Manual biblic

"Iată Cortul Iui Dumnezeu cu oamenii", 3

Grădina Eden reprezintă locul de unde omul a fost alungat din prezenţa

conştientă, imediată şi reală a lui Dumnezeu. Aici el este repus în această
stare. în lumea aceasta noi umblăm prin credinţă, acolo sus îl vom vedea
realmente pe Dumnezeu şi vom fi cu El într-o păstăşie minunată de-a
lungul veacurilor nesfârşite.

Nu va mai fi nici moarte, nici lacrimi, nici durere, nici dureri ale

inimii, nici întristare. Un nou univers va fi luat fiinţă. Ce minunat va fi
să poţi sta acolo. în special pentru cei care nu au cunoscut aproape nimic
altceva decât suferinţe aici. Cu cât este mai mare suferinţa aici, cu atât
mai mare va fi gloria acolo sus.

"Afară sunt scârboşii", 8

Mulţi creştini sunt vinovaţi de unele fapte menţionate aici. Nouă ni
se pare că există grade diferite de caracter şi am dori să ştim unde se
trage linia de despărţire, dar deşi nu cunoaştem acest lucru, Dumnezeu
îl cunoaşte. Pentru Dumnezeu nu există decât două clase: cei care sunt
ai Lui şi cei care nu sunt.

Capitolul 21:9-27. Noul Ierusalim

Biblia începe cu o grădină şi se sfârşeşte cu un oraş, Cetatea Sfântă,

Noul Ierusalim, Mireasa lui Cristos, Nevasta Mielului (2, 9, 10); călcată
în picioare în 11:2, aici ea străluceşte în toată slava ei. Cetatea Sfântă
este antiteza Babilonului. Babilonul, biserica adulteră. Cetatea Sfântă:
adevărata biserică, Mireasa lui Cristos. Curva a dispărut. Adevărata
nevastă va fi glorificată.

Un oraş de aur, 18, 21

Ii este arătat lui Ioan de unul din aceiaşi îngeri care i-a arătat Babilonul
(9; 17:1). Babilonul antic, care împrumutase numele său bisericii adultere,
^era cunoscut ca cetatea sau oraşul de aur (Isaia 14:4), oraşul-minune al
lumii antice (vezi pagina 336-340). Acum adevărata cetate de aur iese la
iveală în splendoarea şi măreţia ei infinită.

738

APOCALIPSA

739

Dimensiunile oraşului

12.000 de prăjini (2400 km): este lungimea fiecărei laturi, sau întrega

distanţă de jur împrejur. Are patru laturi. Un cub, pentru care Sfânta
Sfintelor din Cort, un cub cu latura de 15 picioare şi Sfânta Sfintelor din
templul lui Solomon, un cub cu latura de 30 de picioare, pot fi luate ca
tipare preînchipuitoare.

Zidul, de 144 de coţi, (216 picioare). înălţimea ei? Sau grosimea ei?

dacă e vorba de înălţime, înseamnă că cetatea va apărea ca un turn
deasupra zidurilor. Măsurătorile sunt bazate pe multipli lui 12, ceea ce
pare să fie un simbol al semnăturii copiilor lui Dumnezeu. De o mie de
ori 12 reprezintă capitala slăvită a universului răscumpărat al lui
Dumnezeu. De 12 ori 12 (144) este zidul ei. Apoi 12 porţi, având înscrise
pe ele numele celor 12 seminţii. 12 temelii, având înscrise numele celor
12 apostoli. Ca şi cum slava cetăţii ar fi rezultatul de temelie depuse de
Israel şi de apostoli, în epocile anterioare. Pomul vieţii are 12 feluri de
roade pentru cele 12 luni ale anului.

Se poate ca tiparul general al cetăţii la pătrat, cu zidurile şi râul vieţii

să fi fost sugerat de tiparul Babilonului antic, care era şi el tot pătrat, cu
lungimea laturilor de 60 de mile, 300 de picioare înălţime şi 100 de porţi
de alamă, despărţit în mijloc de râul Eufrat.

