polar, vulpea, ursul polar ş.a. De asemenea, schimbarea culorilor în funcţie de anotimp reprezintă o cale de protecţie;
  
• 
  miros/lipsa mirosului – majoritatea speciilor de antilope şi căprioare se nasc fără vreun miros, trecând astfel aproape nedetectate de prădătorii din apropierea lor. Glandele lor de odor, folosite pentru marcarea teritoriului şi a ritualului de împerechere, se dezvoltă mai târziu. Alţii, precum sconcsul, folosesc mirosul ca armă. Puţini sunt prădătorii sau curioşii care ar fi dispuşi să stea un timp mai îndelungat în prezenţa „parfumului” său dezagreabil;
  
• 
  izolare – focile şi leii de mare recurg la folosirea unor plaje inaccesibile sau ţărmuri şi aflorimente stâncoase pentru a da naştere la pui şi pentru a se odihni, departe de primejdiile adâncurilor;
  
• 
  deplasarea în cârca altui animal. Marsupialele folosesc buzunarul/marsupiul, dar mulţi alţii utilizează diverse variaţiuni. Maimuţele îşi poartă puii, puii de pangolin se agaţă de coada mamei şi pornesc la plimbare, puii de oposum merg pe spatele părintelui, iar puii de elefant merg printre picioarele celor mai în vârstă din turmă;
  
• 
  sistemul „căruţe în cerc” – adulţii formează un cerc, expunând un adevărat „gard” de coarne ascuţite duşmanului, în timp ce puiul e protejat în interior, iar şeful turmei se interpune între inamic şi turmă. Puţini prădători au curajul să atace un taur de 900 kg cu coarne masive şi ascuţite;
  
• 
  diferite tipuri de „armură” – elefanţii şi rinocerii au o piele deosebit de groasă, fapt care face dificil pentru prădători să ajungă la organele vitale; tatuul şi pangolinii sunt acoperiti cu solzi cornoşi, iar aricii şi porcul spinos sunt acoperiţi cu ţepi.
  

6. Enumeră câteva specii de mamifere care sunt agenţii purtători şi de răspândire a unor boli cum ar fi: trichineloza, turbarea, ciuma, antraxul? Cum se manifestă aceste boli şi cum pot fi ele prevenite?

Pe lângă foloasele incontestabile pe care le aduc, mamiferele pot cauza şi unele probleme, în cazurile în care ajung să fie agenţi purtători ai unor boli, dintre care amintim:

Trichineloza

Trichineloza este o boală acută parazitară determinată de infestarea omului pe cale digestivă cu un vierme (Trichinela spiralis), ale cărui larve ajung în intestin, apoi difuzează în muşchi, provocând dureri difuze, febră şi manifestări alergice.

Răspândirea trichinelozei este universală, mai frecvent însă în zonele temperate şi reci.

Trichinela spiralis este un parazit al animalelor omnivore şi carnivore. Astfel, porcul, mistreţul, ursul, câinele, pisica, şobolanii, vulpea, lupul, prin canibalism, se infestează cu larve închistate în musculatura animalului devorat. Principalul rezervor de infecţie îl constituie porcinele. Porcii se infectează de la şobolani prin consumul de resturi alimentare parazitate.

La om, infestarea cu Trichinela spiralis se realizează de regulă prin consumul de carne de porc, care conţine larve vii, carne insuficient prelucrată termic, carne afumată, cârnaţi. Omul se mai poate infecta şi consumând carnea infestată a unor animale sălbatice (mistreţ, urs). Boala nu se transmite de la om la om. Trichineloza nu lasă imunitate la om.

Manifestările chimice ale bolii variază în funcţie de cantitatea de carne consumată şi de reactivitatea organismului. Perioada de incubaţie variază de la 2 la 45 zile. În primul stadiu al bolii, când larvele se depun în peretele intestinal, apar dureri abdominale, vărsături, diaree, anorexie, febră. În al doilea stadiu al bolii, larvele pătrund în sânge şi migrează spre musculatură, provocând febră ridicată (39-40º C), edeme (umflături) ale pleapelor, ale feţei, ale picioarelor, dureri musculare şi articulare, urticarie, tulburări de respiraţie şi cardiace. În al treilea stadiu al bolii, larvele se închistează în musculatură. Durerile musculare devin deosebit de intense şi sunt însoţite de dureri oculare, pierderea vocii. Pericolul cel mai mare îl constituie afectarea inimii şi tulburările cardio-musculare, uneori foarte grave, ajungând până la deces.

