Manual biblic

"Cunosc faptele tale"

Către Efes: "Cunosc faptele tale, truda ta şi răbdarea ta."

Către Smirna: "Cunosc faptele tale, suferinţa şi sărăcia ta."
Către Pergam: "Ştiu unde locuieşti, unde este tronul Satanei"
Către Tiatira: "Cunosc faptele tale, dragostea, credinţa şi răbdarea

ta."

Către Sardes: "Cunosc faptele tale...îţi merge numele că trăieşti, dar

de fapt eşti mort."

Către Filadelfia: "Cunosc faptele tale. Tu ai păzit Cuvântul Meu."
Către Laodicea: "Cunosc faptele tale...nu eşti rece, nici în clocot."

"Celui ce biruieşte"

în Efes: "Cel care biruieşte...va mânca din pomul vieţii". în Smirna:

"Cel care biruieşte nu va fi vătămat de moartea a doua." în Pergam:
"Cel care biruieşte va mânca din mana ascunsă." în Tiatira: "Celui care
biruieşte îi voi da luceafărul de dimineaţă." în Sardes: "Celui ce biruieşte
nu i se va şterge numele din cartea vieţii." în Filadelfia: "Cel care biruieşte
va fi stâlp în templul lui Dumnezeu." în Laodicea: "Celui care biruieşte
i se va da să stea cu Mine pe tronul Meu."

"Cine are urechi să asculte"

Aşa se încheie fiecare scrisoare, ca şi când Domnul şi-ar avertiza

bisericile să ia în serios ce spune El.

Capitolul 2:1-7. Scrisoarea către Efes

Efes, mama bisericilor din Asia, un oraş cu o populaţie de 225.000 a

fost o metropolă şi centrul comercial al Asiei. Templul Dianei a fost una

APOCALIPSA

701

din cele şapte minuni ale lumii.

Acolo, cu patruzeci de ani mai înainte, Pavel îşi desfăşurase cea mai
reuşită lucrare a sa, între 54-57; o asemenea mulţime de convertiţi la
Cristos, încât aproape peste noapte Biserica a devenit una din cele mai
puternice influenţe din oraş. Curând a devenit una din cele mai renumite
biserici din lume.

După moartea lui Pavel, se spune că Timotei a petrecut cea mai mare

parte a timpului său în Efes. Acolo a murit ca martir, sub Domiţian,
aceeaşi prigoană care 1-a alungat pe Ioan în Patmos.

La Efes Ioan şi-a petrecut bătrâneţea şi chiar dacă nu a mai fost un

pastor activ, din pricina vârstei înaintate, cel puţin ca apostol al lui Cristos
rămas în viaţă, el trebuie să fi avut o influenţă dominantă asupra pastorilor.

într-un sens propria biserică a lui Ioan. Acolo Ioan şi-a scris

evanghelia, epistolele şi Apocalipsa. Trei dintre epistolele Iui Pavel aveau
legătură cu Efesul: F]feseni, I şi n Timotei. în regiunea aceea se crede că
au fost distribuite mai întâi cele două epistole ale lui Petru şi a lui Iuda.
Aşezat cam la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Roma, Efes a fost
centrul geografic al Imperiului Roman iar în timpul vieţii lui Ioan a
devenit centrul geografic, dar şi numeric, al populaţiei creştine din lumea
de atunci.

Cam la zece ani după moartea lui Ioan, împăratul Traian 1-a trimis pe

Pliniu în regiunea Asiei să cerceteze dacă trebuie să fie persecutaţi
creştinii. Pliniu i-a scris lui Traian că creştinii au devenit atât de numeroşi
încât templele păgâne au fost aproape cu totul părăsite. Bisericile creştine
din multe oraşe ale regiunii cuprindeau în rândurile lor şi elemente puter-
nice, cu influenţă, iar Efes era cetatea regină a tuturor.

