Manual biblic

Autorul

Epistola se declară explicit a fi opera lui Simon Petru (1:1). Autorul

arată că a fost prezent la schimbarea la faţă a lui Cristos (1:16-18); şi că
a fost prevenit de Cristos că avea să moară curând (1:14). Toate acestea
înseamnă că epistola e lucrarea autentică a lui Petru, scrisă de el, sau
mai poate însemna că e lucrarea unuia care s-a pretins a fi Petru.

Deşi a fost primită mai greu în cadrul Canonului Noului Testament

(vezi pagina 747), a fost recunoscută de biserica primului secol ca fiind
opera lui Petru şi de-a lungul secolelor a fost respectată ca făcând parte
din Sfânta Scriptură.

Unii critici moderni o consideră o lucrare falsă din secolul al doilea,

scrisă de un necunoscut care şi-a asumat numele lui Petru la o sută de
ani după moartea lui Petru. Pentru cei mai mulţi oameni acesta ar fi un
act de falsificare, o încălcare a normelor obişnuite de morală şi bună
cuviinţă. Dar criticii susţin că nu e nimic rău în aceasta, că nu e lipsit de
etică să falsifici numele altuia!

Destinatarul

Spre deosebire de majoritatea epistolelor, nu se aminteşte nici o

localitate. Să nu uităm însă că era "a doua epistolă"' a lui Petru adresată
aceloraşi persoane (3:1). în vreme ce Petru va fi scris mai multe epistole
care nu ne-au parvenit, concluzia care se desprinde din limbaj este că
avem de-a face cu o referire la prima epistolă, care se adresase bisericilor
din Asia Mică (I Petru 1:1), biserici cărora le scrisese şi Pavcl (II Petru
3:15).

Data

Dacă I Petru a fost scrisă în timpul prigoanei lui Nero (vezi pagina

663), şi dacă Petru a murit ca martir (vezi pagina 662), atunci e probabil
ca această epistolă să fi fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui Petru,
prin anul 67 d.Cr. sau la un an sau doi.

II Petru şi Iuda

în unele pasaje cele două epistole se aseamănă atât de mult încât unii

învăţaţi cred că unul trebuie să fi copiat de la celălalt. Nu e nevoie să

666

PETRU

667

credem lucru acesta. întrucât apostolii au petrecut mult timp împreună,
anumite expresii şi ilustraţii biblice au devenit limbajul lor comun.

Capitolul 1:1-11. Să avem siguranţa mânturii

Cunoaşterea lui Cristos, temelia scumpei noastre credinţe (1:1), este

subliniată aici ca fiind mijlocul prin care primim har .şi pace (2) şi toate
lucrurile, ce ţin de viaţă şi evlavie (3), una din căile prin care putem să ne
asigurăm de chemarea şi alegerea noastră (5), prin care sunt învinse
întinările lumii (2:20). Este îndemnul cu care se încheie epistola (3:18).
Cunoştinţe autentice despre Cristos se găsesc pe cuprinsul Cuvântului
lui Dumnezeu. Prin urmare, îndemnul de adio al lui Petru a fost următorul:
Nu neglijaţi Cuvântul lui Dumnezeu!

Făgăduinţele scumpe (4), cuprind nu numai gloria externă a împărăţiei

eterne (11), ci şi o natură divină, schimbată din lăuntrul nostru, cu care
Dumnezeu, după harul Lui, ne va înzestra şi pe noi trebuie s-o dobândim
făcându-ne partea (5-11).

Şapte calităţi divine (5-11). Virtutea. Cunoştinţa. Stăpânirea de sine.

Evlavia. Bunătatea faţă de. fraţi. Dragostea. Acestea sunt roadele (8)
credinţei de preţ (1), pe care noi trebuie să le adăugăm (5) la
binecuvântările pe care Dumnezeu Ie-a înmulţit (2) pentru noi. Sunt paşi
în drumul nostru de pe pământ la Cer, începând cu credinţa şi culminând
cu dragostea în căminul etern al lui Dumnezeu.

