Manual biblic

(13:23,19).

S-a întâmplat ca tocmai atunci să fie omorât Iacov supravegheto-

rul bisericii de la Ierusalim în anul 62 (Vezi pag.657). Pavel şi Iacov
erau prieteni preaiubiţi. Pavel, cu vreo trei ani mai înainte fusese la
Ierusalim. Se crede că atunci când Pavel a auzit de moartea lui Iacov,
a scris epistola aceasta către conducătorii iudei care acum erau lipsiţi
de păstor ca să-i ajute, să întărească turma în vremurile grele care
aveau să vină.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci exista suficient temei ca Pavel să

trimită epistola fără numele lui căci Pavel nu era prea îndrăgit la
Ierusalim. în vreme ce conducătorii ştiau cine a scris-o, epistola avea
mai multă greutate dacă era citită în biserici fără numele lui Pavel.
Epistolele Noului Testament au fost scrise pentru a fi CITITE în
BISERICI, o practică ce a ajuns a fi neglijată astăzi.

Scopul

Unul din obiectivele epistolei a fost, credem noi, acela de a pregăti

pe creştinii evrei pentru apropiata cădere a Ierusalimului. După ce
l-au primit pe Mesia ca Mântuitor al lor, ei au continuat să fie plini de
râvnă pentru ritualurile lor şi jertfele de la Templu, crezând probabil
că Cetatea Preaiubită, sub Domnia lui Mesia, era pe punctul de a deveni
Capitala Lumii. Dar ei însă aveau să primească un mare şoc în această
privinţă. Dintr-o singură lovitură, armata romană avea să radă de pe
faţa pământului Sfânta Cetate iar ritualurile de la Templu aveau să
înceteze.

Epistola a fost scrisă pentru a li se explica faptul că jertfele animale,

de care erau ei atât de alipiţi, nu mai aveau nici o valoare, că uciderea
unui taur sau a unui miel nu putea să ia păcatul; că acele jertfe nu au
fost nicicând rânduite pentru totdeauna; că ele fuseseră rânduite ca un
fel de Imagina preînchipujtoare a jertfei lui Cristos şi că acum, întrucât
Cristos a venit, ele îşi împliniseră scopul.

un fel de complement la epistola către Romani

Romani s-a adresat Capitalei lumii neamurilor; Evrei, era adresată

ţei naţiunii ebraice. Dumnezeu întemeiase şi crescuse naţiunea
ică de-a lungul multor secole, cu scopul de a binecuvânta prin-
•J-o singură naţiune toate naţiunile, printr-un Mare Rege care ava să
^e ndice din acea Naţiune şi avea să domnească peste toate naţiunile,
"ar acum Regele venise. ROMANI are de-a face cu Relaţia Regelui
_a^u Împărăţia Sa universală, baza ataşamentului lor faţă de El. EVREI
^e de a face cu relaţia Regelui cu acea naţiune din care a venit El.

648

Excelanţa literară a acestei epistole

Oricine ar fi autorul ei, ca piesă literară ea este superbă; ordonată

şi logică; "scrise în propoziţii echilibrate şi sonore de o remarcabilă
precizie, atingând culmi ale elocvenţei."

Capitolul 1:1-4. Dumnezeirea lui Isus

Propoziţia aceasta de început este unul din cel a mai magnifice

pasaje din Biblie, a cărui grandoare poate să-1 pună alături de primele
propoziţii din Geneza şi Evanghelia lui Ioan. Isus, dumnezeirea Sa,
gloria Sa inefabilă, Creatorul, Cel care întreţine şi este moştenitorul
Universului. Prinlr-un act etern al lui Dumnezeu, odată pentru
totdeauna, Isus a înfăptuit purificarea omului şi i-a adus mântuire,
veşnică.

Capitolul 1:4-14. Isus comparat cu îngerii

Argumentul principal al epistolei este faptul că Cristos este

împlinirea, mai degrabă decât administratorul sistemului mozaic.
Cristos este comparat cu îngerii prin care a fost dată Legea (Fapte
7:53); şi cu Moise, dătătorul Legii, s-au cu preoţia levitică căreia îi
era dală spre păstrare Legea.