Trecuseră 66 de ani de la Rusalii, ziua de naştere a Bisericii, la

Ierusalim. Biserica de pretutindeni crescuseră fenomenal, dar începeau
deja să apară semne de corupţie şi acestea, credem noi, au constituit
unul din motivele pentru care a fost necesară cartea Apocalipsa.

"Biserica din Efes", 2:1

în că nu începuseră să se construiască clădiri pentru biserică.

Credincioşii trebuiau să se adune în săli sau prin case, oriunde puteau.
Nu exista un templu mare, central, ci poate sute de adunări mici, fiecare
din ele cu conducerea ei pastorală. Totuşi, scrisoarea este adresată bisericii
din Efes, sute de adunări, totuşi o singură biserică.

"Cel care ţine în Mână cele şapte stele", 2:1

Emblema puterii sale. Menită să fie probabil o avertizare sugestivă a

'aptului că biserica devenea prea mândră de prestigiul ei: o lăudăroşenie
care nu era de nici un folos pentru adevărata ei misiune.

702

APOCALIPSA

703

Apostolii falşi, 2:2

Aceştia în mod evident erau oameni care pretindeau că îl cunosc pe

Cristos şi că aveau o autoritate de la El în ce priveşte învăţătura lor
bazată pe efortul de a armoniza atmosfera de complacere imorală a
închinării la idoli cu credinţa creştină.

Nicolaiţii (2:6) se crede că au fost o sectă care promovau desfrâul ca

mod de viaţă. Aceşti învăţători falşi făcuseră multe ravagii în biserică.
Pastorii efeseni, în masă, se pare că s-au împotrivit cu răbdare dar cu
fermitate învăţăturii lor; fapt pentru care au fost lăudaţi (2:2,3).

"Ţi-ai părăsit dragostea dintâi", 2:4,5

Aceasta a fost greşeala lor. Râvna lor pentru Cristos se răcea. Ei

nu-1 mai iubeau pe Cristos aşa cum îl iubeau odinionară. Ei începuseră
să devină indiferenţi, cu inima împărţită: nu erau nici căldicei aşa cum
era biserica laodiceană (3:16), dar se îndreptau acolo. Lucrul acesta L-a
durut pe Cristos. Ei au primit o mustrare usturătoare şi au fost avertizaţi
să se pocăiască (2:5). Altfel, sfeşnicul avea să fie luat de la ei. A şi fost
luat. Locul unde se afla cetatea Efes este pustiu.

"Pomul vieţii", 2:7

Este promis acelor care biruesc ademenirile şi ispitele naturale la

desfrâu şi un trai uşor şi lumesc.

în timp ce biserica de la Efes, ca biserică a pierdut promisiunea

pomului vieţii, pentru indivizii din orice biserică rămâne valabilă, pentru
cei care biruiesc.

Arheologia în legătură cu Efes

Efesul a fost excavat de J.T.Wood (1869-1874); de la Muzeul Britanic
(1904-5). Şi Expediţia austriacă (1894 şi 1930).

Ruinele templului Dianei au fost descoperite; de asemenea ruinele

teatrului în care a avut loc marea tulburare din Fapte 19:29. De asemenea
s-au găsit rămăşiţele unei băi romane din marmură cu multe camere:
camere de abur, camere reci, camere salon - o dovadă a luxului cetăţii.
De asemenea, au găsit un templu care conţinea statuia lui Domiţian,
împăratul care s-a numit pe sine Dumnezeu şi l-a alungat pe Ioan pe
insula Patmos, cel care a persecutat pe creştini, în timp ce aceste viziuni
ale Apocalipsei îi erau date lui Ioan.

Capitolul 2:8-11. Scrisoare către Smirna

Biserica suferindă. Nici un cuvânt de dojana, ci numai de mângâiere

plină de dragoste.

Smirna, aflată la vreo 80 km nord de Efes era o cetate splendidă de o

frumuseţe rară, într-un golf minunat, rivala Efesului, cu o tradiţie mândra
că fusese locul de naştere al lui Homer.