Pietrele sale scumpe, 19-21

Fiecare poartă era o perlă. Cele 12 temelii erau zidite fiecare din:

iaspis. safir, halchedon, smaragd, sardonix, sardiu, hrisolit, berii, topaz,
hrisolopaz, iacint şi ametist.

Ele sunt similare cu numele celor 12 pietre de pe platoşa marelui

preot, cu numele celor 12 seminţii (Exod 28:15-30), ceea ce trebuie să fi
fost un fel de fotografie înceţoşată a ceea ce Dumnezeu avea să elaboreze
mai târziu.

Se poate ca unele din aceste pietre să diferite în realitate de cele ale

căror nume le poartă: iaspisul s-ar putea să fie diamant. Safirul - albastru,
halchedon - albastru de culoarea cerului, smarald - verde, sardonix -
roşu şi alb, sardiu - roşu aprins, hrisolit - auriu, berii - verde marin,
topaz - verde transparent, hrisotopaz - purpuriu, iacint - roşu, ametist -
violet.

Cetatea lui Dumnezeu. Zidurile din diamant. Porţile din perle; temelia

din pietre scumpe. Dacă e vorba de aceste lucruri în sens literal sau doar
simbolic nu ştim. E vorba însă de ceva mult mai frumos decât ne putem
imagina la ora actuală.

Capitolul 22:1-5. Pomul vieţii

Pomul vieţii, aşezat lângă râul apei vieţii (22:1,2), care curge

încontinuu de la tronul lui Dumnezeu. înfăţişat mai întâi în Pomul Vieţii
şi râul din grădina Eden (Geneza 2:9,10). Mai târziu în viziunea lui

Ezechiel, cu apele vindecătoare (Ezechiel 47:1-12) şi apoi în cuvintele

lui Isus: "Oricine bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta
niciodată" (Ioan 4:14) şi "Eu sunt pâinea vieţii... dacă mănâncă cineva
această pâine va trăi în veac" (Ioan 6:35,51). Iată aici împlinirea finală a
tuturor lucrurilor, pentru cetăţenii lumii Mielului.

Capitolul 22:6-10. Importanţa cărţii

Este o afirmare a faptului că această carte constituie Cuvântul lui

Dumnezeu (2:6). Tot aşa cum a început cartea, pronunţând binecuvântare
asupra celor care o citesc şi îi păzesc cuvintele (1:3), tot aşa se şi încheie
(27:7).

Capitolul 22:11-15. Sfârşitul zilei de har

"Cine este întinat să se întineze mai departe; cine este sfânt să se

sfinţească şi mai departe" (22:11), este o pecetluire solemnă a sorţi celor
pierduţi. Caracterul în lumea aceasta, cât mai ţine ziua harului, poate fi
schimbat în bine sau rău, dar vine vremea când el va rămâne fixat pe
veci, aşa cum roadele rămân într-o anumită formă după ce au ieşit din
floare.

Notaţi din nou absoluta separaţie dintre cei care şi-au spălat hainele

şi cei care nu şi le-au spălat (22:14,15 şi la 21:6-8). Tot mereu se afirmă
în Scriptură că nu există decât două feluri de oameni şi numai două
destine.

Capitolul 22:16, 17. Invitaţia finală

"Eu sunt rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de

dimineaţă" (22:16, Numeri 24:17), însemnând faptul că Isus este Cel
către care se îndreptau toate profeţiile şi în care se împlinesc cu toate.
Numai El este Mântuitorul. în afară de El nu este nici o nădejde.

El le spune tuturor celor care vor: "Veniţi şi luaţi apa vieţii fără plată";

Duhul Lui spune: "Vino!" Şi invitaţia e adresată tuturor. Ne aşteaptă o
lume minunată. Prin urmare, veniţi până nu e prea târziu!