Limbajul pare să indice faptul că fiinţele umane sunt un ordin su-

perior îngerilor în creaţie. Duhurile umane şi îngerii nu sunt acelaşi
lucru. Noi nu devenim îngeri la moarte. îngerii sunt în prezent şi vor
fi în cer slutjitorii noştri (14). îngerii se închină lui Cristos aşa cum
facem şi noi (6).
Capitolul 2:1-8. Omul, şi nu îngerii, va fi domnul lumii viitoare

în versetul 7 omul este descris ca fiind cu puţin mai prejos decât

îngerii, deşi în 1:14 îngerii sunt numiţi slujitorii moştenitorilor
mântuirii. La II Petru 2:1 1 îngerii sunt descrişi ca fiind mai mari în
putere. în versetul 9: "Isus a fost făcut cu puţin mai prejos decât
îngerii". Textul marginal al versiunii revizuite a Bibliei (RSV) redă
versetul 7 şi 9 astfel: "Pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii".
Oricare ar fi natura îngerilor, prin comparaţie cu pasajul, aruncă lumină
asupra grandorii finale a creaţiei umane răscumpărate a lui Dumnezeu.

Notaţi teribila avertizare din versetele 2 şi 3 potrivit căreia, dacă

neascultarea de cuvântul îngerilor a fost periculoasă, cu cât mai
periculoasă va fi neglijarea cuvintelor lui Isus.
Capitolul 2:9-18. Unitatea lui Cristos cu omul

Dumnezeu 1-a creat pe om ca el să aibă stăpânire asupra tuturor

lucrurilor (6-8), dar încă nu a sosit acel timp. între timp Cristos '<
devenit una cu omul, împărtăşind cu el ispitele, suferinţele şi chiar
moartea însăşi, pentru ca să-1 învrednicească să devină una cu El, ^sa
împărtăşească cu El natura Sa şi stăpânirea Sa. Din pricina acestui

EVREI

649

fapt, Cristos este acum încoronat cu slavă şi onoare.

Iar acum omul, în efortul lui de a deveni una cu Cristos, şi astfel de
_a se califica pentru glorioasa moştenire pe care urmează s-o ia în
primire, are asigurarea că Cristos este plin de înţelegere şi dragoste
faţă de El şi că Ii va ajuta pe cei care îl iubesc (17-18).
Capitolul 3:1-6. Cristos comparat cu Moise

Mulţi creştini evrei, la statutul lor de copii în Cristos (5:11-13),

încă nu înţeleseseră relaţia lui Cristos cu Moise. Se pare că ei încă
rnai credeau că Moise este dătătorul Legii, iar Cristos executorul Legii
lui Moise asupra celorlalte naţinui: Moise, mai întâi, iar Cristos sub
el! Lucrurile erau chiar invers. Cristos este cu mult mai presus de
Moise, ca şi Cap şi Stăpân al unei case, fiind deasupra slujitorilor din
casă.

Capitolul 3:17-19. Avertisment împotriva necredinţei

Noi devenim părtaşi cu Cristos DACĂ rămânem statornici până la

sfârşit. "Fiţi treji şi vegheaţi faţă de pericolul de a cădea în necredinţă
şi neascultare!" Această avertizare este una din notele cheie ale
epistolei, repetată foarte serios şi la 6:46 şi 10:26-29.

Este citat exemplul israeliţilor care, după ce au fost izbăviţi din

Egipt cu semne şi minuni mari, totuşi din pricina necredinţei şi
neascultării au pierit în pustie şi nu au ajuns niciodată în ţara promisă
(16-19). Dacă au căzut ei datorită faptului că au fost neascultători de
cuvântul lui Moise, ce nădejde poate exista pentru cei neascultători
de Cristos?

Pericolul apostaziei printre creştinii evrei trebuie să fi fost iminent

şi serios. Autorul se poate să fi avut în vedere propiata cădere a
Ierusalimului, cea mai groaznică calamitate din istoria evreilor, fapt
care i-ar fi făcut pe evrei să-şi piardă credinţa în Isus.
Capitolul 4:1-11. Canaanul - un fel de "Cer"

Cei care au intrat în ţara promisă sub Iosua au găsit un rai

pământesc, o ţară a libertăţii şi belşugului. O imagine pământească a
patriei cereşti care ne aşteaptă dincolo de zări.