Episcopul ei era în vremea aceea iubitul Policarp. Ireneu, care stătuse

de vorbă cu Policarp a spus despre acesta că fusese numit episcop «
Smirnei de Ioan. (Vez pag.763).

Biserica se compunea din oameni săraci şi nu se putea asemui cu

prestigiul bisericii din Efes, ori cu numărul ei de creştini. Ei erau săraci
şi totuşi bogaţi! (2:9).

"Care a fost mort dar acum este viu", 2:8

Lucrul acesta se adresa celor care erau faţă în faţă cu martirajul lor:

amintindu-le că El suferise deja ceea ce aveau să sufere ei, şi că şi ei,
asemenea Lui, aveau să fie VII ÎN VECII VECILOR.

"Zece zile de strâmtorare", 2:10

Se poate să fi fost o persecuţie de scurtă durată, sau se poate referi la
persecuţiile lui Traian care aveau să înceapă şi în cadrul cărora Ignatius
a fost martirizat. Persecuţia a lovit foarte puternic în Smirna. Sau cele
zece zile pot să prefigureze cele zece persecuţii imperiale (vezi pag.
761).

"Cununa vieţii", 2:10

La Efes promisiunea fusese pomul vieţii (2:7). La Sardes "numele în

cartea vieţii". (3:5). Aici în Smirna "coroana vieţii" (2:10), şi "nu va fi
vătămată de moartea a doua." (2:11; 21:8).

în vreme ce aceste promisuni au fost scrise pentru cei care au biruit,

în alt sens Smirna ca cetate primise coroana vieţii: ea a supravieţuit în
toate secolele şi acum este cea mai mare cetate din Asia Mică, cu o
populaţie de 200.000 de locuitori, numele ei modern fiind Izmir.

Scrisoarea către Pergam. Capitolul 2:12-17.

O biserică credincioasă Numelui lui Cristos, chiar până la o moarte

de martir, (2:13) dar tolera pe învăţătorii falşi. Probabil aceeaşi clasă de
învăţători falşi ca cei din Efes, dar se pare că în timp ce la Efes pastorii

i *ffl£ *~-i-#-/^

Fig. 72. Acropolis de la Pergam.
Radio Times Hulton Picture'Library, BBC Ixindra.

704

se împotriveau în masă acestei învăţături, la Pergam, deşi păstorii nu
susţineau aceste învăţături false, totuşi tolerau în mijlocul lor pe aceia
care le propagau. învăţătura falsă: dreptul creştinilor de a se complace
în imoralităţile lumii păgâne.

Unei astfel de biserici, în vreme ce Domnul o laudă pentru credincioşia

ei faţă de numele Său, totuşi i se prezintă ca cel care are sabia ascuţită cu
două tăişuri. Să aibă grijă această biserică! Domnul nu găseşte plăcere
în această biserică a Lui, care tolerează complacerea în păcat.

"Tronul Satanei" (RV), 2:13

Pergam a fost sediul închinării la împărat, unde i se aducea tămâie

înaintea statuii sale, ca înaintea lui Dumnezeu. Refuzul creştinilor de a
îndeplini acest act însemna moarte. De asemenea Un altar al lui Jupiter
apoi un templu al lui Esculap, un zeu vindecător la care oamenii se
închinau, formei sale de şarpe, unul din numele Satanei. Pe lângă toate
acestea mai era şi o fortăreaţă a învăţătorilor baalamiţi şi nicolaiţi. Era
un centru notoriu al păgânismului şi răutăţii, numit "tronul Satanei".

De asemenea, Satana, care tocmai se pregătea să persecute creştinii

din Smirna (2:10), deja începuse în Pergam (2:13).

