Siriaca Peşito. Traducere din secolul IV. Bazată pe Versiunea
Siriană, pe care, de altfel, a şi înlocuit-o complet. "Peşito" înseamnă
"simplu". Au mai fost şi alte versiuni siriene recente.
Latina Veche. Din secolul II. Vechiul Testament al acestei versi-
uni a fost tradus nu din ebraică, ci din Septuaginta.
Vulgata. O revizuire a Vechii Latine, făcută de Ieronim, între anii
382-404. Vechiul Testament, cu excepţia Psalmilor, s-a tradus direct
din ebraică. A fost Biblia Apusului timp de 1000 de ani.
Versiunea coptă. Traducere în limbajul popular al Egiptului
secolului II d.Cr. Urmată de alte versiuni.
Alte traduceri. în secolul IV, versiunile: arabă şi slavă.
Odată cu creşterea papalităţii, Biblia a încetat a mai fi folosită pe
scară largă, fiind înlocuită cu decretele şi dogmele consiliilor şi a
papilor.
Dar, odată cu Reforma Protestantă, a fost trezit din nou interesul
pentru Biblie, aşa încât Biblia a ajuns a fi tradusă în prezent, total sau
parţial, în mai mult de 1000 de limbi şi dialecte. S-a calculat că 9-10
% din toată populaţia lumii poate să citească la ora actuală Biblia în
limba maternă.
Traducerile engleze
Caedmon (676), Bede (672-735), Alfred cel Mare (849-901) au
tradus porţiuni mici din Biblie în limba anglo-saxonă, care au fost
mai târziu urmate de câteva încercări fragmentare de traducere a
Biblici.
Biblia lui Wyclif (1382). Prima Biblie în limba engleză. Tradusa
CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI
755
din Vulgata. Nu s-a păstrat decât în manuscris deoarece încă nu fusese
inventat tiparul. Nu a avut o circulaţie prea mare, dar a ajuns în mâna
poporului şi a fost unul din factorii principali care au pregătit terenul
pentru înfăptuirea Reformei. Papa a fost împotriva lui Wyclif. Drept
urmare, el a fost excomunicat şi după moartea sa, oasele i-au fost arse
şi aruncate în râu.
Biblia lui Tyndale (1525). Din izvoarele olandeze şi latine. Aceasta
a fost urmată de Biblia lui Rogers (1537), care a fost copiată aproape
în întregime după Biblia lui Tyndale. Apoi a urmat "Biblia Mare"
(1539), care a fost o compilaţie după Tyndale, Rogers şi Converdale,
Biblia de Geneva (1560), tradusă de un grup de învăţaţi protestanţi
care se refugiaseră la Geneva. S-a bazat mai mu It pe Biblia lui Tyndale,
cu foarte puternice accente calviniste. A devenit foarte populară. A
fost urmată de Biblia Episcopilor (1568), care a fost autorizată pentru
uz în Biserica Anglicană.
Versiunea King James (1611), executată din ordinul Regelui James
(lacob), cu scopul de a uniformiza serviciile în biserica presbiteriană
a Scoţiei şi în Biserica Anglicană. Este o revizuire a versiunilor
anterioare, bazată mai mult pe cea a lui Tyndale. Timp de 300 de ani
a fost Biblia numărul unu a lumii anglo-saxone.
Revizuirea anglo-americană (1881-1885) este lucrarea a 51 de
învăţaţi englezi şi americani. A devenit necesară din pricina
schimbărilor de sens care au survenit între timp la unele cuvinte
englezeşti. S-a făcut cu scopul de a se obţine un text "mai curat".
Traducerea umiăreşte versiunea King James peste tot, în afara pasajelor
în care un cuvânt a trebuit să fie înlocuit complet. în anul 1901 a ieşit
ediţia americană, cuprinzând uşoare modificări preferate de comitetul
de revizie american. în 1952 s-a făcut o altă revizuire, cunoscută sub
numele de Revised Standard Version (Versiunea "Standard"
Revizuită).