Capitolul 22:18-21. Avertizarea finală

Făcută împotriva oricărei mutilări sau răstălmăciri a acestei cărţi. Un

asemenea act duce la deposedarea acelei persoane de toate promisiunile
glorioase ale cărţii. Criticilor raţionalişti din zilele noastre nu le place
acest mesaj, fiindcă îi condamnă pe ei, pentru faptul că îşi asumă libertatea
de a elimina acele porţiuni din Scriptură care nu sunt pe placul lor
(Deuteronom 4:2; 12:32). Mai bine să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu
^a§a cum este, decât să tratăm justiţia lui Dumnezeu cu uşurinţă.

"Eu vin curând" se repetă de trei ori în acest capitol (7, 12, 20). Sunt

ultimele cuvinte consemnate ale lui Isus, mesajul Lui de rămas bun către
Mireasa care îl aşteaptă, în timp ce El se înălţa. "Amin, Vino Doamne
Isuse!

740

Apocalipsa şi Geneza

întrega Biblie este o singură istorie. Ultima parte a ultimei cărţi din

Biblie poate fi citită ca încheiere a istoriei ce a început în prima parte a
primei părţi din Biblie.
Primul cuvânt din Geneza:

"I^a început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul" Geneza 1:1.

Printre ultimele cuvinte din Apocalipsa găsim cuvintele:
"Am văzut un cer nou şi un pământ nou" Apocalipsa 21:1

"Iar grămada de ape a numit-o mări" Geneza 1:10.

"Şi marea nu mai era" Apocalipsa 21:1.

"întunericul 1-a numit noapte" Geneza 1:5.

"Acolo nu va mai fi noapte" Apocalipsa 21:5.

"Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători (soarele şi luna)"

Geneza 1:16.
"Cetatea nu are trebuinţă de soare sau de lună" Apoc.21:23.

"în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit" Gen.2:17.

"Moartea nu va mai fi" Apocalipsa 21:4.

"Voi mări mult suferinţa ta" Geneza 3:16.

"Nu va fi nici durere" Apocalipsa 21:4.

"Blestemat este pământul din pricina ta" Geneza 3:17.

"Nu va mai fi nimic vrednic de blestem" Apoc.22:3.

Satana apare ca înşelător al omenirii, Geneza 3:1,4.

Satana dispare pe veci, Apocalipsa 20:10.

Omul a fost alungat de la pomul vieţii, Geneza 3:22-24.

Pomul vieţii apare din nou, Apocalipsa 22:2.

Omul a fost alungat din faţa lui Dumnezeu, Gen.3:24.

"Ei vor vedea faţa Lui" Apocalipsa 22:4.

Căminul primar al omului a fost lângă un râu, Gen.2:10.

Căminul etern al omului va fi tot lângă un râu, Apocalipsa 22:1

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

Fonnarea Noului Testament

"Canonul" Noului Testament. Cuvântul "canon" înseamnă la

origine "trestie" sau "prăjină de măsurat". în uzanţă creştină el a ajuns
a însemne "regula scrisă de credinţă", adică lista cărţilor originale şi
autorizate care au compus Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Cărţile
canonice ale Noului Testament au fost cele care au ajuns să fie
recunoscute în general de biserici ca fiind scrierile autentice ale
apostolilor sau scrierile cu autoritate apostolică.

în zilele lui Cristos exista în literatura poporului evreu un grup de

scrieri numite "Scripturile" - în prezent numite Vechiul Tesatament -
pe care oamenii îl considerau de comun acord ca fiind provenite di-
rect de la Dumnezeu (vezi pag. 404). Ei au numit aceste "Scripturi"
Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a recunoscut acest lucru. Scripturile erau
citite şi învăţate de obicei în sinagogi.

încă de la început, bisericile, creştine au acceptat aceste scrieri

ebraice ca pe Cuvântul lui Dumnezeu şi le-au dat în cadrul adunărilor
lor acelaşi loc pe care le avuseseră ele în sinagogi.