^capitolul 4:12-13. Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

_ Cuvântul lui Dumnezeu este activ şi are puterea să pătrundă până

jn adâncimile cele mai mari ale inimii umane să separe şi să examineze

lecare motiv, dorinţă, scop şi voinţă; să le determine valoarea inlrisecă,

nci când noi înşine nici nu ştim care sunt adevăratele motive.

sraeliţii din pustie nu au reuşit să intre în ţara promisă datorită faptului

_h^a nu au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu (3:17; 4:11). Cea mai

dec- ^sP„^eian^P^{eiltru no}' de a ajunge în ţara făgăduinţei este ascultarea

-u vântul lui Dumnezeu. O, dacă şi-ar da seama bisericile ce putere

650

ar câştiga ele dacă s-ar reaşeza Cuvântul lui Dumnezeu la locul ce i se

cuvine în cadrul serviciilor religioase! Dar vai, am ajuns să ne
mulţumim cu orice şi să umplem serviciul cu tot felul de programe
numai cu Cuvântul lui Dumnezeu nu!
Capitolul 4:14-16. Cristos Marele nostru Preot

Aici începe marea temă a episolei: comparaţia lui Cristos cu preoţia

levitică, temă ce continuă până în capitolul 10.
Capitolul 5:1-10. Cristos comparat cu preoţii levitici

Ei erau din seminţia lui Levi - Cristos este din seminţia lui Iuda. Ei

erau mulţi la număr - Isus e Unul singur. Ei aduceau jertfe animale -
Isus s-a adus pe Sine ca jertfa.
Capitolul 5:11-14. Tari de ureche

Iată un mesaj personal către destinatarii iniţiali ai epistolei.

Odinioară fuseseră plini de râvnă în slujirea sfinţilor (6:10). Acum
însă au dat uitării până şi întâiul principiu al Evangheliei (5:12).

Dacă, aşa cum spune tradiţia, această epistolă a fost adresată

bisericii din Iudeea, atunci pasajul de faţă se referă în mod evident la
declinul spiritual al bisericii din Ierusalim, o cădere de la starea descrisă
la Fapte 4:32-35. Epistola lui Iacov, scrisă cu puţin mai înainte, lasă
să se înţeleagă faptul că devenise o biserică lumească şi egoistă.

Cu timpul, mii de evrei au ajuns să-1 primească pe Isus ca Mesia al

lor (Fapte 21:20), ţinându-se încă de vechea idee materială a împărăţiei
mesianice, potrivit căreia aceasta avea să fie o împărăţie politică în
care naţiunea ebraică, sub conducerea lui Mesia, avea să domnească
asupra lumii întregi. Astfel, credinţa lor creştină a fost mai mult un
slogan politic.

După moartea lui Iacov, ideea pare să fi dominat foarte puternic

biserica de la Ierusalim, aşa încât autorul spune că în loc să fie de pe
acum învăţători ai lumii creştine, cum s-ar fi cuvenit de la membru
bisericii-mamă, ei au rămas copii, având trebuinţă să fie învăţaţi din
nou principiile fundamentale ale Evagheliei lui Cristos (12).
Capitolul 6. Avertizare împotriva apostaziei

Limbajul pare să la lase a se înţelege faptul că biserica de la

Ierusalim căzuse în mare parte de la normele de trai creştin pe care le
avuseseră odată şi se îndrepta spre alte ţinte.

Căderea unui creştin, pomenită la versetul 6, poate fi parţială sau

totală - după cum o persoană poate să cadă de pe acoperişul casei p^e
o scândură la un anumit etaj sau până la nivelul pământului. A ta <■
timp cât apostazia este parţială, mai este nădejde. Când devine totala.
se poate ca revenirea să fie imposibilă.

EVREI

651

Păcatul amintit aici poate fi similar cu păcatul de neiertat, amintit

de Isus (Matei 12:31, 32 şi Marcu 3:28-30), unde implicaţia este că
oamenii aceia au atribuit minunile lui Isus Satanei, iar la Luca 12:9-
10 păcatul respectiv este pus în legătură cu tăgăduirea lui Isus. Poate
fi comis de o persoană din afara Bisericii. Păcatul amintit aici este
căderea unui creştin. Esenţa păcatului fatal, fie că este comis de un
creştin, fie de unul din afară, este respingerea finală şi deliberată a lui
Cristos. Este ca şi când o persoană aflată în fundul unei fântâni, când
i se întinde o frâghie, taie frânghia deasupra lui, ca să n-o mai poată
atinge, ea fiind singura lui scăpare. Pentru cei care îl resping pe Cristos
nu va mai exista niciodată nici o altă jertfă pentru păcat (10:26-31). Ei
vor trebui să sufere pentru păcatul lor.

Deasupra acestei înfricoşătoare avertizări împotriva pericolului de

a cădea de la Cristos, scriitorul este foarte sigur că, pentru cei care
rămân credincioşi lui Cristos, nădejdea mântuirii veşnice este absolut
sigură şi statornică, fiind bazată pe imuabilitatea promisiunilor lui
Dumnezeu către cei care se încred în El (9-20).