Cuvintele tipărite cu litere cursive în Bibliile noastre indică faptul
că lipsesc în original şi au fost completate pentru a da sens traducerii.
Capitolele şi versetele, inexistente în textul original, au fost
adăugate de Cardinalul Caro (1236) şi Robert Stephens (1551)
Traducerile în limbajul modern
Multe şi diverse au fost eforturile de a reproduce gândurile exacte
ale originalului în limbajul nostru de toate zilele. Dăm mai jos o listă
a celor mai bine cunoscute versiuni moderne:
Noul Testament îmbogăţit (The Amplified New Testament)
Publicat în 1958, de editura Zondervan, din Grand Rapid, Michi-
gan. A devenit una din cele mai răspândite ale Noului Testament,
'-oţine scurte note explicative de mare preţ.
Vechiul Testament îmogăţit (The Amplified Old Testament) partea
l'- Genesa-Estera. Partea II: Iov-Maleahi. Publicat de editura
Zondervan. Merge pe urmele predecesorului ei, cuprinzând scurte note
756
informative de subsol.
Noul Testament al Secolului Douăzeci (Twentieth Century New
Testament). Prima dintre traducerile în limbaj modern, publicată în
anul 1898. Este opera a vreo 20 de învăţaţi englezi. Considerat o
traducere foarte bună.
Noul Testament al lui Weymouth (Weymouts New Testament).
Lucrarea unui laic baptist din Anglia. Publicat postum în anul 1903.
Revizuit în anul 1924 şi 1933.
Biblia completă a lui Fenton, în engleza modernă. Ferrar Fenton,
un englez bogat, a evitat ani de zile a citească Biblia în alte traduceri
decât în limbile originale, aşa încât traducerea sa să nu fie influienţată
de alte traduceri. Şi-a publicat lucrarea în 1903.
Traducerea lui Moffat. Moffat a fost un profesor scoţian care a
predai la Seminarul Teologic al Uniunii, din New York. Noul său
Testament a fost publicat în anul 1913; Vechiul Testament în 1924.
întreaga Biblie în 1926.
Noul Tesatament de Riveside, a lui Ballantine. Un pastor
congregaţionalist, director al Seminarului Teologic Oberlin. Lucrarea
a fost publicată în anul 1923.
Smith şi Goodspeed. Goodspeed, de la Universitatea din Chicago,
şi-a publicat Noul Testament în anul 1923.J.M. Powis, de la
Universitatea din Chicago, în colaborare cu Gordon de la Univer-
sitatea McGill, Meek de la Universitatea din Toronto şi Waterman de
la Universitatea din Michigan au publicat o traducere a Vechiului
Testament, în anul 1923.
Noul Tesatment în engleza elementară, publicat în 1941. Pregătit
deS.H. Hooke, dela Universitatea din Londra, cu ajutorul a opt învăţaţi
eminenţi. Este exprimarea Cuvântului lui Dumnezeu într-un vocabular
restrâns de 1000 din cele mai simple cuvinte ale limbii engleze. I-au
fost aduse numeroase elogii în presa religioasă.
Versiunea Berkeley a Bibliei. Publicată în 1959 de Zondervan.
Tiparul e de foarte bună calitate. Uşor de citit. Oamenii de ştiinţă o
consideră o redare fidelă a sensurilor originale în engleza modernă.
Conţine scurte note de subsol, care ajută la suscitarea interesului
cititorului pentru studierea Bibliei.
Noul Testament al lui Norlie. Publicat de Zondervan. O nouă
traducere în limbajul obişnuit.
New English Bible (Noua Biblie Engleză); Noul Testament a fost
publicat în Anglia, în anul 1961, de editurile universităţilor; Oxford şi
Cambrige.
ISTORIA BISERICII
Biblia cuprinde relatarea vieţii lui Cristos
Biserica există pentru a relata evenimentele vieţii lui Isus
Istoria Bisericii este continuarea relatării biblice
Pentru a arăta legătura ei cu relatatrea biblică, şi pornind de la
convingerea că cei care merg la biserică cunosc cel puţin elementele
de bază ale relatării biblice, redăm mai jos o mică schiţă a principalelor
trăsături, evenimente şi personaje cuprinse în această relatare.
