Manastirea din Parma de Stendhal partea îNTÎI

114

Canonicul era om inteligent; se feri să lipsească de la întilnise şi, o dată acolo, se arătă de o bunăvoinţă neprecupeţită şi de o sinceritate totală, cum nu se în-tîmplă decît în ţările unde trufia nu stă mai presus de toate simţămintele. Fapta pe care o făcuse cîndva, pîrînd-o pe contesă soţului ei, generalul Pietranera, era una din marile căinţe ale vieţii sale şi iată că, în sfîr-şit, aflase mijlocul prin care putea să-şi împace cugetul.

Dimineaţa, cînd contesa plecase de la el, îşi spusese cu amărăciune : „Aşadar, acum trăieşte cu nepotul ei ! căci era departe de a fi vindecat. Ea, cea atît de mîn-dră, să vină la mine ! Ea care, la moartea sărmanului Pietranera, a respins cu silă toate rugăminţile mele de a-i fi de folos, deşi îi fuseseră transmise, în modul cel mai cuviincios şi cel mai respectuos cu putinţă, prin colonelul Scotti, fostul ei amant. Frumoasa Pie­tranera să trăiască din 1500 de franci ! continua să se frămînte canonicul, plimbîndu-se de colo'-colo, prin odaie ! Să locuiască ea la castelul Grianta, cu marchi­zul del Dongo, pisălogul acela fără de pereche !... E limpede ca lumina zilei ! Fabricio este tînăr, plin de farmec, înalt, bine făcut, cu o înfăţişare deschisă şi, pe deasupra, are ochii plini de atîta dulce voluptate... într-un cuvînt, are un chip zugrăvit parcă de Correg-gio ¹", adăugă canonicul cătrănit.

„Diferenţa de vîrstă... nu este prea mare... Fabricio s-a născut îndată după intrarea francezilor, prin '98, după cîte mi-amintesc, iar contesa să tot aibă douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani... şi e mai frumoasă şi mai fermecătoare cum nici că se poate ; în ţara asta, atît de rodnică în frumuseţi, ea le umbreşte pe toate : pe Marini, pe Gherardi, pe Ruga, pe Arese, pe Pietra-grua... pe toate le întrece, şi încă de departe... Ea şi

¹ Antonio Allegri, zis Correggio (1489—1534), pictor italian din epoca Renaşterii.

II*

115

Fabricio trăiau fericiţi şi ascunşi de lume, pe încîntă-torul ţărm al lacului Como, cînd, pe neaşteptate, tînă-rul îşi pune în gînd să fugă şi să se alăture lui Na­poleon... Mai sînt, aşadar, inimi alese în Italia ! In ciuda tuturor asupririlor ! Patrie scumpă ! Nu, continua să se zbuciume canonicul, cu inima arsă de gelozie, e cu neputinţă de explicat altfel resemnarea ei de a sta îngropată la ţară, cu perspectiva de a rabdă, în fiecare zi şi la fiecare masă, mutra respingătoare a marchizu­lui del Dongo şi pe cea gălbejită a nesuferitului inarchesino Ascanio, care mai tîrziu va fi şi mai pocit decît taică-său... Oricum, am s-o ajut din toată inima ! Aşa, cel puţin, voi avea plăcerea s-o văd şi altfel decît prin lornetă."

Canonicul Borda le înfăţişă celor două doamne si­tuaţia în chipul cel mai limpede cu putinţă. La drept vorbind, Binder era cît se poate de bine intenţionat; era chiar îneîntat că Fabricio ştersese putina, înainte de sosirea ordinelor care puteau să-i vină de la Viena. Căci Binder nu hotăra nimic de capul lui, iar pentru această afacere, ca pentru toate celelalte, era nevoit să aştepte dispoziţii. Trimitea în fiecare zi, la Viena, copia exactă a tuturor informaţiilor primite, apoi aştepta.