Capitolul 7:1-10. Melhisedec

Cristos, un preot după ordinul lui Melhisedec. Adică, Isus a fost,

nu un preot levitic, ci preoţia Lui a fost similară cu aceea a lui
Melhisedec, un personaj din trecutul îndepărtat, cu vreo 600 de ani
înainte de preoţia levitică. Un preot cu mult mai mare dintre preoţii
levitici, mai mare chiar decât Avraam, cel căruia Avraam, şi preoţii
levitici încă neveniţi pe lume, dar prezenţi în coapsele lui Avraam,
iau plătit zeciuială.

Relatarea lui Melhisedec se află în Geneza 14:18-20. El a fost rege

al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Prea înalt. Un rege şi un
preot.

înainte de vremea lui Moise jertfele erau aduse de capii familiei.

Astfel preotul fiecărei familii era tatăl sau bunicul sau străbunicul cel
mai vârstnic dintre bărbaţii din spiţa paternă. Pe măsură ce familia
devenea un trib, capul ajungea să fie regele tribului precum şi preot;
Şi astfel, el era un fel de rege-preot sau preot-rege.

In zilele lui Moise, când mulţimea de familii de copii aleşi ai lui

Dumnezeu a devenit o naţiune, naţiunea a fost organizată, s-a stabilit
un loc aparte pentru jertfe, s-a prescris un ritual şi s-a creat un ordin
special ereditar de bărbaţi care să îndeplinească funcţia de preoţi, toţi
făcând parte din familia lui Levi.

Mai târziu o altă familie a fost pusă deoparte ca să dea regi, familia

lui David. Un rege domnea pste popor. Un preot era un mediator între
Dumnezeu şi om şi, în această calitate, el aducea jerfte. O familie a
dat preoţii, alta a dat regii. Dar Cristos a fost şi una, şi alta, combinând
funcţia de Rege şi Preot, asemenea lui Melchisedec.

652

Care este sensul expresiei: "fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam,
neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii." NU înseamnă că
a fost cu adevărat aşa, ci astfel a apărutîn evidenţele Vechiului Testa-
ment. Preoţii levitici au fost preoţi datorită genealogiei lor. Dar
Melhisedec, neavând genealogie, a fost preotul recunoscut al omneirn
în vremea aceea. Tradiţia ebraică spune că Sem, ce mai trăia pe vremea
lui Avram şi, după câte se ştie era cel mai bătrân om în viaţă, a fost
Melhisedec. O imagine misterioasă, solitară şi o preînchipuire din
trecutul îndepărtat a Eternului Preot-Rege carea vea să vină.

Capitolul 7:11-12. Preoţia levitică: temporară

Ea a fost imperfectă, acele jertfe fiind insuficiente pentru a lua

păcatul (10:4). Era carnală (16). adică ei erau preoţi numai datorită
faptului că proveneau dintr-o familie, fără să se ţină seama de calificări
spirituale. Iar legământul în virtutea căruia operau ei a fost înlocuit de
un alt legământ.

Capitolul 7:13-28. Preoţia lui Cristos: eternă

Preoţii levitici aduceau jertfe în fiecare an. Cristos a murit odată

pentru totdeauna. Jerftele lor nu aduceau mare folos. Jertfa Lui a
înlăturat păcatul pentru veci. Cristos trăieşte în continuare, fiind
mijlocitorul unui legământ veşnic, şi al unei vieţi fără sfârşit.

Veşnic - este un cuvânt preferat în această epistolă. Mântuire

veşnică (5:9). Judecată veşnică (6:2). Răscumpărare veşnică (9:12).
Duh veşnic (9:14). Moştenire veşnică (9:15). Legământ veşnic (13:20).
De asemenea, este cuvântul preferat al evangheliei lui Ioan.

Capitolul 8. Noul Legământ

Cristos a adus omenirii un nou legământ. Primul legământ, centrat

în jurul slujbelor de la Cort şi al celor zece porunci, şi-a slujit scopul
(9:1-5). Legile sale erau scrise pe table de piatră (8:10). Primul
legământ a fost temporar, Legământul lui Cristos avea să fie veşnic
(13:20). Primul legământ era pecetluit cu sângele animalelor.
Legământul lui Cristos a fost pecetluit cu însuşi sângele Lui (10:29).
A fost un legământ mai bun, cu promisiuni mai bune, bazate pe
imuabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu (6:18).