"învăţătura lui Balaam", 2:14

în Numeri 25 se relatează cum israeliţii au curvit cu femeile madianite

şi în Numeri 31:16 se spune că au făcut lucrul, acesta la sfatul lui Balaam.
Astfel, la Pergam cei care erau dedaţi la practici păgâne şi se infiltraseră
în rândurile creştinilor, sfătuindu-i să participe la viciile sexuale ale
închinării păgâne au fost numiţi "balaamiţi". Din text reiese că aceştia
aveau mulţi adepţi.

"Mana ascunsă", 2:17

Promisiunea făcută celor care biuriesc ispitele plăcerilor sexuale:

"mana ascunsă" şi "o piatră albă" cu noul nume pe care nu-1 cunoaşte
decât cel care posedă această piatră. Mana ascunsă poate să fie roadă
pomului vieţii (22:2). Numele nou ar putea reprezenta o formă de existenţă
care ne va satisface dincolo de orice am cunoscut sau am visat în aceasta
viaţă (vezi pagina 707). "Alb" (vezi pagina 706).

Capitolul 2:18-29 Scrisoarea către Tiatira

Biserica compromisului. Membrii ei aveau unele calităţi erau

recunoscuţi pentru dragostea şi slujirea lor; pentru credinţa şi răbdarea
lor. Ei creşteau în râvnă, faptele lor din urmă fiind mai bune decât cele
dintâi (2:19) - exact opusul bisericii din Efes, care îşi pierduse dragostea
dintâi (2:4). Dar, asemenea bisericii Pergam, cei din biserica de la Tiatira
tolerau pe învăţătorii falşi - ba, încă şi mai rău, aduceau în mijlocul lor
pe Izabela.

APOCALIPSA

705

Cine era Izabela? 2:20-24

Tiatira era renumită pentru magnificul templu al lui Artemis. Un al

doilea nume al Dianei. Se crede că Izabela a fost o femeie de seamă,
închinătoare a Dianei, cu darul conducerii şi care a atras adepţi dintre
oamenii cu influenţă din cetate, şi care, atrasă de cauza crescândă a
creştinismului, s-a ataşat de biserică, insistând mai departe asupra
dreptului ei de a propaga complacerea sexuală pentru care pretindea că a
fost inspirată.

Ea a fost numită Izabela, fiindcă asemenea diavoleştii neveste a lui

Ahab, care introdusese urâciunile închinării la Astarteea în Israel (I Regi
16), ea introducea aceleaşi practici păcătoase în biserica creştină.

Nu toţi păstorii din Tiatira acceptau învăţătura ei, dar încercând să

fie liberali şi gândind că ar putea să ajute la câştigarea întregii cetăţi
pentru numele lui Cristos, ei o acceptau ca pe o colegă de pastorat.

Domnului nu i-a plăcut deloc acest lucru, şi, într-o mustrare usturătoare

El s-a prezentai pe Sine ca având ochii ca para focului şi picioarele de
aramă (2:18). Erau lucruri foarte grave în această biserică.

Adâncimile Satanei, 2:24

E a treia oară când e amintit Satana în cele şapte scrisori. La Smirna

el i-a aruncat pe creştini în temniţă (2:9, 10). La Pergam rolul său era de
a persecuta Biserica şi a o corupe cu învăţături false (2:3, 14). Aici la
Tiatira, învăţăturile Izabelei erau cunoscute drept "adâncimile Satanei"
(2:24). Din nou este amintit ca duşman al bisericii din Filadelfia (3:9).

"Luceafărul de dimineaţă", 2:28

Este promis acelora care biruiesc. Isus însuşi este luceafărul de

dimineaţă (22:16). Una din cele mai timpurii profeţii a lui Mesia îl
numeşte "Stea" (Numeri 24:17). Prin credincioşie, şi nu prin compromis
va atinge Biserica adevărata poziţie de conducere.

Capitolul 3:1-6

Biserica moartă, vie doar cu numele. Dar, "câţiva nu şi-au întinat

hainele" (3:4). în cer Biserica, în afară de cei câţiva, era gata să fie
Ştearsă din cărţi (3:5).