în ce-1 priveşte pe Fabricio, trebuia ca, în timpul surghiunului său la Romagnano :

1 — să se ducă în fiecare zi la biserică şi să-şi ia «Jrept duhovnic un om inteligent, devotat cauzei monar­hiei, căruia să nu-i mărturisească la spovedanie decît gîndurile cele mai nevinovate ;

2 — să nu se aibă bine cu nici un om prea deştept, iar dacă avea să vină vorba despre revoluţie, să nu vorbească altfel decît cu silă şi groază, ca despre un lucru cu desăvîrşire interzis ;

3 — să nu se arate niciodată Ia cafenea, să nu ci­tească alte gazete decît cele oficiale din Turino şi Mi-

116

lano ; în general, să pară fără tragere de inimă faţa ele citit, să nu citească de loc şi mai ales nimic care să fi fost tipărit după 1720, cu excepţia romanelor lui IV ter Scott;

4 — şi, ca încheiere, vorbi canonicul cu un dram de ironie, va trebui neapărat să facă făţiş curte vre­unei doamne frumoase de prin partea locului şi aparţi-nînd, bineînţeles, clasei nobile, pentru a dovedi cum ca nu are firea ursuză şi cîrtitoare a unui viitor conspirator.

înainte de culcare, contesa şi marchiza îi scriseră Iui Fabricio doua nesfîrşite scrisori, în care îi explicau, pline de grijă drăgăstoasă, toate sfaturile primite de îa Borda.

Fabricio nu avea nici un chef să conspire ; îl iubea pe Napoleon, iar în calitatea sa de nobil se credea născut pentru a fi mai fericit decît oricare altul ; cli despre burghezi, îi găsea pur şi simplu caraghioşi. De cînd plecase din colegiu, unde nu citise decît oputi ticluite de iezuiţi, nu mai deschisese nici o carte. Se stabili la oarecare depărtare de Romagnano, într-un minunat palat, capodoperă a faimosului arhitect San-Micheli ' ; cum însă, de treizeci de ani, nu mai locuise nimeni într-însul, ploua în toate odăile şi nici o fe­reastră nu se mai închidea. Fabricio puse mîna pe caii administratorului şi toată ziua nu făcea decît să umble călare. Nu vorbea de fel : cugeta. Sfatul de a-şi căuta o iubită, dintr-o familie cît se poate de nobilă şi reac­ţionară, îi plăcuse şi îl urmă întocmai. îşi alese drept duhovnic un tînăr preot intrigant, care ţinea să ajungă episcop (ca şi cel'de la Spielberg)² ; în schimb, făcea

¹ Arhitect italian (1484—1559), din şcoala veroneză.

² A se vedea ciudatele Memorii ale lai Andryanc, plăcute ca o poveste şi care var trece in posteritate ca şi Tacit (n. a.). Vezi şi notele 1—2 de la p. JOS.

117

trei leghe pe jos, înconjurîndu-se de un mister pe care îl credea de nepătruns, ca să citească Constituţionalul¹, pe care îl găsea sublim. „E tot atît de frumos ca Al-fieri ² şi ca Dante !" exclamă el adesea. Fabricio se ase­măna cu tineretul francez prin aceea că se ocupa mult mai serios de calul şi de ziarul său decît de iubita lui cea credincioasă şi conformistă. Dar în sufletul său naiv nu era încă loc pentru imitarea celorlalţi şi de aceea nu-şi făcu prieteni în societatea înstăritului tîrg Romag-nano ; simplitatea lui trecea drept înfumurare şi oamenii nu ştiau ce să mai creadă despre el. E un mezin nemul­ţumit de a nu fi el primul născut, îşi dădu cu părerea preotul.

¹ Ziar liberal francez.

² Vittorio Alfieri (1749—1803), poet italian, fondator al tra­gediei clasiciste în Italia.

Capitol pi l al

Trebuie să mărturisim, fără înconjur, că gelozia ca­nonicului Borda nu era întru totul neîntemeiată ; la întoarcerea din Franţa, Fabricio apăruse în ochii con­tesei ca un străin chipeş, pe care l-ar fi cunoscut foarte bine cîndva, demult. Dacă i-ar fi vorbit de dragoste, l-ar fi iubit. Nu nutrea oare faţă de purtarea şi făptura lui o admiraţie fierbinte şi, ca să spunem aşa, fără de margini ? Insă Fabricio o îmbrăţişa cu o pornire de atîta nevinovată recunoştinţă şi de prietenie atît de curată, încît i-ar fi fost silă de ea însăşi dacă ar fi cău­tat vreun ait simţămînt în această afecţiune aproape filială. „La drept vorbind, îşi spunea contesa, acelor prieteni care m-au cunoscut acum şase ani, Ia curtea prinţului Eugen, s-ar putea să le par încă frumoasă şi chiar tînără, dar pentru el sînt o femeie respectabilă... şi dacă e să vorbim deschis şi fără cruţare pentru amorul meu propriu, chiar în vîrstă." Contesa se amă­gea asupra vîrstei la care ajunsese, dar nu în felul fe­meilor de rînd. „De altfel, la anii lui, adăuga ea, exa­gerăm întrucîtva urmele timpului ; pe cînd un om ceva mai în vîrstă..."