"Mai bun" este expresia preferată a acestei epistole. Legământ mai

bun (8:6). Promisiuni mai bune (8:6). Nădejde mai bună (6:19). O
avuţie mai bună în ceruri (10:34). Sângele lui vorbeşte mai bine decât
al lui Abel (12:24). O ţară mai bună, Cerul, nu Canaanul (1:16). O
înviere mai bună, ca să nu mai moară niciodată (11:35).

Capitolul 9:1-14. Cristos şi Cortul

Cortul era un sanctuar al acestei lumi: adevăratul cort, nefăcut de

mâini omeneşti, este Raiul (9:1, 11, 24). Marele preot intra o dată pe

EVREI

653

an; Cristos a intrat o dată pentru totdeauna (7,12). Marele preot obţinea

răscumpărarea anuală, Cristos a obţinut răscumpărarea eternă (10:13;
9:12). Marele preot aducea ca jertfă sângele animalelor; Cristos şi-a
adus ca jertfă propriul Lui sânge (9:12). Jertfele marelui preot curăţau
carnea; jertfa lui Cristos curăţă conştiinţa (9:13, 14).

Capitolul 9:15-28. Noul Testament

Noul legământ este numit aici "Noul Testament". Un testament

este un document prin care se lasă moştenire ceva cuiva, moştenire
care e valabilă numai după moartea celui care a lăsat testamentul.
Noul Legământ este Testamentul pe care Cristos 1-a lăsat pentru
urmaşii Lui, care nu putea intra în vigoare decât atunci când, prin
moartea Sa, El a ispăşit păcatele lor.

De aici avem şi numele celordou diviziuni mari din Biblie: Vechiul

Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament este relatarea
legământului legii. Noul Testament este relatarea legământului lui
Cristos. Folosirea abundentă a sângelui în ritualurile vechiului
legăinânt a prefigurat nevoia urgentă după o Jertfa mare pentru păcatul
uman (19:22).

Odată pentru totdeauna (26:28). Cristos s-a dat pe Sine ca jertfă

pentru totdeauna (7:27). A intrat în locul prea sfânt odată pentru
totdeauna (9:12). Odată pentru totdeauna El a îndepărtat păcatul la
sfârşitul veacurilor (9:26). Oamenilor le este rânduit să moară o singură
dată (9:27). Creştinii sunt sfinţiţi odată pentru totdeauna, prin jertfa
lui Cristos (10:10). Cristos s-a adus pe Sine ca jertfă o dată şi s-a
arătat a doua oară pentru urmaşii, moştenitorii Lui care îl aşteaptă
(9:28). Aici revenirea Domnului este numită A Doua Sa Venire.
Capitolul 10:1-25. Păcatul înlăturat pe veci

Nu mai este nevoie de altă jertfă. Moartea lui Cristos este cu totul

îndeajuns să aibă grijă de toate păcatele anterioare precum şi de cele
pe care noi, în slăbiciunea noastră, s-ar putea să le mai comitem în
viaţa de toate zilele. Dumnezeu poate ierta acum şi iartă pe cei care
îşi pun încrederea în Cristos.

Să ne alipim şi să ne ţinem, prin uramre strâns de Cristos (23), El

Şi numai El, fiind nădejdea noastră şi Mântuitorul nostru.
Capitolul 10:26-39. Respingerea lui Cristos

O altă avertizare înfricoşătoare căderii de la Cristos, similară cu

cea din 6:1-8. Se adresează credincioşilor care au fost cândva o
Privelişte pentru toţi în suferinţele pentru Numele lui Cristos, cei care
'Şi dăduseră totul pentru tovarăşii lor de suferinţă (32, 34); dar acum
urui din ei au început să-şi piardă interesul pentru lucrurile lui Cristos

654

Ideea principală este faptul că s-a depus o singură Jertfă pentru
păcat. Nu va mai fi alta niciodată. Oricine nu va profita de ceea ce a
făcut Cristos pe Cruce poate să-şi ia adio de la Dumnezeu pe veci şi
să-şi vadă de drumul lui, dar va suferi pentru păcatul lui (17-31).

Capitolul 11. Eroii Credinţei

Credinţa lui Abel: prima jertfă pentru păcat(4); (Geneza 4:1-15).

Credinţa lui Enoh: a umblat cu Dumnezeu; a fost strămutat (5, 6;
Geneza 5:22-24).

Credinţa lui Noe: a continuat să construiască corabia în timp ce

nimeni nu credea că va fi vreodată nevoie de ea (7; Geneza 6:14-22).