Capitolul 1:12-15. Martirajul lui Petru se apropie

Pare o referire la ceea ce Isus îi spusese cu vreo 37 de ani înainte

(Ioan 21:18, 19). Sau, s-ar putea ca Isus să i se fi arătat curând (14);
probabil arătarea din Quo Vadis (vezi pagina 662). în orice caz, el ştia
că va muri curând ca martir (14). Ne amintim de strigătul de triumf al
lui Pavel de la moartea sa (II Timotei 4:6-8). "Dezbrăcarea de cortul
meu" (14) este un nume minunat al Scripturii pentru moarte.

Capitolul 1:16-21. Mărturia sigură a Evangheliei

Se pare că în vremea lui Petru găsim precursorii criticilor din vremea

noastră, care numeau istoria lui Isus şi a măreţelor Sale fapte "basme
meşteşugite" (16). dar Petru văzuse cu ochii lui şi ŞTIA că ceea ce
spunea despre Isus e ADEVĂRAT. Trei ani îl văzuse pe Isus vindecând
cu un cuvânt mulţimi mari de oameni. îl văzuse umblând pe apă. De trei
ori îl văzuse înviind morţii. îl văzuse pe Isus înviat după răstignire. Iar
apoi, după Rusalii, Petru însuşi, în Numele lui Isus, făcuse minuni mari
(Fapte 5:15) şi înviase chiar o persoană, pe Dorea, din morţi (Fapte 9:40).

Toate acestea confirmate până la cel mai mic amănunt în profeţiile

Vechiului Testament despre Mesia Cel care avea să vină (1:19-21, vezi
de asemenea paginile 387-401), i-au dat lui Petru asigurarea deplină şi
'-au pregătit pentru martirajul care se apropia. El ştia că, pentru el, uşa

668

slavei stătea gata să se deschidă, primindu-1 în imediata prezenţă a
Preaiubitului său Domn, lângă care avea să rămână pe veci.

Capitolul 2. Apostazia Bisericii

Venirea învăţătorilor falşi este pomenită mereu în Noul Testament

Isus nea prevenit cu privire la lupii ce vor veni în Biserică îmbrăcaţi în
piei de oi (Matei 7:15) să sfâşie Biserica şi să-i ducă pe mulţi în rătăcire
(Matei 24:11). Pavel ne-a prevenit şi el de lupii care se vor ivi în Biserică,
rostind lucruri perverse (Fapte 20:29, 30). Din nou, Pavel a prezis că
înaintea venirii Domnului va exista în Biserică o cădere de la credinţă,
de proporţii alarmante, o biserică de natură satanică (II Tesaloniceni
2:1-12). Apoi Pavel a prezis că se vor ridica în Biserică unii conducători
răi, trădători şi ipocriţi, care, având doar o formă de evlavie, vor umple
Biserica de doctrinele diavolilor (I Timotei 4:1-3; II Timotci 3:1-9).
Iuda pare să fi scris mai mult pentru a-i preveni pe credincioşi cu privire
la primejdioasa cursă a apostaziei care se făcea simţită în zilele sale în
sânul Bisericii (Iuda 4-19). Apoi, la Apocalipsa 17, Ioan descrie în
amănunt biserica-curvă, în forma ei extinsă.

Petru, în prima sa epistolă, a scris pentru a încuraja Biserica să reziste

în focul persecuţiilor din afară. Aici în a doua epistolă vrea să-i
atenţioneze pe credincioşi împotriva corupţiei dinăuntru.

îi previne pe credindioşi că va veni o apostazie când conducătorii

bisericii, din considerente monetare, vor permite destrăbălarea şi faptele
rele în biserică. Petru spune că va fi în viitor (2:1). Dar există suficiente
indicii în limbaj după care aceşti învăţători falşi acţionau deja în sânul
Bisericii.

Petru vorbeşte despre ereziile nimicitoare (1), despre căile lor rele

(2), despre lăcomia lor (3) şi umblarea după pofte (10), numindu-i
dobitoace fără minte (12), cu ochii scăpărându-le de curvie (14), slujitori
ai corupţiei (19). Notaţi: aceste expresii se referă nu la lume, ci la
conducătorii din cadrul Bisericii.