Pe măsură ce au apărut scrierile apostolilor, ele au fost adăugate la

scripturile evreieşti şi acordându-li-se aceiaşi stimă sacră şi
consideraţie. Fiecare biserică dorea să aibă nu numai ceea ce i se
adresase ei, ci şi copii ale scrisorilor ce fuseseră adresate altor biserici.

începuturile Canonului în Noul Testament

Există în Noul Testament anumite aluzii la faptul că în timpul vieţii
apostolilor, sub propria lor supraveghere, colecţiile scrierilor lor au
început să fie adunate pentru biserici şi incluse în Vechiul Testament
ca făcând parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel a spus că învăţătura sa este inspirată de Dumnezeu (I Corin-

teni 2:7-13; 14:3, 7; I Tesaloniceni 2:13)

La fel a făcut Ioan în cazul Apocalipsei (Apocalipsa 1:2). Pavel a

rânduit ca epistolele sale să fie citite în biserici (Coloseni 4:14; I
Tesaloniceni 5:27; II Tesaloniceni 3:15).

Pavel a scris ca aceste lucruri să rămână după plecarea sa: 2Petru

1:15; 3:1-2.

Pavel a citat din Scriptură I Timotei 1:5-18: "Vrednic este lucrătorul

de plata sa." Această propoziţie nu se găseşte nicăieri în Biblie decât
la Matei 10:10 şi Luca 10:7, o dovadă a faptului că Matei şi Luca
existau deja pe vremea aceea şi erau considerate drept Scriptura.

741

742

Petru clasifică epistolele lui Pavel alături de celelalte Scripturi (JJ

Petru 3:15-16)

Se pare că apostolii au scris multe scrisori, având în vedere nevoile

imediate ale bisericilor. în ce priveşte stabilirea celor care aveau să
fie păstrate pentru epocile viitoare, noi credem că Dumnezeu însuşi a
vegheat asupra acestei probleme şi El însuşi a făcut selecţia.

Cărţile Noului Testamen t care au apărut mai întâi sunt: Matei, Iacov,

Evrei(?), în Palestina; Ioan, Galateni, Efeseni, Coloseni, I şi II Timotei,
Filimon, I şi II Petru, I, II, III Ioan, Iuda, Apocalipsa, în Asia Mică; I
şi II Corinteni, Filipeni, I şi II Tesaloniceni, Luca (?), în Grecia; Tit în
Creta; Marcu, Fapte, Romani, la Roma.

Palestina, Aia Mică, Grecia şi Roma erau despărţite unele de altele.

Cărţile Vechiului Testament luaseră fiinţă în cadrul restrâns al unei
ţări mici, dar cărţile Noului Testament s-au născut în ţări despărţite
între ele de distanţe mari.

Primele colecţii au fost incomplete. în vremea aceea nu existau căi

ferate, avioane, radiouri şi alte mijloace de comunicaţie de care
dispunem în prezent. Călătoriile se făcea anevoie, şi cu multe
primejdii. O călătorie de câteva ore astăzi dura pe vremea aceea luni
şi chiar ani de zile. Tiparul nu era cunoscut de oameni şi toate copiile
se făceau de mână - o muncă foarte obositoare. Mai mult, era o epocă
de persecuţii, când scrierile creştine atât de scumpe trebuiau ascunse
bine şi nu existau conferinţe sau consilii bisericeşti la care creştinii
din diferite părţi să se poată aduna şi să poate să-şi compare scrierile.
Consiliile creştine nu au avut loc decât de la Constantin încoace. Astfel,
în mod firesc primele colecţii ale Noului Testament se deosebeau între
ele şi-n anumite regiuni şi procesul de uniformizare a cărţilor Noului
Testament a fost de lungă durată şi anevoios.

Cărţile contestate ale Noului Testament. Pe lângă cărţile canonice

ale Noului Testament, au mai fost multe alte cărţi, atât bune, cât şi
rele, aşa cum se va vedea din paginile următoare.