Nu vom putea înţelege conjunctura actuală a creştinătăţii decât
privind-o în lumina istoriei. Din păcate însă necunoaşterea istoriei
Bisericii este mai răspândită chiar decât necunoaşterea Bibliei. Noi
credem că păstorul are datoria de a-şi învăţa enoriaşii principale fapte
ale istoriei Bisericii.
Istoria lumii este concepută în trei mari perioade:
ANTICĂ: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.
MEDIEVALA: De la căderea Romei la descoperirea Americii.
MODERNĂ: Din secolul XV până în epoca actuală.
Istoria Bisericii e concepută şi ea în trei perioade mari:
PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, părinţii
Bisericii, controversele, creştinarea Imperiului Roman.
PERIOADA MEDIEVALĂ: Creşterea şi puterea papalităţii,
inchiziţia, monasticismul, mahomedanismul, cruciadele.
PERIODA MODERNĂ: Reforma protestantă, marea dezvoltare a
bisericii protestante. Larga circulaţie a Bibliei Deschise;
eliberarea tot mai mare a guvernelor civile de biserică şi de
controlul preoţesc; lucrarea misionară mondială; reformele
sociale; şi creşterea înfrăţirii credincioşilor.
Cele trei mari diviziuni ale Creştinătăţii sunt:
PROTESTANŢII: predomină în Vestul Europei şt în America de
nord
ROMANO-CATOLICII: predominăm Sudul Europei şi în America
de Sud.
ORTODOCŞII: predomină în Răsăritul şi Sud-Estul Europei.
Această divizate e urmarea celor două mari rupturi care au avut
loc în sânul Bisericii. Una a avut loc în secolul XI, când biserica de
răsărit s-a despărţit de biserica de apus. Cealaltă a avut loc în secolul
XVI, sub conducerea lui Martin Luther - cel mai mare om din istoria
'nodernă.
Iată ce a spus Harnack despre aceste biserici: Biserica ortodoxă
757
758
este creştinismul primitiv plus păgânismul grec şi oriental. Biserica
romano-catolică este creştinismul primitiv plus păgânismul grec şi
roman.
Biserica protenstantă este încercarea de a elibera creştinismul
primitiv de toate formele de păgânism.
Imperiul roman
Biserica a fost întemeiată în imperiul roman.
Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Cr. A supus Italia, 343-272 î.Cr.
A supus Cartagina, 264-146 Î.Cr.
A supus Grecia şi Asia Mică, 215-146 î.Cr.
A supus spaniolii, galii, bretonii şi teutonii, 133-31 Î.Cr.
APOGEUL PUTERII ROMANE, 46 Î.Cr.-180 d.Cr.
Imperiul Roman se întindea de la Atlantic până la Eufrat şi de la Marea
Nordului până în deşertul Sahara. Populţia era de 120.000.000.
Iulius Cezar 46-44 î.Cr. Stăpânul lumii romane.
August, 31 î.Cr.-14 era creştină. în domnia sa s-a născut Cristos.
Tiberiu, 12-37. în domnia sa a fost răstignit Cristos.
Caligula, 37-41.Claudiu, 41-54
Nero, 54-68. A persecutat creştinii. L-a executat pe Pavel.
Galba, 68-69. Otho, Vitelius, 69.
Vespasian, 69-79. A nimicit Ierusalimul. Titus 79-81.
Domiţian 81-96. A persecutat creştinii. L-a surghiunit pe Ioan.
Antonius Pius, 138-361. A persecutat creştinii.
Adrian, 117-138. A persecutat creştinii.
Antonius Pius, 161-180. A persecutat creştinii.
Marc Aureliu, 138 -161. A persecutat creştinii
DECLINUL ŞI CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN, 180-476
Comodus, 180-192
împăraţii Barrak, 192-284, numiţi de armată. Război civil.
Septimius Sever, 193-211. A persecutat creştinii.
Caracala, 218-222. A tolerat creştinismul.
Elagabalus 218-222. A tolerat creştinismul.