Contesa, care se plimba prin salonul ei, se opri înain­tea unei oglinzi şi zîmbi. Trebuie ştiut că, de cîteva luni încoace, inima doamnei Pietranera era ţinta atacu­rilor susţinute ale unui ciudat personaj. Puţin după

plecarea lui Fabricio în Franţa, contesa, care fără să şi-o mărturisească pe de-a-ntregul, era din ce în ce mai mult cu gîndul la el, căzuse într-o adîncă melancolie. Nu găsea farmec în nimic din tot ce făcea, ba chiar am putea spune că toate i se păreau searbăde. îşi spu­nea că Napoleon, voind a-şi apropia popoarele Italiei, îl va lua pe Fabricio ca aghiotant. „Pentru mine e, deci, pierdut .' striga ea plîngînd, nu-1 voi mai vedea şi, chiar dacă ne vom scrie, ce voi mai însemna eu pentru el, peste zece ani ?"

în această stare sufletească, făcu o călătorie la Mi' iano, unde spera să afle veşti mai .precise despre Na­poleon şi poate, indirect, şi despre Fabricio. Fără să o spună pe iată, firea ei neastîmpărată începuse să se sature de viaţa tihnită şi anostă pe care o ducea la ţară. „A nu te lăsa să mori, îşi spunea ea, nu înseamnă a trăi. în fiecare zi, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi mutre pu­drate, a fratelui meu, a lui Ascanio, a valeţilor .'... Ce frumoase ar fi plimbările pe lac, alături de Fabricio .'" Singura mîngîiere şi- o afla în prietenia cu marchiza. Dar, de cîtăva vreme, intimitatea cu mama lui Fabricio, femeie mai în vîrstă decît ea şi care îşi jelea mereu viaţa, începea să-i fie mai puţin plăcută.

Aceasta era ciudata stare sufletească a doamnei Pie-tranera : plecarea lui Fabricio îi lăsase prea puţine speranţe în viitor; inima ei avea nevoie de mîngîiere şi de noutate. Sosind la Milano, contesa fu nelipsită de la operă, care pe atunci era Ja modă ; mergea să se închidă ore întregi, singură, la Scala, în loja genera­lului Scotti, vechiul ei prieten. Oamenii pe care căuta să-i întîlnească, pentru a avea ştiri despre Napoleon şi armata lui, îi păreau neciopliţi şi grosolani. Se întorcea acasă şi improviza la pian, pînă către orele trei dimi-. neaţa. într-o scară, la Scala, în loja uneia dintre prie­tenele ei, la care se ducea ca să mai afle unele veşti din Franţa, îi fu prezentat contele Mosca, ministrul Parmei.

120

Era un om plăcut şi care vorbea despre Franţa şi Na­poleon într-un fel ce dădea inimii ei noi pricini de nă­dejde sau de teamă. Se duse şi a doua zi în loja priete­nei : omul plin de duh din ajun reveni şi în tot rimpul spectacolului statura cu plăcere de vorbă. De la ple­carea lui Fabricio, nu mai trăise o seară atît de în­sufleţită.

Omul acesta, care o distra, era contele Mosca delia Rovere Sorezana, ministrul de Război, Poliţie şi Finanţe al acelui faimos monarh al Parmei, Ernest al IV-lea, renumit prin asprimea sa, pe care liberalii din Milano o socoteau drept cruzime. Mosca să tot fi avut patru-zeci-patruzeci şi cinci de ani ; era un bărbat cu tră­sături mari, fără pic de trufie şi cu un fel de a fi sim­plu şi bine dispus, care îl făcea simpatic de la prima vedere. Ar fi putut să placă poate şi mai mult dacă o ciudăţenie a suveranului său nu l-ar fi silit să-şi dea cu pudră pe păr, drept garanţie a bunelor sale senti­mente politice. Cum, in Italia, oamenii nu se sfiesc să spună adevărul în faţă, ajung foarte repede să-şi vor­bească pe un ton intim şi chiar să-şi facă mărturisiri personale. După aceea, dacă cineva a fost cumva jig­nit, cel mai bun lucru este ca cei în cauză să nu se mai revadă.