Credinţa lui Avraam: a pornit fără să ştie încotro se duce, dar în

căutarea cetăţii lui Dumnezeu. A fost gata să-şi aducă fiul ca jertfă,
cu încrederea că Dumnezeu avea să-1 învie (8:10;17-19; Geneza 12:1-
7;22).

Credinţa vSarei: a ajuns să creadă în ceea ce luase, la început în râu

şi considerase imposibil (11, 12; Geneza 17:19; 18:11-14).

Credinţa lui Isaac: a prezis viitorul (20; Geneza 27:27-29).

Credinţa lui lacob că Dumnezeu îşi va împlini primisiunile (21;
Geneza 49).

Credinţa lui losif: că oasele i se vor odihni în Canaan (22; Geneza

50:25).

Credinţa lui Moise: a ales mai bine să sufere cu Israel; a uitat

Egiptul; a ţinut Pastele; a trecut Marea Roşie; L-a văzut pe Cel ce este
Nevăzut (23 29; Exod 2:2-11; 12:21, 50; 14:22-29).

Credinţa lui Iosua: zidurile Ierihonului au căzut (30; Iosua 6:20).

Credinţa lui Rahav: a ales să-şi împartă soarta cu Israel (31; Iosua
2:9, 6:23).

Credinţa lui Ghedeon: a fost viteaz în luptă (32; Judecători 7:21).

Credinţa lui Barac: a supus împăiaţii (32; Judecători 4).

Credinţa lui Samson: în slăbiciune a primit tărie (32, 34; Judecători

16:28).

Credinţa lui Iefta: a învins armate (32, 34; Judecători 11).

Credinţa lui David: a obţinut promisiuni (32, 33; II Samuel 7:11-
13).

Credinţa lui Daniel: a închis gurile leilor (32, 33; Daniel 6:22).

Credinţa lui Ieremia: a fost torturat (32, 35; Ieremia 20:2).
Credinţa lui llie: a înviat morţii (32, 35; I Regi 17:17-24).
Credinţa lui Elisei: a înviat morţii (32, 35; II Regi 4:8-37).
Credinţa lui Zaharia: fost lovit cu pietre (32, 37; II Cronici 24:20-

21).

Credinţa lui Isaia: a fost tăiat în două cu ferăstrăul (32, 37; tradiţia)-

EVREI

655

Capitolul 12. Aţintiţi-vă privirile asupra lui Isus!

înconjuraţi de un nor uriaş format din aceia care în veacurile

trecute au alergat în cursa lor pentru Dumnezeu şi au câştigat, martori
care acum privesc cu răsuflarea întretăiată primele strădanii ale bisericii
nou-născute; alergătorii sunt îndemnaţi a-şi aţinti privirile la ţintă şi
să-şi încoarde fiecare nerv şi muşchi pentru a câştiga (1, 2).

Să nu se lase descurajaţi de suferinţele lor; căci suferinţa este unul

din mijloacele prin care sunt desăvârşiţi sfinţii lui Dumnezeu (3-13).

Şi să fie foarte atenţi să nu se întineze în vreun fel, ca nu cumva să-

şi vândă dreptul de întâi născut (14-17).

Sinai şi Sion (18-29). îngrozitoarele demostraţii care au însoţit

inaugurarea Vechiului Legământ sunt contraste cu părtăşia cerească
a Bisericii: o frăţietate uriaşă în care sfinţii de pe pământ şi duhurile
celor răscumpăraţi, apoi ostile infinite de îngeri sunt cu toţii într-o
dulce şi mistică comuniune în jurul tronului lui Dumnezeu pe veci de
veci (22-24).

Capitolul 13. îndemnuri călduroase

Epistola aceasta, deşi are tonul unei dezbateri, se încheie cu duioase

apeluri către cititorii ei să fie loiali lui Cristos şi să-L urmeze în toate
căile vieţii, în special în dragostea frăţească, bunătate, puritate, blândeţe
şi toate să fie făcute cu rugăciuni neîntrerupte şi o credinţă neclintită
în Dumnezeu.

După cum Maleahi a fost mesajul final al Vechiului Testament

către naţiunea întemeiată pentru a-L aduce pe Mesia pe lume, tot aşa
această epistolă către Evrei este mesajul final al Noului Testament
către naţiune acum când Mesia a venit deja. Scrisă cu puţin timp înainte
ca statul evreiesc să fie doborât prin căderea Ierusalimului, "unul din
cele mai importante din istorie."