Alexandru Severus, 222-235, Binevoitor faţă de creştinism.
Maximin, 235-138. A persecutat creştinii.
Filip, 244-249, foarte binevoitor faţă de creştini.
Decius, 249-251, a persecutat creştinii cu furie.
Valerian, 253-250. A persecutat creştinii.
Galienus, 260-268. Binevoitor faţă de creştini.
Aurelian, 270-275. A persecutat creştinii.
Diocleţian, 284-305. A persecutat creştinii cu furie.
Constantin, 306-337. A devenit el însuşi creştin.
Iulian 361-363. Apostatul. A căutat să readucă păgânismul.
Jovian, 363-364. A restabilit credinţa creştină.
Teodosie, 378-395. A făcut creştinismul religie de stat.
ISTORIA BISERICII
759
IMPERIUL DIVIZAT, 395 era creştină
Apus Răsărit
Honorius, 395-423 Arcadius, 395-408
Valentinian III, 423-455 Teodosius II, 408-450
Imperiul roman de apus a Anastasius, 491-518
căzut în mâinile barbarilor lustinian, 527-565
care au adus cu ei Evul Mediu. A căzut imperiul de răsărit, 1453
Din ruinele Imperiului de Apus s-a ridicat imperiul papal şi Roma
a domnit astfel în continuare peste lume, 1000 de ani.
Creştinarea imperiului roman
Răspândirea rapidă a creştinismului. Tertulian (160-220) a scris
următoarele: "Noi nu suntem decât de ieri, alaltăieri şi totuşi am umplut
imperiul vostru, oraşele, cetăţile şi insulele voastre, triburile, taberele
şi castelele voastre, palatele, adunările şi senatul vostru."
Cam pe la sfârşitul persecuţiilor imperiale (313), creştinii formau
cam jumătate din populaţia imperiului roman.
Constantin
Convertirea sa. în cursul războaielor sale cu diferiţi pretendenţi la
tron, în ajunul bătăliei sale de la podul Mtlvain, din afara Romei
(octombrie 27, anul 312), el a văzut pe cer, deasupra soarelui care
apunea, o viziune a Crucii, iar deasupra ei cuvintele: "învinge prin
semnul acesta". Atunci el s-a hotărât să lupte sub flamura lui Cristos
şi a câştigat bătălia. A fost un punct de cotitură în istoria creştinismului.
Edictul de toleranţă (313). Prin el Constantin asigura "creştinilor
şi tuturor celorlalţi deplină libertate de a-şi alege religia", fiind primul
edict de felul acesta din istorie. Constantin a mers mai departe. A
favorizat pe creştini în toate modurile; i-a numit în posturile cele mai
importante; i-a scutit pe pastorii creştini de impozite şi de serviciu
militar. A încurajat şi ajutat construirea de biserici. A făcut
creştinismul religia curţii sale imperiale. A emis un îndemn general
(325), către toţi supuşii săi, de aîmbrăţişeze creştinismul. Apoi, întrucât
aristocraţia romană continuă aderarea la religiile păgâne. Constantin
şi-a mutat capitala la Bizanţ şi anumit-o "Constantinopol", noua Romă,
capitala imperiului creştin.
Constantin şi Biblia. El a comandat 50 de Biblii pentru bisericile
clin Constantinopol, care urmau a fi pregătite sub îndrumarea lui
Lusebiu, din cel mai bun pergament, de către artişti iscusiţi. Apoi a
însărcinat doi mesageri publici să i le aducă de îndată ce vor fi gata.
Se poate ca manuscrisele: Sinaitic şi cel de Vatican să aparţină acestui
grup.
760
ISTORIA BISERICII
761
Constantin şi ziua de duminică. El a făcut duminica, ziua de
strângere a creştinilor la închinare, o zi de odihnă. A interzis munca
obişnuită în această zi şi a permis soldaţilor creştini a participe la
slujbele din biserici. Această zi de odihnă în fiecare aptămână a
însemnat foarte mult pentru sclavi.