— Pentru ce vă pudraţi, conte ? îl întrebă doamna I'ietranera, cînd îl văzu a treia oară. Un om ca dum­neavoastră, plăcut, tînăr încă şi care s-a luptat în Spania alături de noi, să se pudreze .'

— O fac pentru că n-am furat nimic din această Spanie şi pentru că trebuie să trăiesc. Eram nebun după jrJorie ; o singură vorbă măgulitoare a generalului fran­cez Gouvion-Saint-Cyr ^l, care ne comanda, însemna pe atunci totul pentru mine. La căderea lui Napoleon, am

' Mareşal francez d/n armata lui Napoleon, autor al unor Memorii (1764—l«3O).

121

aflat că, în timp ce eu îmi tocam averea în slujba lui, tatăl meu, om cu multă imaginaţie şi care mă şi vedea general, începuse să-mi clădească la Parma un palat. In 1813, m-am pomenit cu un coşcogeamite palat de isprăvit şi cu pensia mea drept unică avere.

— Ce pensie : trei mii şi cinci sute de franci, ca soţul meu ?

— Contele Pietranera era general de divizie. Pe cînd pensia mea, de biet şef de escadron, n-a fost niciodată decît de opt sute de franci, iar de primit o primesc doar de cînd sînt ministru de Finanţe.

Cum nu se afla de faţă decît doamna cu păreri foarte liberale căreia îi aparţinea loja, discuţia urmă tot atît de deschis. Şi fiindcă fusese întrebat, contele Mosca vorbi despre viaţa lui la Parma.

— Sub generalul Saint-Cyr, în Spania, înfruntam gloanţele, ca să obţin o decoraţie şi totodată-puţină glorie ; azi mă împopoţonez ca un personaj de comedie, ca să trăiesc pe picior mare şi să cîştig cîteva mii de franci. O dată intrat în acest soi de joc de şah, supă­rat de obrăzniciile şefilor mei, am voit să ocup unul din primele locuri ; şi am ajuns acolo unde doream. Dar cele mai fericite zile ale mele rămîn tot acelea pe care pot veni să le petrec, din cînd în cînd, Ia Milano ; aci bate încă, după cît mi se pare, inima faimoasei noastre armate italiene.

Sinceritatea, disinvoltiira ⁱ cu care vorbea acel mi­nistru al unui principe atît de temut, stîrni curiozitatea contesei ; la început, luîndu-se după titlurile lui, îl crezuse mărginit şi plin de fumuri ; cînd colo, avea în faţa ei un om căruia îi era ruşine de gravitatea slujbei lui. Mosca îi făgăduise că va face să-i parvină toate ştirile din Franţa, care aveau să-i cadă în mînă. în luna dinaintea luptei de la Waterloo, lucrul acesta însemna

¹ Felul nestînjenit, liber (if).

122

o mare indiscreţie. Italia trecea printr-o perioadă hotărî-toare. La Milano, toată lumea era înfierbîntată de prea multă nădejde sau teamă. în mijlocul acestei fierberi generale, contesa se interesă mai îndeaproape cine era omul care vorbea cu asemenea uşurinţă despre o funcţie atît de pizmuită, ce era, totodată, şi singurul lui mij­loc de trai.

I se aduseră la cunoştinţă lucruri neaşteptate, pline de o ciudăţenie demnă de a fi luată în seamă : contele Mosca della Rovere Sorezana, i se spuse, este pe punc­tul de a deveni prim-ministru şi favorit al lui Ranucio-Ernest al IV-lea, suveranul absolut al Parmei şi, mai mult decît atît, unul dintre cei mai bogaţi principi ai Europei. La drept vorbind, contele ar fi ajuns de mult în această funcţie atît de înaltă, dacă ar fi binevoit să-şi ia un aer mai grav ; se spunea chiar că principele ii făcea adesea imputări în această privinţă.