Este un tablou dezolant. Până şi în generaţia apostolică, lumea şi

Diavolul reuşiseră să dea lovituri puternice purităţii Bisericii. Apoi au
urmat secole de corupţie papală. Şi, chiar acum, în epoca noastră plină
de lumină, Evanghelia lui Cristos, în frumuseţea şi simplitatea ei iniţială,
este îngropată de ritualurile şi tradiţiile azvârlite asupra Bisericii de-a
lungul veacurilor de lume şi de Diavol.

Groaznic păcat este să corupi Biserica. Toţi nelegiuiţii vor fi nimiciţi.

Este avertsmentul permanent al Scripturii. Dar unul din cele mai rele
păcate este să născoceşti minciuni în Numele lui Cristos prin care sa
încerci a înlocui adevărul din Biserică. Să ia seama cei ce comit astfel
de păcate la ceea ce li s-a întâmplat îngerilor căzuţi (4) şi lumii de dinainte
de Noe (5), precum şi Sodomei şi Gomorei (6).

n petru

669

Capitolul 3. întârzierea venirii Domnului

Isus spusese aceste lucruri care puteau lăsa a se înţelege faptul că El

va veni în timpul acelei generaţii (Matei 16:28; 24:34). Apostolii au
folosit expresii care au prezentat arătarea Sa ca fiind apropiată (Romani
13:12; Evrei 10:25; Iacov 5:8, Apocalipsa 1:3).

Totuşi Isus a indicat că venirea Lui nu va fi decât după o perioadă

mare de timp (Matei 25:19); şi că cei înţelepţi vor fi pregătiţi chiar şi
pentru întârziere (Matei 25:4). Pavel a explicat clar că Domnul nu va
veni decât după apariţia apostaziei (II Tesaloniceni 2:2-3). Petru, în
capitolul de faţă, sugerează că s-ar putea ca, în termenii aşteptării umane,
venirea Domnului să fie în proporţii de o mie de ani la o zi (8). Dumnezeu
nu socoteşte timpul ca omul. La Dumnezeu o mie de ani este ca o zi
(Psalmul 90:4). El îşi va ţine făgăduinţa după cronologia Lui. Aceste
pasaje adunate la un loc par să indice faptul că Dumnezeu a dat fiecărei
generaţii datoria de a aştepta în permanenţă venirea Domnului.

Ce efect au toate acestea, după 2000 de ani de întârziere, asupra

gândurilor noastre privitoare la venirea Domnului? Să ne părăsim
nădejdea? NICIDECUM! Un lucru e sigur: venirea Lui e cu 2000 de ani
mai aproape decât credem. Cine ştie dacă nu chiar peste puţin timp trenul
Domnului va sosi în sfârşit în Gara Mare şi îngerii vor striga deodată:
"Toată lumea sus!"

Unul din subiectele luate în râs de învăţătorii falşi, amintit în capitolul

2 este a doua venire a Domnului (3:10). Va fi o zi de nimicire pentru cei
nelegiuiţi (3:7), ca a poporului din zilele lui Noe. Numai că de data
aceasta va fi prin foc. Lucrul acesta se afirmă clar (3:10). Dacă va fi
vorba de o explozie, sau o ciocnire cu vreun corp ceresc - asta nu ştim.
Conform părerii astronomilor ambele evenimente ar putea avea loc. E-
xistă stele noi numite "'nova", care apar deodată, ating o strălucire
maximă, şi se sting uşor pentru ca apoi să dispară. Pământul este în
prezent una din acestea sau un fragment din ele, azvârlit cândva din
soare sub forma unei mase aprinse de materie. Când planul lui Dumnezeu
va fi împlinit, s-ar putea ca printr-o explozie interioară sau ciocnirea cu
un alt corp ceresc, pământul să fie din nou transformat într-o altă masă
aprinsă de foc.