Cum se poate preveni trichineloza? Cei care cresc şi sacrifică porci trebuie să:

• 
  asigure condiţii de igienă în adăposturile animalelor şi să le deratizeze periodic;
  
• 
  solicite medicului veterinar controlarea porcilor vii pentru depistarea bolii;
  
• 
  solicite examenul trichinoscopic al cărnii atunci când se sacrifică animalul.
  

Populaţia consumatoare de carne trebuie să:

• 
  cumpere carne numai din locuri autorizate, în care sunt asigurate condiţii igienico-sanitare optime;
  
• 
  consume numai carne controlată igienico-sanitar şi să evite consumul de carne sau produse din carne rezultate din tăieri necontrolate igienico-sanitar;
  
• 
  fiarbă sau frigă carnea foarte bine, asigurând în toate porţiunile cel puţin 70º C.
  

Turbarea (rabia)

Turbarea (rabia sau hidrofobia) este o boală infecţioasă virotică ce produce leziuni importante la nivelul sistemului nervos central, leziuni care se manifestă prin pierderea autocontrolului individului contaminat şi în cele din urmă conduce la moartea acestuia. Boala poate afecta multe animale, printre care câini, pisici, lupi, vulpi, şacali, mistreţi, urşi, lilieci, rozătoare etc.

Denumirea de rabie vine din limba latină şi în traducere ar însemna furie, turbare. Afecţiunea a primit probabil acest nume datorită faptului că animalele bolnave deveneau adesea hiperexcitate nervos şi atacau orice obiect sau fiinţă pe care o întâlneau. Din cauză că un simptom al acestei boli este incapacitatea de a înghiţi apă sau alte lichide, boala este denumită adesea şi hidrofobie (teamă, frică de apă).

Turbarea este produsă de un virus care trăieşte şi se dezvoltă în glandele salivare şi respectiv în saliva animalului bolnav. Dacă acest animal muşcă alt animal sau chiar un om, victima agresată poate contacta virusul şi respectiv boala. De asemenea, dacă saliva cu viruşi intră în contact cu o rană deschisă, există probabilitatea de contaminare a victimei. Oamenii şi animalele s-au contaminat mai rar şi pe altă cale, şi anume prin respirarea aerului din unele grote şi peşteri în care se găseau colonii mari de lilieci bolnavi de rabie. Virusul poate pătrunde în organism şi prin pereţii mucoaselor expuse mediului (ca de exemplu mucoasa nazală), dar niciodată nu poate pătrunde prin pielea intactă.

Din momentul pătrunderii virusului în organism, perioada de incubaţie variază între 10 zile şi 7 luni. Virusul se deplasează de la locul inoculării (de exemplu de la muşcătură) de-a lungul fibrelor nervoase (nervi) până la nivelul măduvei spinării şi ulterior până la etajele superioare ale sistemului nervos central (creier), unde cauzează leziunile specifice, leziuni care produc şi simptomele specifice acestei boli. Odată ce simptomele se instalează, moartea individului este inevitabilă.

În cazul omului, primele simptome sunt durere, arsuri şi amorţeală la nivelul muşcăturii sau a rănii prin care virusul a pătruns în organism. Apoi, victima va dobândi dureri severe de cap cu incapacitatea de a mai dormi (insomnie). Bolnavul devine din ce în ce mai iritabil şi mai nervos. Spasmele musculare produc o senzaţie de contracţie permanentă a faringelui şi actul deglutiţiei (înghiţirii) devine din ce în ce mai dificil de realizat. Câteodată, doar simpla expunere în faţa suferindului a unui pahar cu apă îi creează acestuia puternice reacţii adverse şi puternice contracţii musculare dureroase ale faringelui, ceea ce produce o senzaţie de groază, frică puternică. Într-un stadiu ulterior pot apărea şi convulsii musculare generalizate la nivelul întregului organism. S-au întâlnit şi cazuri de aerofobie, adică frica de curenţi de aer, însă mai rar la om şi mai des la unele animale, ca de exemplu la pisică. Aproximativ la 1-2 zile după această perioadă a bolii, manifestată prin hidrofobie, se instalează o perioadă liniştită care va evolua către pierderea cunoştinţei individului, iar apoi comă şi moarte. Faza simptomatică a bolii poate dura între 2-12 zile de la instalarea primului simptom.

