Manual biblic
Yüklə 4,02 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Decretele pseudo-isidoriene ajută papalitatea
- Marea schismă a creştinătăţii
- Cea mai neagră perioadă a paplităţii
- Culmea puterii papale
- XVII
- Continuarea războiului cu împăratul german
- Controlul francez asupra papalităţii
- "Captivitatea babiloneană" a papalităţii
"SFÂNTUL IMPERIU ROMAN" Instaurat de Carol cel Mare şi Leon al III-lea, a fost într-un sens o reînfiinţare a Imperiului Roman de Apus, cu regi germani pe tron, care purtau titlul de "Cezari", titlu conferit de papi, cu intenţia de a continua vechiul imperiu roman, sub conducerea comună a papilor şi a împăraţilor germani, împăraţii având stăpânire în problemele temporare, iar papii în chestiuni spirituale. Dar, întrucât Biserica era o instituţie de stat, jurisdicţia nu era întotdeauna uşor de definit şi aranjamentul acesta a dus la multe lupte aprige între împăraţi şi papi. Sfântul Imperiul Roman, mai degrabă un simplu nume, decât un fapt real, a dăinuit 1.000 de ani şi a fost desfiinţat de Napoleon (1806). El a avut rolul de a suda civilizaţiile romană şi germană, din care s-a născut lumea modernă. Ştefan IV (816-817). Pascal I (817-824). Eugen II (824-827). Valentin (827). Grigore IV (827-844). Sergiu II (844-847). Leon IV (847-855). Benedict III (855-858). Decretele pseudo-isidoriene ajută papalitatea Nicolae I (858-867). Primul papă care a purtat coroană. Pentru a- ISTORIA BISERICII 773
şi promova pretenţia sa de autoritate universală, el a folosit (cu mare efect) decretele pseudo-isidoriene, o carte apărută prin anul 857, conţinând documente care ar fi făcut parte din scrisorile şi decretele episcopilor şi consiliilor din secolele II şi III, toate având tendinţa preamăririi puterii papei. în realitate au fost nişte falsuri deliberate şi măsluiri de documente istorice antice, dar caracterul lor fals nu a fost descoperit decât în secolele ulterioare. Dacă Nicolae a ştiut că sunt falsuri sau nu rămâne un secret; destul însă că el a minţit, afirmând că aceste documente fuseseră păstrate în arhivele bisericii din timpuri străvechi. Decretele pseudo-isidoriene şi-au slujit scopul, "punând pecetea autorităţii antice asupra preoţiei medievale". "Papalitatea, care nu era produsul mai multor secole, a fost prezentată acum ca un tot unitar, cu existenţă neîntreruptă şi neschimbată chiar de la început". "Scopul a fost acela de a preceda cu cinci secole puterea temporală a Papei". A fost "cea mai mare fraudă literală din istorie". "Totuşi, a întărit papalitatea mai mult decât oricare alt agent şi formează în mare parte baza legii canonice a Bisericii romane". Marea schismă a creştinătăţii Nicolae şi-a asumat sarcina de a interveni în treburile Bisericii de Răsărit. El l-a excomunicat pe Fotie, patriarhul Constantinopolului, care l-a rândul lui l-a excomunicat pe Nicolae. A urmat apoi divizarea creştinismului, începută în 869 şi încheiată în 1054. Deşi imperiul fusese despărţit încă din 395, şi deşi se purtase o luptă aprigă şi îndelungată între papii Romei şi patriarhii Constantinopolului pentru supremaţie, Biserica rămăsese totuşi unită iar consiliile se bucuraseră de prezenţa atât a reprezentanţilor răsăritului, cât şi a celor ai apusului. Până în 869, toate consiliile ecumenice se ţinuseră la Constan- tinopol sau în împrejurimi, dar acum, în cele din urmă, pretenţia in- sistentă a Papei de a fi domnul creştinătăţii a devenit insuportabilă şi Răsăritul s-a despărţit de el în mod categoric. Consiliul Constantinopolului din 869 a fost ultimul consiliu ecumenic. De aici încolo biserica greacă a avut consiliile sale iar biserica romană pe ale sale. Ruptura s-a adâncit tot mai mult de-a lungul secolelor. Modul barbar în care a fost tratat Constantinopolul de armatele Papei Inocenţiu III, în timpul cruciadelor, a învrăjbit şi mai mult Răsăritul. Iar crearea dogmei infailibilităţii papale din anul 1870 a adâncit şi mai mult prăpastia dintre est şi vest. Cea mai neagră perioadă a paplităţii Adrian II (867-872). Ioan VIII (872-882). Marin (882-884). Cu aceşti papi a început cea mai neagră perioadă a papalităţii (870-1050). Cei 200 de ani de la Nicolae I la Grigore VII constituie perioada numită de istorici "MIEZUL NOPŢII EVULUI MEDIU". Mita, corupţia, imoralitatea şi vărsarea de sânge comise în această perioadă 774
Adrian III (884-885). Ştefan V (885-891). Formous (891-896).