Casele de închinare. Prima clădire de biserică a fost ridicată sub
domnia lui Alexandru Severus, 225-235. După edictul lui Constantin
aceste clădiri au început a răsări pretutindeni.
Reformele. Sclavia. Luptele de gladiatori, uciderea copiilor nedoriţi
şi răstignirea ca formă de execuţie au fost abolite odată cu creştinizarea
imperiului roman.
Păgânizarea Bisericii
Când a devenit creştin, împăratul Constantin (306-337) a emis un
edict prin care asigura fiecărui om dreptul de a-şi alege propria religie.
împăratul Teodosie (378-398) a făcut creştinismul religie de stat a
imperiului roman şi aderarea la o biserică creştină obligatorie. A fost
cea mai groaznică calamitate care s-a abătut vreodată asupra Bisericii.
Convertirea forţată a umplut bisericile de oameni nenăscuţi din nou.
Nu numai atât, dar Teodosie şi-a asumat sarcina de a suprima cu
forţa toate celelalte religii şi a interzis închinarea la idoli. Prin decretele
sale, templele păgâne au fost dărâmate de cete de creştini, vărsându-
se mult sânge.
Ori, Cristos stabilise că va cuceri numai şi numai prin mijloace
spirituale şi morale. Până atunci convertirea fusese benevolă - adică o
schimbare autentică a inimii şi vieţii.
Dar acum spiritul militar al Romei imperiale a pătruns în biserică.
Biserica a cucerit imperiul roman. în realitate însă imperiul roman,
începu să cadă cu repeziciune în urâciunile de o mie de ani ale
papalităţii.
Biserica imperială a secolului IV şi V a devenit o instituţie total
diferită de biserica persecutată a primelor trei secole. în ambiţia ei de
a stăpâni, ea a pierdut şi a părăsit spiritul lui Cristos. închinarea ce
fusese la început atât de simplă şi frumoasă, a fost acum împopoţonată
cu tot felul de ceremonii complicate şi impunătoare, având o splendoare
exterioară aparţinând mai degrabă templelor păgâne.
Creştinii care suljeau în biserici au devenit preoţi. Termenul de
"preot" nu fusese atribuit creştinilor până în anul 200. El a fost
împrumutat din sistemul ebraic şi din exemplul preoţiei păgâne. Leon
I (440-61) a interzis preoţilor a se căsătorească, făcând astfel celibatul
o lege a bisericii romane.
Convertirea barbarilor. Goţii, vandalii şi hunii care au răsturnat
imperiul roman au acceptat creştinismul, dar într-o mare măsură,
convertirea lor a fost numai de formă şi acest fapt a umplut şi mai
mult biserica de practici păgâne.
Coflictele cu filozofiile păgâne. După cum fiecare generaţie
încearcă a-L interpreta pe Cristos în termenii propriei sale gândiri,
tot aşa şi creştinismul: nici nu şi-a făcut bine apariţia că apar
manichaeismul, montanismul, arianismul, apolinarianismul,
nestorianismul, eutihianismul şi secta monofiţilor. Din secolul II până
în secolul IV, Biserica a fost sfâşiată de controverse asupra acestor
chestiuni şi a altora similare, până când şi-a pierdut aproape în
întregime adevărata ei misiune.
Persecuţiile
în ce priveşte persecuţiile lui Nero, vezi nota de la II Timotei, şi
fondul general ;:1 Epistolei, de la pagina 635.
Domiţian (anul 95). A dezlănţuit o persecuţie împotriva creştinilor.
A fost de scurtă durată, dar extrem de violentă. Multe mii de credincioşi
au fost ucişi la Roma şi în toată Italia, printre care şi Flaviu Clements,
verişor al împăratului; iar soţia lui, Flavia Domitila, a fost exilată.
Apostolul Ioan a fost surghiunit pe insula Patmos.