Dar copiii lui Dumnezeu vor fi izbăviţi de toate acestea, pentru ei

fiind pregătite ceruri noi şi un pământ nou (3:13, 14).

în încheiere. Petru aminteşte epistolele lui Pavel (15) şi le trece în

rândul Scripturilor (16). Şi, după cum în prima sa epistolă Petru a spus
despre Cuvântul lui Dumnezeu că este sursa Naşterii din nou (I Petru
'^;23), şi mijlocul prin care creştem în credinţă (I Petru 2:2), tot aşa în
această epistolă care prevesteşte apostazia din Biserică Petru stăruie

670

asupra faptului că cunoştinţa lui Cristos prin Cuvântul Său ne va ajuta să
căpătăm siguranţa chemării şi alegerii noastre (1:2, 4, 10); iar mijlocul
prin care Biserica va combate apostazia şi se va păzi curată şi liberă de
cursa stricăciunii lumeşti este alipirea strânsă de Cuvântul lui Dumnezeu
aşa cum ne este dat prin profeţi şi apostoli (1:19; 3:2).

HO AN

Isus este Fiul lui Dumnezeu

Cei care îl urmează pe El au datoria să trăiască frumos
Dacă suntem ai Lui ne vom iubi unii pe alţii

Epistola aceasta, asemenea epistolei către Evrei, nu pomeneşte nici

pe autorul ei, nici persoanele cărora se adresează, deşi are un ton foarte
personal, cum reiese din folosirea pronumelor personale "eu" şi "voi".
De la început a fost recunoscută drept o scrisoare circulară a apostolului
Ioan, către bisericile din jurul Efesului, menită să sublinieze elementele
esenţiale ale Evangheliei şi să-i prevină pe credincioşi împotriva ereziilor
incipiente care mai târziu au dat o formă păgână şi stricată de creştinism.

Ioan

Potrivit cu tradiţia bine stabilită, Ioan şi-a făcut sediul la Ierusalim,

având grijă de mama Domnului Isus până la moartea acesteia. Iar după
nimicirea Ierusalimului s-a stabilit la Efes, care, pe la sfârşitul generaţiei
apostolice devenise centrul geografic şi numeric al populaţiei creştine.
Aici Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi şi a scris Evanghelia sa, cele
trei epistole şi cartea Apocalipsa. Printre elevii săi s-au numărt: Policarp,
Papias şi Ignatiu, care au devenit episcopi respectiv în Smirna, Hieropolis
şi Antiohia.

Fundalul epistolei

Creştinismul dăinuia în lume de vreo şaizeci sau şaptezeci de ani şi

in multe părţi ale Imperiului Roman devenise o religie importantă şi
puternică. Cum era şi firesc, au existat tot felul de încercări de a amesteca
Evanghelia cu filozofiile şi sistemele de gândire dominante ale epocii.

O formă de gnosticism care tulbura bisericile din vremea lui Ioan

susţinea că există în natura umană un principiu indiscutabil al
dualismului: că duhul şi trupul sunt entităţi cu totul separate iar păcatul
locuieşte numai în trup; că duhul poate să se desfete cât vrea în răpiri de
ordin spiritual, în vreme ce trupul poate face tot ce doreşte; că pioşenia
mistică a minţii e în total acord cu viaţa senzuală plină de voluptate.
Adepţii acestei teorii tăgăduiau încarnarea, adică faptul că Dumnezeu a
devenit cu adevărat om prin Cristos şi susţineau că Cristos a fost doar o
tantomă, având doar înfăţişarea unui om.

671
672

La Efes conducătorul acestui cult era numit Cerintis. Acesta pretindea
că ar fi avut experienţe mistice şi cunoştinţe înălţătoare despre Dumnezeu,
dar în viaţa de toate zilele practica voluptatea. Pe tot cuprinsul acestei
epistole Ioan i-a avut probabil pe aceşti eretici în vedere şi de aceea a
insistat aspra faptului că Isus a fost manifestarea reală, materială şi auten-
tică a Dumnezeului întrupat, precum şi faptul că o cunoaştere veritabilă
a lui Dumnezeu trebuie să ducă negreşit la o transformare morală.