"Domnia curvelor" Sergiu HI (904-911). Se spune că a avut o amantă, Marozia. Aceasta,
Anastasiu III (911-913). Lando (913-914). Ioan X (914-928) "a fost adus de la Ravena la Roma şi făcut papă de Teodora, pentru a avea acces mai uşor la satisfacerea pasiunilor ei". El a fost sufocat de Marozia, care 1-a adus apoi pe Leon VI să fie papă (928-929) apoi pe Ştefan VII (929-931) şi pe Ioan XI (931 -936), propriul ei fiu nelegitim. Un altul din fii ei i-a numit pe următorii patru papi: Leon VII (936- 939), Ştefan VIII (939-942), Martin III (942-946) şi Agapei II (946- 955). Ioan XII (955-963), un nepot al Maroziei, s-a făcut vinovat de aproape orice crimă posibilă; a violat fecioarele şi văduvele, atât pe cele de sus, cât şi pe cele de jos; a trăit cu amanta tatălui său; a făcut din palatul papal un bordel; a fost ucis chiar în actul adulterului de soţul înfuriat al femeii cu care păcătuia". Adâncimile decăderii papale Leon VIII (963-935). Ioan XIII (965-972). Benedict VI (972-974).
Bonifaciu VII (984-945) 1-a omorât pe Papa Ioan XIV şi "s-a menţinut la tronul pătat de sânge al papei printr-o generoasă distribuire de bani furaţi". Episcopul de Orleans, referindu-se la Ioan XII, Leon VIII şi Bonifaciu VII, i-a nimit "monştrii de vinovăţie", care se scăldau în sânge şi murdărie: anticrişti stând în templul lui Dumnezeu. Ioan XV (985-996). Grigore V (996-999) Silvestru II (999-1003). Ioan VII (1003) Ioan XVIII (1003-1008). Sergiu IV (1009-1012). Bemdict VIII (1012-1024), a cumpărat postul de papă cu mită pe faţă. Acest act s-a nimit SIMONIE, adică cumpărarea sau vânzarea unui post bisericesc cu bani. Ioan XIX (1024-1033) a cumpărat papalitatea. El a trecut prin toate gradele clerice necesare într-o singură zi. Benedict IX (1033— 1045) a fost făcut papă pe când nu avea decât 12 ani, printr-un târg de bani, cu familiile puternice care stăpâneau Roma. L-a întrecut pe Ioan XII în răutate; a comis omoruri şi adultere ziua în amiaza mare; a prădat pelerinii care veneau la mormintele martirilor; a fost un criminal odios, pe care poporul l-a alungat din Roma. Unii îl numesc cel mai rău dintre toţi Papii. ISTORIA BISERICII 775 Grigore VI (1045-1046) a cumpărat scaunul papal. Trei papi riva- li: Benedict IX, Grigore VI, Silvestru III. Roma mişuna de asasini plătiţi; virtutea pelerinilor a fost violată. Clement II (1046-1047) a fost numit papă de împăratul Henric al III-lea al Germaniei, "deoarece nu s-a găsit nici un cleric roman care să fie curat înaintea simoniei şi adulterului". Damascus II (1048). Protestele tot mai mari împotriva imfamiei papale şi strigătul după o reformă şi-au găsit răspuns în persoana Iui Hildebrand. Epoca de aur a puterii papale Hildebrand, deşi mic de statură şi lipsit de o înfăţişare plăcută, cu
Hildebrand, papa Grigore VII (1073-1085) Marele său ţel a fost să reformeze clerul. Cele două păcate predominante ale clerului au fost: imoralitatea şi simonia. Simonia era cumpărarea unui post bisericesc cu bani. Biserica stăpânea o mare parte din toate proprietăţile şi avea venituri imense. în mod practic, toţi episcopii şi preoţii plătiseră ca să ajungă la posturile lor, căci odată ajunşi în ele aveau asigurat un trai de lux. In mod curent regii vindeau posturile din biserică pentru cel care stătea cel mai bine, indiferent dacă persoana respectivă era potrivită sau nu pentru acel post. Lucrul acesta la dus pe Papa Grigore VII într-o controversă aprigă cu Henric IV, regele Germaniei. Acesta l-a destituit pe Grigore, iar Grigore la rândul lui l-a excomunicat pe Henric. A urmat războiul. Ani de zile Italia a fost devastată de armatele vrăşmaşe. în cele din urmă Grigore a fost alungat de la Roma şi a murit în exil. Dar el a reuşit, până la urmă, să asigure un foarte mare grad de independenţă pentru papalitate. De repetate