Traian (98-117). Unul din cei mai buni împăraţi; dar, a crezut că e
de datoria lui a sprijini legile imperiului; iar creştinismul a fost
considerat o religie ilegală, din pricina faptului că creştinii refuzau a se
închina împăratului. Biserica a fost considerată o societate secretă şi a
fost trecută în ilegalitate. Creştinii nu au fost vânaţi în mod expres, dar
atunci când au fost descoperiţi au fost pedepsiţi. Printre cei care au pierit
sub domnia lui Traian au fosl: Simeon, fratele Domnului Isus, şi episcop
de Ierusalim, răstignit în anul 107 şi Ignat, al doilea episcop al Antiohiei
(110). Pliniu, cel care a fost trimis de împărat în Asia Mică, unde creştinii
se înmulţiseră atât de mult încât templele păgâne au fost părăsite. Pentru
a-i pedepsi pe credincioşi, a scris următoarele; "Ei (creştinii) au afirmat
că esenţa crimei de care sunt acuzaţi sau a erorii lor constă în aceasta: ei
obişnuiesc a se aduna într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui,
pentru a cânta un imn al lui Cristos, ca unui zeu, şi pentru a se lega
printr-un jurământ a nu face nici o faptă rea, a nu fura, a nu jefui şi a nu
comite adulter; a nu-şi călca cuvântul; a nu se eschiva de la datorie.
După acest spectacol, ei se despart urmând să se adune din nou pentru
a se împărtăşi din hrana obişnuită."
Adrian (117-118) a persecutat şi el pe creştini, dar moderat. Telefor,
păstorul bisericii romane, precum şi mulţi alţii au murit în această
perioadă ca martiri. Totuşi sub domnia lui creştinismul a făcut progrese
însemnate în ce priveşte numărul membrilor şi o poziţie elevată de
cultură şi influienţă socială.
Antonius Pius (138-161). Acest împărat a favorizat oarecum
762
creştinii, dar s-a simţit obligat oarecum a susţine legea; şi astfel au
fost făcuţi foarte mulţi martiri, printre care şi Policarp.
Marc Aureliu (161-180). Asemenea lui Adrian, a considerat
menţinerea legii de stat o necesitate politică dar, spre deosebire de
acesta a încurjat persecutarea creştinilor. A fost crud şi barbar - cel
mai sever de la Nero încoace. Multor mii de credincioşi li s-a tăiat
capul sau au fost aruncaţi la fiare sălbatice, printre ei numindu-se şi
Iustin Martirul. Prigoana a fost foarte sălbatică în sudul Galiei. Torturile
îndurate de victime, fără murmure, depăşesc orice imaginaţie.
Torturată de dimineaţa până seara, o sclavă pe nume Blandina spunea
doar atât: "Eu sunt creştină şi în mijlocul nostru nu se face nici un
rău".
Septimius Sever (193-211). Persecuţia acestuia a fost foarte severă,
dai' nu generală. Egiptul şi Africa de Nord au suferit cel mai mult. în
Alexandria mulţi creştini au murit ca martiri arşi, răstigniţi sau
decapitaţi. Printre ei s-a aflat şi Leonida, tatăl lui Origen. în Cartagina,
Perpetua, o doamnă nobilă împreună cu sclava ei credincioasă Felicita,
au fost sfâşiate în bucăţi de fiare sălbatice.
Maximin (235-238). Sub domnia acestuia, mulţi conducători de
seamă ai Bisericii au fost daţi morţii. Origen a scăpat ascunzându-se.
Decius (249-25 1) a hotărât cu înverşunare stârpirea creştinismul.
Persecuţiile sale au ţinut foarte mult şi au fost foarte violente. Mulţimi
mari de creştini au pierit sub cele mai crude torturi, la Roma, în A-
frica de Nord şi în Egipt, precum şi în Asia Mică. Ciprian a spus:
"Lumea întreagă e devastată".
Valerian 253-260). Mai sever decât Decius; a avut drept scop
distrugerea completă a creştinismului. Mulţi conducători creştini au
fost executaţi, printre care şi Ciprian, episcopul Cartaginei.
Diocleţian (284-305). Ultima persecuţie imperială şi cea mai severă.
Timp de 10 ani, creştinii au fost urmăriţi şi hăituiţi prin păduri şi prin
peşteri; au fost arşi de vii, aruncaţi la fiare, omorâţi prin tot felul de
torturi. A fost un efort sistematic şi neînduplecat de a şterge numele
de creştin.