Capitolul 1:1-4. încarnarea

Dumnezeu a devenit trup uman. în această epistolă Isus este numit

de 21 de ori "Fiul lui Dumnezeu". De 12 ori Dumnezeu este numit "Tatăl".
Astfel, dumnezeirea lui Isus şi relţia de Tată-Fiu este foarte mult sub-
liniată în această epistolă.

Ioan a fost cel mai intim prieten de pe pământ a lui Isus. Timp de trei

ani Ioan i-a însoţit pe Isus în călătoriile Sale prin Palestina, slujindu-i zi
şi noapte, în lucrarea minunată a lui Isus când a săvârşit atâtea minuni şi
semne. La Cina din urmă, Ioan s-a rezemat cu capul pe pieptul lui Isus,
când Isus a vorbit despre răstignirea care se apropia.

Pentru Ioan, Isus nu era o fantomă sau un vis, nici o simplă viziune,

ci o Persoană reală, însăşi întruparea vieţii, a vieţii veşnice (2).

Iar Ioan şi-a scris epistola pentru ca alţii să poată împărtăşi sentimentul

lui de comuniune şi bucurie, în Cristos şi în Tatăl, precum şi între ei (3,
4).
Capitolul 15-10. Dumnezeu este Lumină

Aşa începe Evanghelia lui Ioan: Cuvântul lui Dumnezeu... Lumina

oamenilor (Ioan 1:1, 4). Isus a zis: "Eu sunt lumina lumii" (Ioan 8:12).

Lumina reprezintă domeniul adevărului, neprihănirii, purităţii,

bucuriei şi al gloriei inefabile. întunericul reprezintă lumea greşelilor,
răului, ignoranţei, răutăţii şi locuinţa celor pierduţi.

într-un sens mai real şi mai literal, lumina poate fi un atribut al lui

Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea ochilor noştri omeneşti. Dumnezeu
se îmbracă în lumină (Psalmul 104:2). Dumnezeu locuieşte într-o lumină
de care nu te poţi apropia (I Timotei 6:16). Tatăl luminilor este unul din
numele prin care este cunoscut Dumnezeu (Iacov 1:17). Hainele lui Isus,
la schimbarea Sa la faţă, au fost de un alb strălucitor (Fapte 1:10). In
viziunea de la Apocalipsa 1:14-16, capul şi părul lui Isus au fost albe.
(Vezi în continuare la Apocalipsa 3:4).

Capitolul 2:1-17. Umblarea în lumină

A umbla cu Dumnezeu nu înseamnă că suntem fără păcat. Noi am

păcătuit în trecut şi încă avem păcat în natura noastră. în virtutea morţii
lui Cristos pentru păcatul nostru noi avem părtăşie cu Dumnezeu, şi n^u

IIOAN

673

prin faptul că am fi fără păcat. Dacă în clipa când devenim conştienţi de

vreo faptă păcătoasă, venim cu pocăinţă sinceră şi o mărturisim, părtăşia
noastră cu Dumnezeu rămâne intactă. Cei mai sfinţi dintre oameni ajung
să fie profund conştienţi de păcătoşenia lor.

Una din condiţiile de a ni se ierta păcatele este să păzim poruncile

Sale (1-6). Totuşi păcatul în sine este eşecul de a păzi poruncile Sale.
Este unul din paradoxurile lui Ioan. (Vezi în continuare la 3:1-12).
Capitolul 2:18-29. Antichrist

Cuvântul "Antichrist" este amintit la 2.18, 22; 4:3; II Ioan 7. Nu

apare nicăieri altundeva în Biblie. Este asociat în mod curent cu omul
păcatului (II Tesaloniceni 2), şi Fiara din Apoclipsa 13, dar Biblia însăşi
nu face această identificare. Limbajul implică faptul că cititorii lui Ioan
au fost învăţaţi că va veni un antichrist în legătură cu ultimele zile ale
erei creştine (18). Totuşi, Ioan aplică cuvântul respectiv nu la o singură
persoană, ci la întregul grup de învăţători anticreştini (2:18; 4:3). Ideea
Noului Testament pare să fie că Duhul lui Antichrist se va ridica din
cadrul creştinătăţii, manifestându-se în multe feluri, atât în cadrul
Bisericii, cât şi în afara ei, culminând cu o persoană, sau o instituţie, sau
cu ambele.