ori Grigore s-a nimit pe sine "Domn al regilor şi prinţ al prinţilor", luându-şi acest titlu în serios. Victor ffl (1118-1119). Calixtus (1119-1124). Honoriu II (1124- 1130). Inocenţiu II (1130-1143) şi-a păstrat postul prin puterea armată, împotriva lui Anaclet II, cel care fusese ales de familiile puternice ale Romei a fie împotriva Papei. Celestin II (1143-1144) Lucius II (1144-1145). Eugen III (1145- 1153). Anastasias IV (1153-1154) Adrian IV (1154-1159). Singurul papă englez. A dat Irlanda rege- lui Angliei şi l-a autorizat s-o ia în stăpânire. Autorizaţia a fost reînnoită de următorul papă. Alexandru III şi transmisă până în anul 1171. 776
războiul cu împăratul german pentru supremaţie. Multe campanii şi bătălii între armatele papale şi cele germane cu groaznice măceluri. Alexandru a fost în cele din urmă alungat din Roma de popor şi a murit în exil. LuciusHI (1181-l 185). Urban III (1185-1187). Grigore VIII (1187). Clement III (1187-1191). Celestin (1191-1198) Culmea puterii papale Inocenţiu III (1198-1216). Cel mai puternic dintre toţi papii. S-a pretins a fi "vicarul lui Dumnezeu", "suveran suprem peste biserică şi lume". A pretins dreptul de a destitui regii şi prinţii. El a declarat că "toate lucrurile de pe pământ şi din cer şi din iad sunt supuse vicarului lui Cristos". El a adus Biserica la poziţia supremă de dominare a statului. Regii Germaniei, Franţei, Angliei şi practic toţi monarhii Europei s-au supus voinţei sale. Până acolo a mers, încât a trecut şi imperiul bizantin sub stăpânirea sa. Niciodată în istorie nu a exercitat un om mai multă putere. El a ordonat cruciadele. A decretat transubstanţierea. A confirmat spovedania orală. A declarat că succesorul lui Petru "nu se poate îndepărta în nici un fel de la credinţa catolică", cu alte cuvinte a declarat infailibitatea papei. A ordonat exterminarea ereticilor. A instituit inchiziţia. A ordonat masacrul albigenşilor. Sub domnia lui şi a succesorilor lui imediaţi, s-a vărsat mai mult sânge decât în oricare altă perioadă din istoria bisericii, cu excepţia efortului papal de mai târziu de a zdrobi Reforma, în secolele XVI şi XVII, când s-a vărsat mai mult sânge. Ai fi crezut că fiara Nero a înviat în numele Mielului. Puterea papală menţinută prin Inchiziţie Inchiziţia, nimită "funcţia sfântă", a fost instituită de papa Inocenţiu III şi perfectată în timpurile celui de-al doilea papă Grigore IX. A fost tribunalul bisericii pentru deţinerea şi pedepsirea ereticilor. In virtutea ei, toată lumea era obligată să informeze orice neregulă observată la eretici. Oricine era bănuit de erezie putea fi torturat, fără ca el să ştie numele pârâşului său. Procedurile erau secrete. Inchizitorul pronunţa sentinţa iar victima era dată pe mâna autorităţilor civile, pentru a fi întemniţată pe viaţă sau arsă pe rug. Proprietatea victimei era confiscată şi împărţită între biserică şi stat. Iri perioada imediat următoare Papei Inocenţiu III, inchiziţia şi-a desfăşurat lucrarea cea mai îngrozitoare împotriva albigenzilor (vezi pagina 785); de asemenea, a comis nenumărate crime în Spania, Italia, Germania şi Ţările de Jos. ISTORIA BISERICII 777 Mai târziu inchiziţia a fost instrumentul principal al efortului papalităţii de a zdrobi Reforma. Se afirmă că în cei treizeci de ani dela 1540 la 1570, peste 900.000 de protestanţi au fost omorâţi în războiul papei de exterminare a valdenzilor (vezi pagina 785). Imaginaţi-vă numai călugări şi preoţi, în aşa zisele haine sfinte supraveghind cu o brutalitate inumană şi cruzime nemaiîntâlnită torturarea şi arderea unor oameni nevinovaţi! Şi toate acestea se făceau în numele lui Cristos, din ordinul direct al "vicarului lui Cristos!" Inchiziţia a fost cea mai infamă şi mai diavolească lucrare din istoria omenirii. A fost concepută de papi şi