Unei astfel de biserici Cristos i s-a înfăţişat ca Unul cu putere care

avea cele şapte duhuri (3:1), gata să-i şteargă din cartea cerului. în
secolul al şaselea înainte de Cristos, sub Cresus Sardes a devenit una din
cele mai puternice şi mai bogate oraşe din lume. Iar în perioada romană
continua să fie o cetate renumită. Convertirea ei la Cristos, deşi mai
mult doar cu numele, pare să fi făcut o impresie profundă asupra regiunii
respective.

706

"Cele şapte duhuri", 3:1

"Şapte Duhuri" au luat parte la salutul adus bisericilor (1:4). Cristos

însuşi a dictat cele şapte scrisori (1:19).

Şi totuşi fiecare scrisoare a fost ceea ce a spus Duhul (2:7).

Şapte duhuri stăteau înaintea Tronului (4:5).

Cei şapte ochi ai Mielului era cele şapte duhuri (5:6).

Cele şapte duhuri par să reprezinte lucrarea în şapte faze, deci
completă, a Duhului Sfânt, Duhul lui Cristos, Duhul lui Dumnezeu, toţi
una în acelaşi Duh, în plinătatea puterii Sale, forma prin care Cristos
lucrează în şi prin bisericile Lui, în epoca dintre prima şi a doua Sa
venire.
"Vor umbla cu Mine în alb", 3:4

Capul lui Isus din viziune (1:14) a fost "alb ca neaua".

Cel care biruieşte va fi îmbrăcat în haine albe (3:5). Cetăţenii cerului
vor fi îmbrăcaţi în alb (3:18).

Cei 24 de bătrâni au fost îmbrăcaţi în alb (4:4).

Martirii purtau mantii albe (6:11).

Mulţimile răscumpărate au fost îmbrăcate în mantii albe (7:9).

Mantiile au fost albite în sângele Mielului (7:14).

Domnul va veni pe un cal alb (19:11).

Oştirile sale, îmbrăcate în alb, vor călări pe cai albi (18:14).

Toate acestea pot fi mai mult decât o simplă figură de stil. Pot sugera

natura tipurilor noastre glorioase. Dumnezeeu locuieşte într-o lumină
de care nu te poţi apropia (I Tim 6:16). Hainele lui Isus de la schimbarea
Sa la faţă erau de asemenea albe (Marcu 9:3).

"Cartea Vieţii"

Cu nici un chip nu-i voi şterge numele din cartea vieţii (3:5).

Urmaşii fiarei nu sunt în cartea vieţii (13:8; 17:8).

Cei care nu sunt găsiţi scrişi în cartea vieţii au fost aruncaţi în iazul

de foc (20:12, 15).

Cerul e locuit numai de cei care sunt scrişi în cartea vieţii (21:27).

Daniel 12:1, Maleahi 3:16 au vorbit despre cartea cu însemnările
cerului.
Capitolul 3:7-13. Scrisoarea către Filadelfla

O biserică umilă şi credincioasă care se mulţumea să exemplifica

viaţa lui Isus în mijlocul unei societăţi păgâne şi corupte. Iubitorii
Cuvântului lui Dumnezeu erau dornici să-L păzească. Foarte mult iubiţi
de Domnul. Nici un cuvânt de mustrare.
"O uşă deschisă pe care nu o poate închide nimeni", 3:8

Dumnezeu avertizase bisericile din Efes şi Sardes împotriva

APOCALIPSA

707

lăudăroşeniei lor cu privire la poziţia de influenţă pe care o ocupau. Aici
El atrage atenţia bisericii din Filadelfia să nu fie descurajată pentru că
nu sunt mari în lume, căci Dumnezeu nu depinde de prestigiul lumii.