— Dar ce-i pasă alteţei-voastre cum mă port eu, de vreme ce-mi îndeplinesc bine sarcinile ? răspundea el fără sfială.

Se mai spunea că fericirea acestui favorit nu era lipsită de spini. Trebuia să placă unui suveran care, deşi era un om de duh şi cu bun simţ, de cînd se coco­ţase pe un tron absolut, părea să-şi fi pierdut cu totul capul şi se arăta, printre altele, mai bănuitor decît o femeiuşcă.

Ernest al IV-lea nu era viteaz decît la război. Pe cîmpurile de bătălie unde se luptase fusese văzut de cei de ori ducînd o coloană la atac, ca un brav gene-mi ce era ; dar, după moartea tatălui său, Ernest al NI-lea, o dată întors în ţărişoara unde, din nefericire m pentru el, este învestit cu o putere nelimitată, se apu-case să tune şi să fulgere împotriva liberalilor şi a li­bertăţii. Curînd, începu să-şi închipuie că oamenii îl urăsc. In cele din urmă, într-o clipă de proastă dispo­ziţie, trimise la spînzurătoare doi liberali, care nu erau

123

poate chiar atît de vinovaţi, dar fusese sfătuit îa acest sens de un ticălos, pe nume Rassi, un fel de mi­nistru de Justiţie.

Din clipa aceea blestemată, viaţa principelui s-a schimbat; e chinuit de bănuielile cele mai ciudate. Nu are nici cincizeci de ani, dar frica 1-a împuţinat în asemenea măsură, încît, cum aude vorbindu-se de iacobini şi de planurile comitetului directoriu de Ia Paris, capătă pe loc înfăţişarea unui bătrîn de opt­zeci de ani ; şi iată-], din nou, pradă vedeniilor şi spaimelor copilăriei.

Favoritul său Rassi, procuror general (sau mare ju­decător), nu are influenţă asupra lui decît specuîîn-du-i frica. îndată ce simte slăbindu-i creditul, se gră­beşte să descopere vreo nouă conspiraţie, dintre ceîe mai sumbre şi mai fanteziste. Se întîmpiă cumva ca treizeci de nesocotiţi sa se adune pentru a citi vreun număr al Constituţionalului ? Rassi îi declară conspi­ratori şi îi trimite sub stare de arest în acea vestită fortăreaţă a Parmei, spaima întregii Lombardii. Fiind foarte înaltă — o suta optzeci de picioare, zice-se — se zăreşte în mijlocul acelui şes întins, de la mari depărtări ; forma exterioară a acestei închisori, despre care se povestesc lucruri atît de înfiorătoare, o face, prin groaza ce-o răspîndeşte în juru-i, să fie regina întregii cîmpii ce se întinde intre Milano şi Boîonia.

— Cine ar crede, îi spunea contesei un alt câlătorJ că noaptea, în camera sa de la cel de-a! treilea catl al palatului, păzit de optzeci de străjeri, care, dini sfert în sfert de oră, urlă cîte o frază întreaga,/ Ernest al IV-lea în persoană stă şi tremură ? în ciuda! uşilor şi a ferestrelor ferecate cu cîte zece zăvoarej şi a faptului că încăperile vecine, atît cele de deasu-J pra cît şi cele de dedesubt, sînt înţesate de soldaţi, se teme de iacobini. Dacă vreo şipcă din parchet scîrţîie cît de uşor, sare şi pune mîna pe pistoalej