folosită timp de 500 de ani pentru a-şi menţine puterea. Nici unul din aşa-zişii papi "infailibili" şi "sfinţi" de atunci încoace nu s-a obosit a-şi ceară scuze în numele predecesorilor pentru crimele comise. Continuarea războiului cu împăratul german Honoriu III (1216-1227). Grigore IX (1227-1241). Inocenţiu IV (1241-1254) a dat aprobarea papală pentru folosirea torturii în scopul smulgerii şi mărturisirii de mărturisiri de la ereticii bănuiţi. Sub aceşti trei papi, împăratul Frederic II al Germaniei şi-a condus imperiul spre ultima mare bătălie cu papalitatea. După războaie neîncetate, papalitatea a ieşit învingătoare. Alexandru IV (1254-1261). Urban IV (1261-1264). Clement IV (1265-1268). Grigore X (1271-1277). Inocenţiu V (1276). Ioan XXI (1276-1277). Nicolae ni (1277-1280). Martin IV (1281-1285). Honoriu IV (1285-1287). Nicolae IV (1288-1292). Celentin V (1294). începutul declinului papal Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa lui bulă intitulată "Unam Sanctam", a spus: "Noi declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că este cu totul necesar în vederea mântuirii ca orice creatură a fie supusă pontifului roman". Totuşi, el însuşi a fost atât de corupt încât Dante, care a vizitat Roma în timpul pontificatului său, a numit Vaticanul "o cloacă de corupţie" şi i-a rezervat papei un loc special, împreună cu Nicolae III şi Clement V, în părţile cele mai de jos ale iadului. Papalitatea fusese victorioasă în lupta ei de 200 de ani cu imperiul roman. Bonifaciu a preluat papalitatea în apogeul puterii ei; dar şi-a găsit naşul în persoana lui Filip cel Frumos, regele Franţei, la picioarele căruia papalitatea a fost umilită şi terfelită, acesta fiind începutul declinului ei. Controlul francez asupra papalităţii Benedict IX (1303-1304). în zilele sale, Filip cel Frumos, regele 778
Printre francezi se manifesta un sentiment de naţionalism şi un spirit de independenţă, rezultat neîndoios al masacrului brutal comis de papă asupra albigenzilor în secolul anterior (vezi pagina 785). Şi Filip cel Frumos, cu care începe istoria modernă a Franţei, a preluat lupta cu papalitatea. Conflictul său a început cu papa Bonifaciu VII, pentru impozitele impuse de acesta asupra clerului francez. Papalitatea a fost adusă la supunere completă faţă de stat iar după moartea papei Benedict XI palatul papal a fost mutat de la Roma la Avignon, în sudul Franţei. Timp de şaptezeci de ani papalitatea a fost doar o unealtă în mâna curţii franceze. "Captivitatea babiloneană" a papalităţii 70 de ani (1305-1377), în care scaunul papal s-a aflat la Avifnon. Clement V (1305-1314). Ioan XXII (1316-1364), cel mai bogat om din Europa. Benedict XII (1334-1342). Clement VI (1342-1352). Inocenţiu VI (1352-1362). Urban V (1362-1370) Avariţia papilor de Avignon nu a cunoscut margini. Impozitele impuse au fost foarte apăsătoare. Fiecare post din biserică era vândut pe bani şi s-au creat multe posturi noi, pentru a umple de bani buzunarele papilor şi a-i ajuta a trăi în lux şi imoralitate. Petrarca a acuzat casa papală de violuri, adulter şi tot felul de forme de curvie. în multe parohii, oamenii insistau ca preoţii să-şi ţină concubine, deoarece în felul acesta familiile lor erau mai în siguranţă. "Captivitatea" a fost o lovitură dată prestigiului papalităţii. Sciziunea papală A dura 40 de ani (1377 -1417), timp în care au existat două serii de papi: una la Roma iar alta la Avignon, fiecare dintre papi pretinzându- se a fi vicarul lui Cristos, aruncându-şi hule, anateme şi blesteme unul altuia. Urban VI (1378-1389), sub care palatul papal a fost restabilit la Roma. Bonifaciu IX (1389-1404), Inocenţiu VII (1404-1406). Grigore XII (1406-1409). Alexandru V (1409-1410) Ioan XXIII (1410-1415), numit de unii cel mai depravat criminal care a stat vreodată pe tronul papal; vinovat de aproape orice crimă posibilă; în calitatea sa de cardinal al Boloniei, a făcut 200 de fecioare, călugăriţe şi femei căsătorite victime ale amorului său. Ca papă a violat fecioarele şi călugăriţele; a trăit în adulter cu nevasta fratelui său; a fost vinovat de sodomie şi alte vicii nespus de /ele; a cumpărat postul papal; a vândut posturi copiilor familiilor bogate; şi a negat pe faţă existenţa lumii de apoi. Martin V (1417-1431). A tămăduit sciziunea papală, dar Europa a ISTORIA BISERICII 779