Catacombele Romei
Vaste galerii subterane, de obicei având o lăţime de 3 m şi o înălţime
de 2 m; se întindeau pe sute de kilometri sub oraş şi erau folosite de
creştini ca locuri de închinare şi îngropare în timpul persecuţiilor
imperiale. Se estimează că mormintele creştine ar fi între 2 şi 7
ISTORIA BISERICII
763
milioane. S-au găsit peste 4000 de inscripţii care aparţin perioadei de
la Tiberius la Constantin.
Părinţii Bisericii
Policarp (69-156). Ucenicul apostolului Ioan, episcop de Smirna,
în cadrul prigoanei dezlănţuite de împărat, el a fost arestat şi dus în
faţa guvernatorului. Iar când i s-a oferit libertatea în schimbul
blestemării lui Cristos, el a răspuns: "86 de ani L-am slujit pe Cristos
şi El nu mi-a făcut decât bine. Cum aş putea acum a-L blestem pe
Domnul şi Mântuitorul meu?" A fost ar de viu.
Ignat (67-1 10), ucenic al lui Ioan, episcop de Antiohia.
împăratul Traian, într-o vizită în Antiohia, a poruncit ca Ignat să
fie arestat; chiar împăratul a prezidat la procesul lui şi 1-a
condamnat pe Ignat a fi aruncat la fiare sălbatice în Roma. în drum
spre Roma el a compus o scrisoare către creştinii din Roma, în
care îi ruga fierbinte a nu încerca a-i obţine iertarea, întrucât el
dorise de mult cinstea de a muri pentru Domnul lui. Iată care au
fost cuvintele sale: "Să se năpustească fiarele sălbatice asupra
mea! Daca nu vor voi s-o facă, le voi obliga. Veniţi mulţimi de
fiare sălbatice, veniţi şi rupeţi oasele şi carnea mea, veniţi cumplite
torturi ale diavolului; numai lăsaţi-mă să ajung la Cristos!"
Papias (70-155). Un alt ucenic al apostolului Ioan; episcop al
oraşului Hierapolis, aliat la vreo 1 60 km est de Efes. S-ar putea a-1 fi
cunoscut pe Filip, despre care tradiţia spune că a murit la Hierapolis.
El a scris o carte intitulată "Explicarea cuvântărilor Domnului", în
care spune că şi-a făcut o preocupare de căpetenie a afla de la presbiteri
cuvintele lui Isus aşa cum le-a rostit El. A murit ca martir la Pergam,
cam în aceeaşi perioadă cu Policarp. Policarp, Ignat şi Papias formează
veriga de legătură între epoca apostolică şi perioada următoare.
Iustin Martirul (100-167). Născut la Neapolis, vechiul Sihem, cam
în perioada în care a murit Ioan. A studiat filozofia. în tinereţe a văzut
foarte multe persecuţii ale. creştinilor. A fost converti apoi la creştinism
şi a început a călători în roba lui de filozof, căutând a câştiga oamenii
pentru Cristos. A scris o apărare a creştinilor pe care a adresat-o
împăratului. A fost unul din cei mai capabili oameni ai vremii sale. A
murit ca martir la Roma. Vrând a arata imensa creştere a creştinismului,
el a spus că deja pe vremea sa nu era neam în care a nu fi aduse
rugăciuni în numele lui Isus.
Iată aici, imaginea închinării creştine la început, aşa cum ne-o
prezintă Iustin Martirul: "Duminica se ţine o adunare, la care participă
toţi creştinii care locuiesc în oraşe şi sate, şi se citeşte un pasaj din
însemnările apostolilor şi din scrierile, profeţilor, atât cât permite
timpul. Când se termină lectura, preşedintele, în cadrul unei cuvântări,
îndeamnă pe credincioşi a imita nobilele fapte despre care s-a citit.
La sfârşitul rugăciunii, aşa cum am descris inai înainte, se serveşte
Dostları ilə paylaş: |