Boala la câine urmează în evoluţia sa aceleaşi etape ca şi la om. În perioada de excitaţie nervoasă, animalul poate parcurge distanţe foarte mari fără nici un scop precis, simptom cunoscut sub numele de dromomanie. Câinele este extrem de agresiv, mârâie şi latră aproape continuu, atacă fără motiv pe oricine. Din acest stadiu, boala evoluează de obicei către o paralizie generalizată şi apoi, inevitabil, către moarte. Unii câini nu arată niciodată semnele perioadei de excitaţie nervoasă, ajungând direct în stadiul de paralizie. Acest din urmă tip de turbare este cunoscut sub numele de rabie mută şi se manifestă şi prin paralizia muşchilor mandibulari şi ai gâtului.

Cel mai important tratament este de tip preventiv şi constă în vaccinarea tuturor câinilor. O persoană care este muşcată de un câine sau de un alt animal trebuie să spele rana cu apă şi săpun din abundenţă şi să se adreseze de urgenţă medicului pentru consultaţie. De asemenea, trebuie să meargă la veterinar cu respectivul animal, care va fi reţinut pentru observaţii. Dacă animalul începe să manifeste simptomele caracteristice, medicul este obligat să înceapă vaccinarea victimei. Aceste vaccinuri trebuie repetate zilnic pentru o perioadă de 14 zile sau chiar mai mult. Dacă animalul care a agresat victima nu poate fi prins sau nu poate fi adus pentru examinare, medicul trebuie să vaccineze preventiv persoana muşcată, pentru a lua toate măsurile de siguranţă.

Ciuma (pesta)

Această boală a fost una din cele mai răspândite epidemii de pe glob. Practic, există mai multe boli produse de acelaşi microorganism, şi anume Pasteurella pestis, dintre toate aceste forme cea mai gravă fiind ciuma. O epidemie de ciumă nu durează mult timp, dar face multe victime.

Acestă boală produce sub piele pete de sânge care apoi se înnegresc. De asemenea, se mai produce şi inflamarea ganglionilor limfatici care vor apărea sub forma unor noduli proeminenţi (popular denumiţi buboaie), ceea ce a determinat ca boala să poarte şi numele de plagă bubonică.

Boala este transmisă la om în special de către puricii proveniţi de la rozătoarele infectate (în special de la şobolani). Trei din patru cazuri de afecţiuni provocate de Pasteurella pestis conduc la apariţia ciumei. De asemenea, se mai întâlneşte o afecţiune mai puţin gravă, provocată de rozătoarele sălbatice, denumită „ciuma silvatică”.

În cadrul comunităţilor umane, menţinerea controlului asupra rozătoarelor şi deratizările efectuate corect împiedică apariţia şi răspândirea bolii. Epidemiile ce pot apărea în zonele porturilor şi gărilor sunt mai periculoase datorită faptului că rozătoarele pot transmite boala de la o ţară la alta, prin intermediul mijloacelor de transport.

Odată instalată, boala îşi manifestă rapid simptomele: frisoane, febră, dureri de cap şi dureri ale organismului. În acelaşi timp, ganglionii limfatici se umflă, în special în zona inghinală, subsuoară şi gât. Nodulii formaţi se transformă apoi în plăgi deschise. O altă formă a acestei boli este numită ciuma pulmonară şi produce plăgi la nivelul plămânilor.

Injectarea de ser imun (ser provenit din sângele unei persoane care s-a vindecat de această boală şi care mai deţine încă anticorpii specifici) şi a unui vaccin conferă o rezistenţă minimă în cazul unui atac epidemic. Pentru tratamente, medicii utilizează sulfamide şi antibiotice, în special streptomicină. O persoană contaminată trebuie urgent pusă în carantină (izolată).

Deşi în zilele noastre ciuma este în continuă scădere, mai există încă unele cazuri izolate în Africa, America şi Asia. Prin acorduri internaţionale, orice nouă apariţie a bolii trebuie făcută publică, în special în cazul în care aceasta apare în porturi sau în alte aglomeraţii comunitare.