Unele au fost atât de frumoase şi valoroase, încât pentru o vreme,

în anumite părţi ale lumii, au fost considerate parte din Scripturi. Altele
se vedea de la o poştă că sunt false. Criteriul principal după care o
caile era acceptată sau nu era provenienţa: dacă venea de la apostoli
sau nu. Dar nu era întotdeauna uşor de efectuat o asemenea cercetare,
în special în cazul cărţilor mai puţin cunoscute provenind dintr-o
regiune mai îndepărtată.

Mărturii vechi pentru cărţile Noului Testament.S-au păstrat foarte

puţine scrieri ale creştinilor care au trăit pe vremea apostolilor. Aceasta
datorită perisabilităţii materialului de scris şi a faptului că bântuiau
atâtea prigoane pe vremea aceea, în cadrul cărora cărţile creştine erau
distruse. Deşi puţine la număr, ele aduc însă o mărturie incontestabila
a existenţei unui grup de scrieri autorizate în perioada aceea, pe care

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

743

creştinii le considerau Sfânta Scriptură; însemnările acestea abundă

în citate sau referiri la acele scrieri.

Clement din Roma, în epistola sa către Corinteni (anul 95) citează

sau se referă la Matei, Luca, Romani, Corinteni, Evrei, I Timotei şi I
Petru.

Policarp, în scrisoarea sa către Filipeni (scrisă în anul 110 d.Cr.),

citează din caitea Filipeni şi reproduce fraze din alte nouă epistole ale
lui Pavel şi din I Petru. El spune: "Am scrisori de la voi şi de la Ignat;
pe ale voastre le voi trimite în Siria, aşa cum aţi cerut, precum şi
scrisoarea mea de faţă." Este o indicaţie a faptului că pe vremea lui
Poliearp bisericile începuseră deja să adune exemplare sau copii ale
scrisorilor creştine.

Formarea Noului Testament

Ignatius (Ignat), în cele şapte scrisori ale sale scrise prin anul 110

d.Cr., în timpul călătoriei sale de la Antiohia la Roma, unde avea să
moară ca martir, citează din Matei, I Petru, I Ioan. Apoi aminteşte
nouă epistole ale lui Pavel şi chiar scrisorile sale poartă amprenta
celorlalte trei evanghelii.

Papias (anii 70-155 d.Cr.), un elev al lui Ioan, a scris lucrarea "O

explicaţie a discursurilor Domnului" în care citează din Ioan şi
consemnează tradiţiile legate de originea lui Matei şi Marcu.

Didahia, scrisă între 80 şi 120, dă 22 de citate din Matei, Marcu,

referiri la Luca, Ioan, Fapte, Romani, Tesaloniceni şi I Petru; şi se
referă la Evanghelie, ca fiind un document scris.

Epistola lui Barnaba, scrisă între anii 90 şi 120 d.Cr., citează din

Matei, Ioan, Faptele Apostolilor şi II Petru, folosind expresia: "Este
scris" - o formulă de obicei aplicată numai Scripturilor.

Păstorul din Hermas, scrisă prin anul 100 sau 140, despre care s-a

spus că este echivalentul cărţii "Călătoria pelerinului" pentru biserica
de început, a recurs la epistola lui Iacpv, dai' pe lângă aceasta are
puternice ecouri din celelalte cărţi ale Noului Testament.

Tatian, prin anul 160 d.Cr., a scos o armonie a celor 4 evanghelii,

nimită "Diatesaron", o dovadă a faptului că cele patru evanghelii, şi
numai patru, au fost în general recunoscute în biserici.

Iustin Martirul, născut aproximativ în anul când a murit Ioan, în

apologiile sale scrise prin anul 140 aminteşte de Apocalipsa şi arată
faptul că avea cunoştinţe despre Faptele Apostolilor şi 8 epistole. El
numeşte "Evangheliile"; "Memoriile Apostolilor" şi spune că ele erau
citite în adunările creştine, paralel cu profeţii.