124

închipuindu-şi că vreun liberal i s-a ascuns sub pat. Şi, pe Ioc, toate soneriile palatului încep să zbîrnîie, jar un aghiotant se duce să-1 trezească pe contele Mosca. Cînd soseşte la palat, ministrul Poliţiei se fereşte să tăgăduiască cumva complotul. Dimpotrivă. Singur cu suveranul său şi înarmat pînă-n dinţi, cer­cetează toate ungherele apartamentelor, se uită pe sub paturi şi, într-un cuvînt, se dedă la o sumedenie de năzdrăvănii şi caraghioslâcuri, vrednice, în cel mai rău caz, de o băbătie. Toate aceste măsuri i s-ar fi părut. înjositoare chiar şi principelui, în vremurile feri­cite .cînd se războia bărbâteşte şi cînd încă nu omorîse altfel decît cu arma în mînă. Cum este un om deose­bit de inteligent, îi e ruşine de aceste măsuri de precauţie şi îşi dă seama de ridicolul lor, chiar în clipa cînd recurge la ele. Izvorul nemăsuratei treceri de care se bucură contele Mosca constă tocmai în faptul că întrebuinţează întreaga-i dibăcie pentru ca monarhul să nu aibă vreodată a roşi în prezenţa lui. El, Mosca, este acela care, în calitatea sa de ministru al Poliţiei, stăruie să se caute bine pe sub toate mo­bilele, ba chiar se vorbeşte, la Parma, că pune să se scotocească pînă şi in cutiile contrabasurilor. Iar prin­cipele este acela care se opune şi îşi zeflemiseşte mi­nistrul pentru excesul lui de zel. Am făcut prinsoare,, îi răspunde Mosca : „Ia gîndiţi-vă la sonetele satirice cu care ne-ar copleşi iacobinii dacă am lăsa să fiţi asasinat. Apărăm nu numai viaţa dumneavoastră, ci si onoarea noastră." Dar se pare că principele nu se Jasă prostit decît pe jumătate ; căci dacă îndrăzneşte careva să spună prin oraş că în ajun cei de la palat au petrecut o noapte albă. pe dată marele procuror Rassi îl trimite pe .autorul acestei glume proaste la fortăreaţă ; şi o dată întemniţat acolo, în acel lăcaş înalt şi la aer curat, cum se spune la Parma, apoi trebuie să se întîmple cine ştie ce minune ca să-fi

12?

mai amintească cineva de el. Fiindcă Mosca este ostaş, iar în Spania s-a salvat de douăzeci de ori cu pistolul în mînă din ghearele primejdiei, suveranul îl preferă lui Rassi, deşi acesta e mult mai mlădios şi mai servil. Nefericiţii prizonieri închişi în fortăreaţă sînt ţinuţi la cel mai straşnic secret şi se istorisesc despre ei fel de fel de poveşti. Liberalii pretind că una din născocirile lui Rassi este ca temnicerii şi duhovnicii să-i convingă pe deţinuţi că, aproape în fiecare luna, unul din ei este dus la moarte. în ziua aceea, întemniţaţii au voie să se urce pe platforma uriaşului turn, la o înălţime de o sută optzeci de pi­cioare, şi, de acolo, să privească defilînd cortegiul, în cap cu nemernicul, care joacă rolul nefericitului osîn-dit la moarte.

Toate aceste poveşti şi alte douăzeci de acelaşi fel, dar nu mai puţin adevărate, o interesau nespus pe doamna Pietranera ; a doua zi, cerea noi amănunte contelui Mosca, făcînd mii de glume pe socoteala lui. îl găsea plin de haz şi îi afirma că, fără să-şi dea seama, e un monstru. într-o zi, întorcîndu-se la hotel, contele îşi spuse : „Nu numai că această contesă Pietranera este o femeie încîntătoare, dar cînd îmi petrec seara în loja ei, izbutesc să uit unele lucruri din Parma, a căror amintire îmi sfredeleşte inima." „Acest ministru, în ciuda felului său de a fi uşuratic şi sclipitor, nu avea un suflet â la francaise şi nu ştia să-şi uite supărările. Dacă, bunăoară, avea la căpătîi un spin, se simţea obligat să-l rupă sau să-l tocească tot zdrelindu-şi de el 'mădularele." Rog pe cititor să mă ierte pentru această frază tradusă direct din italiană.