Antraxul

Antraxul, infecţia cărbunoasă, cărbunele sau dalacul, este o boală infecţioasă, transmisibilă de la animale la om, cu evoluţie rapidă şi cu manifestări la nivelul pielii sau a organelor interne. Boala a produs mari pagube omenirii atât prin transmisibilitate directă, cât şi prin persistenţa microbilor în sol zeci de ani, sub formă de spori; din această cauză, păşunile infectate cu spori de antrax sunt denumite „câmpuri blestemate”.

Boala este produsă de microbul Bacilus antrachis care în mediul exterior rezistă sub formă de spori, astfel că principalul factor al contaminării la animale este persistenţa microbilor sub formă de spori pe sol şi în alte materiale infectate. Sporii de Bacilus antrachis răspândiţi pe păşune sau în grajduri, pe furaje, sunt ingeraţi odată cu hrana sau cu apa şi în organismul animal devin forme vegetative care trec în sânge şi dau septicemii (infecţii generalizate), ca forme agresive ale infecţiei.

Boala este întâlnită la multe animale domestice, iar în rândul celor sălbatice la cervide şi mai rar la mistreţ, iepure, vulpe.

Semnele clinice ale bolii sunt diferite, în funcţie de specia animalului infectat:

• 
  La ovine, care sunt cele mai sensibile, boala îmbracă forma fulgerătoare, animalul devine brusc agitat, respiraţia este grea, frecventă şi prezintă secreţii cu mucus şi sânge sau chiar hemoragii la nivelul orificiilor nazale şi anale. Moartea survine în câteva ore de la contaminare.
  
• 
  La bovine sunt aceleaşi semne, dar cu durată mai mare, chiar de 24-48 de ore. Sunetul produs de inimă este pocnitor, metalic.
  
• 
  La cai, simptomele sunt de ordin general, cu febră, respiraţie accelerată, inima bate puternic, animalul nu mai consumă alimente, prezintă colici intestinale, însoţite de un scaun diareic cu sânge. Boala durează 2-3 zile.
  
• 
  La porcine, boala evoluează în mod particular – faringele şi laringele sunt congestionate, inflamate, cu zone ulceroase.
  

Contactul cu animalele bolnave în timpul îngrijirii, cu pielea şi sângele lor în timpul sacrificării, în condiţiile unor mici zgârieturi sau tăieturi pe pielea omului, determină infecţia cutanată denumită „Buba neagră“. Este însă posibilă şi infecţia pe cale digestivă, cu localizare intestinală, când omul a consumat carne provenită de la animale cu antrax. Ambele pot duce la septicemie şi, netratate, duc la un sfârşit letal şi inevitabil.

Un animal care a murit de antrax se balonează imediat după moarte, iar la nivelul cavităţilor nazale, bucală şi anală apar secreţii sanguinolente. Acestea sunt primele indicii de antrax.

Prevenirea antraxului se realizează pe mai multe căi:

a. Vaccinarea anticărbunoasă cu vaccinuri speciale – dispusă ca acţiune obligatorie pentru toate speciile de animale domestice receptive;

b. Îngrădirea şi evitarea de la păşunat a locurilor recunoscute ca posibile surse de infecţie cu bacilul antraxului;

c. Anunţarea imediată a medicului veterinar în cazul instalării oricărui simptom enunţat mai sus şi evitarea sângerării animalelor bolnave;

d. Oamenii care au intrat în contact cu animalele care au murit de antrax se vor prezenta imediat la unităţile sanitare pentru a fi puşi imediat sub observaţie şi tratament curativ.

7. Enumeră 12 specii de mamifere sălbatice pe care le-ai observat şi le-ai identificat personal în natură. Pentru fiecare mamifer enumerat, precizează următoarele informaţii:

1. 
   denumirea populară şi ştiinţifică;
   
2. 
   locul şi ora observării;
   
3. 
   habitatul specific (apă, pădure, câmp etc.);
   
4. 
   comportamentul.
   

Descrierea speciilor poate fi găsită la cerinţa 7 de la specializarea „Mamifere”. Pentru a-ţi uşura munca, poţi folosi fişa de observaţie anexată.

FIŞĂ DE OBSERVAŢII MAMIFERE

Nr. crt.	Denumirea populară şi ştiinţifică	Locul şi ora observării	Habitat	Comportament
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.