Capitolul 3:1-12. Neprihănirea

Iată câteva afirmaţii foarte puternice cu privire la păcat. Oricine

păcătuieşte nu-1 cunoaşte pe Cristos (6). Cel care păcătuieşte este de la
Diavolul (8). Oricine e născut din Dumnezeu nu poate păcătui (9). Totuşi,
Ioan spusese cu puţin mai înainte că dacă spunem că nu avem păcat ne
înşelăm singuri (1:8). Dacă spunem că nu am păcătuit îl facem pe
Dumnezeu mincinos (1:10).

Cum explicăm aceste afirmaţii paradoxale? Există o deosebire între

păcatele comise din slăbiciune şi trăirea deliberată în păcat, ca practică
obişnuită. E mai mult o chestiune de natură lăuntrică. E posibil ca un
vultur să-şi înmoaie aripile în noroi, şi totuşi să rămână vultur. Un om
neprihănit poate săvârşi păcate din slăbiciune, şi totuşi să fie un om
neprihănit. Probabil Ioan a avut în vedere anumiţi învăţători eretici, cum
era Izabela (Apocalipsa 2:20), care, în timp ce pretindeau că au o părtăşie
superioară cu Dumnezeu, se tăvăleau în murdărie şi imoralitate.
Capitolul 3:13-24. Dragostea

Nota dominantă a epistolei este dragostea. Trebuie să ne iubim unii

pe alţii (3:11). Cel care nu-şi iubeşte fratele nu este de la Dumnezeu
(3:10). Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că îi iubim pe
■raţi (3:14). Cel care nu iubeşte rămâne în moarte (3:14). Oricine îşi
urăşte fratele este un ucigaş (3:15). Să ne iubim unii pe alţii (4:7). Oricine
iubeşte este născut din Dumnezeu (4:7). Dragostea e de la Dumnezeu

674

(4:7). Trebuie să ne iubim unii pe alţii (4:11). Dumnezeu este dragoste
(4:16). Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu (4:17). Dacă ne
iubim unii pe alţii Dumnezeu rămâne în noi (4:12). Dragostea desăvârşită
izgoneşte frica (4:18). Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit intâi (4:19).
Dacă spune cineva: "îl iubesc pe Dumnezeu" şi îşi urăşte fratele este un
mincinos (4:20). Cum poate cel care nu-şi iubeşte fratele, pe care 1-a
văzut, să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?

Capitolul 4:1-6. Profeţii falşi

Se pare că bisericile erau asaltate de învăţători falşi, care pretindeau

că doctrinele lor sunt inspirate de Duhul Sfânt. în general, spune Ioan,
se poate verifica cinstea lor prin loialitatea faţă de dumnezeirea lui Isus
(2).

Capitolul 4:7-21. Dragostea

Ioan se întoarce la tema sa favorită, nota dominantă a epistolei. El

stăruie foarte mult asupra faptului că suntem salvaţi prin harul lui Cristos
dar aceasta nu ne eliberează de nevoia de a asculta poruncile lui Cristos.
Iar porunca de bază a lui Cristos este dragostea. îl cunoaştem pe Cristos
dacă păzim poruncile Sale (2:3). Cel care spune că îl cunoaşte şi nu
păzeşte poruncile Sale este un mincinos (2:4). Orice vom cere vom primi,
fiindcă primim poruncile Sale (3:22). Şi porunca lui este aceasta: să ne
iubim unii pe alţii (3:23). Cel care păzeşte poruncile Sale rămâne în El
(3:24). Şi îl iubeşte şi pe fratele lui (5:3). Se spune că Ioan, când a ajuns
la adânci bătrâneţi şi nu mai putea să umble era dus la biserică de alţii şi
întotdeauna când vorbea zicea: "Copilaşilor! Iubiţi-vă unii pe alţii. Este
porunca Domnului."