A doua zi după această descoperire, contele îşi dădu seama că, în ciuda treburilor urgente pe care le avea la Milano, ziua i se părea nespus de lungă ; nu-şi mai afla locul ; îşi obosi cît putu caii de la trăsura

126

apoi, pe la orele şase după amiază, porni călare spre Corso ; nutrea oarecari speranţe de a o întîlni acolo pe doamna Pietranera ; nezărind-o, îşi aminti că la ceasurile opt se deschidea Teatrul Scala ; intră şi nu văzu nici zece persoane în toată acea imensă sală. Se cam ruşina că se afla acolo. „E cu putinţă, îşi s.puse el, ca la cei patruzeci şi cinci de ani bătuţi pe muche, să fac nebunii de care ar roşi şi un subloco­tenent ?" Din fericire, nu-1 bănuia nimeni. Fugi şi căută să-şi omoare timpul, plimbîndu-se pe străduţele atît de frumoase din jurul Scalei, pline de cafenele care, la ora aceea, gemeau de lume ; în faţa fiecăreia din ele, o mulţime de curioşi, instalaţi pe scaune, pînă în mijlocul străzii, consumau îngheţate şi flecăreau pe seama trecătorilor. Contele era un trecător cu totul deosebit : de aceea şi avu plăcerea să fie recu­noscut şi oprit. Trei sau patru pisălogi, din cei de care nu te poţi descotorosi cu una cu două, profitară de acest prilej ca să vorbească, fără audienţă specială, cu un ministru atît de puternic. Doi dintre ei îi înmî-nară jalbe, iar cel de-al treilea se mulţumi să-i dea unele sfaturi ce nu se mai sfîrşeau, asupra atitudinii sale politice.

Cînd eşti atît de inteligent, nu trebuie să dormi ; şi nici să te plimbi cînd eşti atît de puternic. Contele se reîntoarse la teatru şi avu ideea de a ocupa o lojă în rîndul al treilea ; de acolo, putea supraveghea, fără să fie observat de nimeni, loja din rîndul al doilea, în care spera s-o vadă sosind pe contesă. Două ore nesfîrşite de aşteptare nu i se părură de fel prea lungi acestui îndrăgostit; fericit, sigur că nu-1 vede nimeni, se lăsa cu totul în voia nebuniei ce-1 cuprinsese. „Oare, bătrîneţea nu înseamnă, înainte de orice, toc­mai neputinţa de a mai fi furat de asemenea dulci copilării ?" îşi spunea el.

127

în cele din urmă, apăru şi contesa. Prin Iornetă> o privea cu nesaţ. „Tînără, strălucitoare, uşoară ca o pasăre, nu-i dai nici douăzeci şi cinci de ani, gîndea el. Dar frumuseţea e cel mai neînsemnat din darurile sale ; căci unde găseşti un suflet pururi sincer ca al ei, ce niciodată nu se poartă cu grijă pentru sine, ci se lasă cu totul în voia primei impresii şi nu se vrea decît mereu chemat spre altceva ? Abia acum înţeleg nebunia contelui Nani."

Cîtă vreme nu-i era gîndul decît la cucerirea feri­cirii pe care o avea sub ochi, Mosca îşi găsea cele mai bune scuze pentru propria sa nebunie. Dar, ele nu-i mai păreau la fel de bune cînd se întorcea cu gîndul la vîrsta şi la grijile, uneori atît de triste, ce-i năpădeau viaţa. ,,Un om iscusit, căruia frica îi ia minţile, mă ţine pe picior mare şi cu bani mulţi, ca să-i fiu ministru. Dar dacă mîine mă dă afară, rămîn pe drumuri, bătrîn şi sărac, adică tot ce e mai vrednic de dispreţ pe lumea asta; halal personaj de oferit contesei .'" Dar gîndurile acestea fiind prea întune­cate, se reîntoarse la doamna Pietranera ; nu s-ar mai fi săturat privind-o şi, pentru a se putea gîndi mai în voie la dînsa, nici nu coborî în loja ei. ,,Pare-se că 1-a ales pe Nani anume, pentru a-1 face să turbeze pe acel dobitoc de Limercati, care nu numai că nu s-a învrednicit să-1 străpungă cu spada pe ucigaşul soţului ei, dar nici măcar n-a pus pe altcineva să-i dea o lovitură de pumnal. Eu, unul, m-aş bate şi de douăzeci de ori pentru ea", se înfierbîntă contele. în fiecare clipă, îşi întorcea privirile către orologiul tea­trului care, prin cifre luminoase, strălucind pe un fond întunecat, vestea spectatorilor, din cinci în cinci minute, ora. la care le era îngăduit să intre într-o lojă prietenă. Contele îşi spunea : „Nu voi putea sta în loja ei decît cel mult o jumătate de oră, eu, care o cunosc de atît de puţină vreme ; dacă rămîn mai