"Păzită de ceasul încercării", 3:10

Biserica din Smirna a primit cuvintele în care i se spunea că avea să

sufere prigoană (2:10). Aici bisericii din Filadelfia i se face promisiunea
că va fi păzită de suferinţă (3:10). Ambele biserici sunt credincioase.
Dumnezeu nu se ocupă de toţi în acelaşi fel, ci cu fiecare procedează aşa
cum ştie El că e mai bine, dincolo de înţelegerea noastră, până când
vom ajunge toţi la "cele ţărmuri".

"Un nume nou", 3:12

"Un nume nou" din 2:7 pare să se refere la bucuriile misterioase pe

care le vom trăi atunci când vom fi în cer. Aici cel care biruieşte va fi
etichetat cu propriul nume al Mântuitorului (3:12). Este un semn de
proprietate şi cetăţenie. Tot aşa, urmaşii fiarei sunt însemnaţi cu semnul
stăpânului lor (13:16, 17). Fiecrae din noi aparţine fie Domnului, fie
fiarei.

Filadelfia este şi acum un oraş prosper de vreo 15.000 de locuitori,

cu o populaţie creştină.

Capitolul 3:14-22. Scrisoarea către Laodicea

Biserica căldicică. Laodicea era centrul bancar, mândru de bogăţia

sa, înfrumuseţat cu temple minunate şi teatre, renumită pentru
manufacturile sale de haine scumpe şi lână neagră strălucitoare. Apoi
o şcoală medicală care făcea pudră pentru tratamentul bolilor de ochi.
Se poate să fie o aluzie la bogăţiile, hainele şi alifia pentru ochi (3:17,
18).

"Te voi vărsa din gura Mea", 3:16

O expresie foarte puternică de dezaprobare. De aici am putea deduce

ca Cristos preferă opoziţia atitudinii călduţe. Laodicea a fost vărsată din
gura lui.

"Eu stau la uşă şi bat", 3:20

O imagine puternică. O biserică a lui Cristos care îl ţine pe Cristos
Şi-L determină să se roage să fie primit în una din propriile Sale biserici!
lntr-o anumită măsură este adevărat acest lucru cu privire la multe biserici
^dm epoca actuală care operează în numele lui Cristos, dar în mod foarte
evident lucrează de fapt pentru bunăstarea şi glorificarea persoanelor
eclesiastice care stau la cârma lor, fără prea multe dovezi că Cristos s-ar
^a în mijlocul lor.

"^să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie", 3:21

Adică va avea parte cu Cristos de slava sa în împărăţia Sa. Repetiţia

708

care apare mereu în fiecare scrisoare este că de această binecuvântare
finală au parte numai cei care vor birui şi lucrul acesta implică faptul că
foarte mulţi care au început într-un mod creştin, într-un fel saul altul cad
pe drum.

Smirna şi Filadelfia, cele două cetăţi gu biserici bune, încă sunt şi

astăzi oraşe înfloritoare. Sardes şi Laodicea sunt două cetăţi cu biserici
rele, care au fost părăsite. în prezent oraşele respective nu sunt decât
ruine.

Semnificaţia celor şapte biserici

E posibil ca cele şapte biserici să fi fost alese ca fiind reprezentative

pentru o secţiune a bisericilor din generaţia aceea; tipice în anumite
privinţe pentru bisericile din toate generaţiile, situându-se la diferite
grade de adevăr sau apostazie, într-o măsură mai mare sau mai mică,
umanizate de tradiţiile lumii, fiecare biserică fiind în mare măsură
produsul conducerii sale, cu proporţii diferite de conducători credincioşi
şi pseudo-credincioşi, multe adunări fiind un amestec de biserică şi lume,
de "adevărat" şi "fals".
Capitolul 4. O viziune a tronului lui Dumnezeu

Aici începe partea propriu-zisă de prezicere a cărţii

"Lucrurile care sunt" (1:19) au fost înfăţişate în cele şapte scrisori,

având de a face cu situaţia Bisericii aşa cum era ea atunci.