Basilide, un eretic gnostic care a predat în Alexandria în timpul

domniei lui Adrian (117-138 d.Cr.) şi care pretindea că are cunoş inţe
despre tradiţiile secrete primite de la apostoli, în eforturile sale de a
răstălmăci învăţăturile creştine bine stabilite şi acceptate, citează în
Matei, Luca, Ioan, Romani, I Corinteni, Efeseni şi Coloseni, într-o

744

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

745

manieră care lasă să se înţeleagă că scrierile acestea erau Sfintele
Scripturi ale creştinilor.

Marcion, un alt eretic, prin anul 140, ca să-şi sprijine erezia, şi î_n

interesul ei, a întocmit un canon al său, care se compunea din Luca
Romani, I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi if
Tesaloniceni şi Filimon.

Iranaeus (anii 130 -200), un elev al lui Policarp, citează cel mai

mult cărţile Noului Testament, numindu-le "Scriptura", care pe vremea
lui ajunsese să fie cunoscută sub numele de "Evanghelia şi Apostolii"
după cum cărţile Vechiului Testament erau numite "Legea şi Profeţii".

Tertulian (160-220), originar din Cartagina, cel care a trăit pe

vremea când manuscrisele originale ale epistolelor se mai păstrau încă.
spune despre Scripturile creştine că sunt "Noul Testament" (titlul apare
pentru prima dată în scrierile unui autor necunoscut de prin anul 193).
In scrierile lui Tertulian care s-au mai păstrat găsim 1800 de citate din
cărţile Noului Testament, în lucrarea sa "împotriva Ereticilor", el
spune:

"Dacă doriţi să vă exercitaţi curiozitatea în mod util, în vederea

mântuirii voastre, vizitaţi bisericile apostolice în care se află chiar
scaunele apostolilor; şi în care epistolele lor autentice sunt citite,
reprezentând şi înfăţişând chiar vocile lor. Este cumva Ahaia aproape
de voi? Sau Corintul? Dacă nu sunteţi departe de Macedonia aveţi în
apropiere Filipi şi Tesalonic. Dacă puteţi merge până în Asia, acolo
veţi găsi Efesul. Dacă sunteţi aproape de Italia puteţi vizita Roma".

Canonul Muratorian, produs la Roma prin anul 170, conţinea o

listă a Scripturilor creştine. Ea omite Evrei şi I şi II Petru, precum şi
Iacov, dar include Cartea înţelepciunii şi Apocalipsa lui Petru.

Vechea versiune siriană, produsă pe la mijlocul secolului al Il-lea,

era creştină, omite Iacov, I şi II Petru, I, II, III Ioan, Iuda şi Apocalipsa.

Vechea versiune latină, produsă pe la mijlocul secolului al doilea,

omite Evrei, Iacov şi II Petru.

Origen, (185 - 254) din Alexandria, un învăţat creştin care a călătorit

foarte mult şi era documentat, şi-a devotat întreaga viaţă studierii
Scripturii. El a scris atât de mult încât uneori a recurs la 20 de copişti-
în scrierile sale s-a păstrat două treimi din Noul Testament sub formă
de citate. El a acceptat cele 27 de cărţi ale Noului Testament de astăzi,
deşi n-a fost sigur de autorul cărţii Evrei şi şi-a exprimat îndoieli cu
privire la Iacov, II Petru şi II şi III Ioan.

Ce cărţi au constituit Noul Testament? Din citatele de mai sus, şi

din cele ale lui Eusebiu (vezi pagina următoare)-se observă că o vreme
au existat anumite variaţii cu privire la stabilirea cărţilor care trebuiau
considerate canonice. Acest lucru se datora pur şi simplu anevoioaselor
mijloace de locomoţie, în teritoriile atât de vaste ale Imperiului Ro-
man, precum şi cele 300 de ani de persecuţii neîncetate, care nu au

oferit bisericilor nici o şansă de a face un efort rezonabil de corectare

si stabilire rezonabilă a unanimităţii cu privire la acele cărţi care erau
de origine apostolică, până când a venit Constantin, la începutul
secolului al IV-lea şi a dat edictul de toleranţă.