Capitolul 5. Siguranţa vieţii veşnice

"A şti" este cuvântul cheie al epistolei. Ştim că îl cunoaştem pe

Dumnezeu (2:3). Ştim că suntem în El (2:5). Ştim că atunci când se va
arăta El vom fi ca El (3:2). Ştim că am trecut din moarte la viaţă, fiindcă
îi iubim pe faţi (3:14). Ştim că suntem din adevăr (3:19). Ştim că
Dumnezue rămâne în noi (4:13). Lucrurile acestea le-am scris pentru ca
să ştiţi că aveţi viaţă veşnică (5:13). Ştim că Dumnezeu ne ascultă (5:15).
Ştim că suntem din Dumnezeu (5:19).

Mulţi creştini sunt descurajaţi pentru că nu sunt siguri de faptul că

sunt mântuiţi. Uneori auzim spunându-se că dacă nu ştim că suntem
mântuiţi nu suntem mântuiţi. Credem că este o afirmaţie dusă la extrem-
Este o greşeală să identificăm asigurarea cu mântuirea. Un copil nou-
născut nici nu ştie prea bine că s-a născut, dar s-a născut! Siguranţa vine
în urma creşterii în credinţă. Noi credem că e posibil ca credinţa unui
creştin să crească tot mai mult, până când, pentru el cel puţin, va atinge

[IIOAN

675

asigurarea deplină a cunoaşterii.

Viaţa veşnică (13) începe atunci când cineva devine creştin şi nu se

sfârşeşte niciodată. Este o viaţă de calitate divină şi durată veşnică.
Asigurarea creştinilor cu privire la această viaţă - iată care este ţelul
urmărit de această epistolă.

Păcatul care duce la moarte (16) se referă probabil la păcatul de neiertat

despre care vorbeşte Isus (Matei 12:31-32. Vezi nota de la Evrei 6:4-6).

IIIOAN

Precauţie mărită împotriva învăţătorilor falşi

Epistola aceasta împreună cu III Ioan au fost însemnările personale

trimise unor prieteni pe care Ioan se aştepta să-i viziteze curând. El a
mai scris şi alte scrisori. (I Ioan 2:14, HI Ioan 9), probabil mai multe.
Din pricina scurtimii şi a caracterului lor persoanl, scrisori ca cea de
faţă sunt citite mai rar în adunările creştine, decât epistolele adresate
unor biserici. Aceste două epistole, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu,
au fost salvate de la uitarea care s-ar fi aşternut peste ele, fiind păstrate
pentru Biserică prin faptul că au fost probabil alăturate Primei Epistole
a lui Ioan în biserica sau bisericile unde erau trimise exemplare din acea
epistolă.

Prezbiterul (bătrânul) 1

Ceilalţi apostoli trecuseră la Domnul cu ani în urmă. Numai Ioan a

rămas singur, Arhiepiscop al întregii creştinătăţi, singurul tovarăş al lui
Isus care a rămas în viaţă. Cât de mult i se potriveşte titlul.

Aleasa Doamnă, 1

E posibil să fi fost chiar o persoană, o femeie cu vază, bine cunoscută,
de lângă Efes, în a cărei casă se aduna o biserică. Sau a fost o biserică
numită simbolic cu numele unei femei. Sora ei aleasă (13), o alta
conducătoare creştină de seamă, în adunarea din care făcea parte Ioan
sau adunarea însăşi.

Adevărul, 1-4

Cuvântul "adevăr" e folosit aici de cinci ori în primele patru versete.
Dragostea în adevăr (1). Să cunoaştem adevărul (1). Adevărul locuieşte
în noi (2). Harul, şi Pacea în adevăr (3). Umblarea în adevăr (4). Adevărul
este adevărata doctrină a lui Cristos (9), că El este Fiul lui Dumnezeu Şi
a-L urma pe El înseamnă a ne iubim unii pe alţii (5).