"Lucrurile care trebuie să se întâmple după aceea": (4:1), este tema,

de aici în colo, ocupându-se de destinul şi istoria bisericii.

Unii cred că răpirea bisericii are loc în acest punct. S-ar putea foarte

bine să fie aşa, dar în carte nu se spune nicăieri acest lucru. Nu e decât o
părere şi nu trebuie afirmată decât ca părere, şi nu ca o învăţătură fără
echivoc a Scripturii.
Tronul lui Dumnezu, 4:2, 3

Primul lucru, în ridicarea vălului asuora viitorului, este viziunea lui

DUMNEZEU, pentru a asigura Biserica de faptul că indiferent cât de
descurajatoare s-ar putea să fie unele din revelaţii, totuşi DUMNEZEU
ÎNCĂ DOMNEŞTE.

Nu este descrisă forma lui Dumnezeu; nu se spune decât că înfăţişarea

Lui era ca iaspul şi sardiul, într-un curcubeu de smarald. laspul se crede
că a fost diamantul. Sardiul era roşu. Smaraldul - verde. Astfel, Dumnezeu
se arată pe Sine ochilor omeneşti îmbrăcat într-o formă aureolă de lumină
orbitoare, cu accente de roşu şi verde. (Vezi şi "alb", pagina 706).

APOCALIPSA

709

Cei douăzeci şi patru de bătrâni, 4:4, 5

Aşezaţi pe 24 de tronuri, în jurul Tronului lui Dumnezeu, îmbrăcaţi

în alb, cu cununi de aur, se crede că ei ar reprezenta Biserica glorificată,
unirea celor 12 seminţii din Vechiul Testament cu cei 12 apostoli din
Noul Testament, simbol al poporului lui Dumnezeu.

Sau, pot reprezenta o clasă distinctă de inteligenţe cereşti, prinţi ai

cerului, sau diferite clase de îngeri. Notaţi că numărul "12" figureaă în
cadrul Tronului lui Dumnezeu, aşa cum figurează şi în Noul Ierusalim
(738).

"Fulgere şi tunete" (5) - maiestatea şi puterea lui Dumnezeu.

"Cele şapte lămpi care ard" (5) - Duhul Sfânt în lucrarea Sa completă.

"Marea de cristal" (6) - calmul şi liniştea domniei lui Dumnezeu.

Cele patru fiinţe vii, 4:6-11

"Fiarele" din unele vresiuni este o traducere greşită. Trebuie tradus

cu "fiinţe vii". Acestea sunt fiinţe cereşti. în original avem alt cuvânt
decât cel tradus prin "fiară" la 13:1 - acel mostru oribil care apare atât
de frecvent spre finele cărţii. Se crede că aceste fiinţe ar fi heruvimi,
despre care se vorbeşte la Geneza 13:27 şi Ezechiel 1:10 şi 10:14. Aici
se alătură cântecelor de laudă pentru răscumpărarea omului.

Capitolul 5. Cartea sigilată

în capitolul 4 avem viziunea lui Dumnezeu Creatorul. în acest capi-

tol este Cristos Răscumpărătorul. Cartea pecetluită conţinea secretele
viitorului. Cristos a fost Cel care a deschis-o.

Din pecetea a şaptea au ieşit şapte trâmbiţe. Cele şapte peceţi şi cele

şapte trâmbiţe - de două ori şapte - formează cadrul central al cărţii.
Capitolele 6-11. La sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe, împărăţiile lumii
au devenit împărăţiile lui Cristos (11:5).

Apoi, scriitorul, urmând metoda literară obişnuită a Scripturii se

întoarce pentru a o lua din nou de la capăt, cu amănunte explicative
adiţionale.

"Şapte coarne, şapte ochi, şapte duhuri ale lui Dumnezeu" (5:6),

aparţinând Mielului, a însemnat puterea Lui atotcuceritoare, atotştiinţa
Şi atotputernicia Sa. El cunoaşte viitorul şi are stăpânire asupra lui.