Ce se întâmplă atunci cu cărţile "în dubiu"? Ele nu au fost în 'idubiu"

în regiunile în care au apărut de prima dată. Exigenţele vremurilor le-
au împiedicat să devină cunoscute pentru o vreme. Faptul că au fost
primite în mod unanim de creştini mai încet decât celelalte este o
dovadă a grijii pe care o acordau bisericile pericolului impostorilor.

Formarea Noului Testament

Eusebiu (264 - 340), episcop de Cezarea, şi istoric al Bisericii, a

trăit şi a fost întemniţat în timpul persecuţiei lui Diocleţian împotriva
creştinilor - efortul final al Romei de a şterge numele creştin de pe
faţa pământului. Unul din obiectivele sale principale a fost nimicirea
tuturor Scripturilor creştine. Timp de 10 ani. Biblia a fost vânată de
agenţii Romei şi arsă în pieţele publice. Pentru creştini nu era indiferent
să ştie care cărţi compuneau Scriptura lor.

Eusebiu a trăit până în timpul domniei lui Constantin, cel care a

acceptat creştinismul. El a devenit principalul consilier religios al lui
Constantin. Unul din primele acte ale lui Constantin după urcarea sa
pe tron a fost a comanda pentru bisericile de la Constantinopol a 50
de Biblii, sub îngrijirea lui Eusebiu, cu concursul unor copişti calificaţi,
folosindu-se pergament de cea mai bună calitate, iar la terminarea lor
urmând a fi înmânate bisericilor prin curieri regali din Cezarea până
la Constantinopol. Iată ce a scris el în acest ordin către Eusebiu:

"M-am gândit că e nevoie urgentă a îndruma pe înţelepciunea

voastră să comande cincizeci de exemplare ale Sfintelor Scripturi,
despre care ştiţi că sunt deosebit de necesare pentru instruirea Bisericii.
Acestea trebuiesc scrise pe pergament, într-o manieră foarte lizibilă
şi într-o formă uşor de purtat, de către copişti bine calificaţi în profesia
lor. De asemenea, ai autoritatea prin virtutea acestei scrisori, să
foloseşti două din carăle publice pentru răspândirea acestor Scripturi;
aranjament prin care exemplarele, când vor fi scrise frumos, îmi vor
li uimise mie, pentru a le cerceta personal. Unul dintre diaconii bisericii
laie poate fi însărcinat cu treaba aceasta, care la sosirea sa aici va
experimenta generozitatea de care sunt în stare. Dumnezeu să vă
păzească, iubite frate!"

Care cărţi compuneau Noul Testament al lui Eusebiu? Exact acele

cărţi care compun şi actualul Nou Testament.

După cercetări îndelungate, Eusebiu s-a informat cu privire la cărţile

acceptate în mod unanim de biserici. în Istoria Bisericii pe care a
scris-o el vorbeşte despre patru categorii de cărţi:

L Cele universal acceptate.

2. Cărţi "disputate": Iacov, II Petru, Iuda, II şi III Ioan, care deşi au

_

746

fost cuprinse în Bibliile sale, erau sub semnul întrebării de alţii.

3. Cărţile "neautentice" printre care aminteşte "Faptele lui Pavel",

"Pastoral din Herma", "Apocalipsa lui Petra", "Epistola lui
Barnaba", şi "Didahia".

4. "Falsificările ereticilor"; "Evanghelia lui Petru", "Evanghelia

lui Toma", "Evanghelia lui Matias", "Faptele lui Andrei" şi
"Faptele lui Ioan".

Consiliul de la Cartagina (din anul 397), a ratificat în mod oficial

cele 27 de cărţi ale Noului Testament aşa cum le cunoaştem în prezent,
exprimând ceea ce devenise părerea unanimă a bisericilor şi acceptând
cartea ce avea să devină cea mai scumpă moştenire a omului.