considerat-o un scandal şi prin ea papalitatea a suferit o mare pierdere a prestigiului. Eugen IV (1431-1447). Papii Renaşterii Nicolae V (1447-1455) a autorizat pe regele Portugaliei să poarte război cu popoarele africane, să le ia proprietatea şi să-i facă sclavi. Galitus III (1455-1458) a fost un papă care a trăit o viaţă ireproşabilă.Pius II (1458-1464). Se spune despre el că a fost tatăl multor copii nelegitimi şi că vorbea deschis despre metodele pe care le folosea în seducerea femeilor; i-a încurajat pe tineri să îi urmeze exemplul, ba chiar s-a oferit să-i instruiască în metodele de complacere sexuală. Paul II (1464-1471) "a umplut casa de concubine". Sixtus IV (1471-1484). A aprobat inchiziţia spaniolă. A decretat că banii sunt aceia care izbăvesc sufletele din purgatoriu. A fost implicat în complotul de ucidere a lui Lorenzo de Medici şi a altora care s-au opus politicii sale. A folosit papalitatea pentru a se îmbogăţi pe sine şi pe rudele sale. I-a făcut pe 8 din nepoţii lui cardinali, în vreme ce unii din ei nu erau decât nişte copilandri. în petreceri luxoase şi deşănţate, el a rivalizat cu Cezar. El şi rudele sale au întrecut în bogăţie şi pompă chiat famiile regale. Inocenţiu VIII (1484-1492). A avut 16 copii, de la diferite femei căsătorite. A înmulţit numărul posturilor bisericeşti şi le-a vândut pe sume mari de bani. A decretat exterminarea valdenzilor şi a trimis o armată împotriva lor. A rânduit pe brutalul Toma de Torquemada ca inchizitor general al Spaniei şi a poruncit ca toţi conducătorii să-i dea pe mână ereticii. A permis luptele cu taurii în piaţa Sfântului Petru. Acesta a fost fundalul istoric pe care s-a auzit strigătul de revoltă al lui Savonarola împotriva corupţiei papale. Alexandru VI (1492-1503). A fost numit cel mai corupt dintre papii Renaşterii, fiind un depravat şi avar incurabil; şi-a cumpărat papalitatea; a făcut cardinali pentru bani; a avut mai mulţi copii nelegitimi, pe care i-a numit pe faţă în funcţii importante din biserică încă din copilăria acestora. Ei împreună cu tatăl lor au omorât cardinali şi alţi oameni care le-au stat împotrivă. A avut ca amantă pe sora unui cardinal care a devenit apoi papă în 1503, Pius III. Papii din vremea lui Luther Iuliu (1503-15 13), cel mai bogat dintre cardinali, cu un venit uriaş, provenit de la mai multe episcopii şi domenii bisericeşti. A cumpărat papalitatea. în calitate de cardinal, el şi-a bătut joc de celibat. A avut certuri nesfârşite, cu privire la posesiunea unor oraşe şi principate în acest scop menţinând şi conducând personal armate uriaşe. A fost numit Papa Războinicul. A emis indulgenţe pe bani. Luther a vizitat 780
Leon X (1513-1521) a fost papă când şi-a început Martin Luther
Adrian VI (1522-1533). Clement VII (1533-1534). Paul III (1534- 1549). A avut mulţi copii nelegitimi. A fost duşmanul aprig al protestanţilor. I-a oferit lui Carol V o armată pentru a-i extermina. Apariţia iezuiţilor Răspunsul Romei la ruptura luterană: INCHIZIŢIA, sub conducerea IEZUIŢILOR, un ordin fondat de spaniolul Ignatius de Loyola, pe baza principiului de SUPUNERE absolută şi necondiţionată faţă de Papă, având drept scop refacerea teritoriului pierdut în mâna protestanţilor şi a mahomedanilor şi cucerirea întregii lumi păgâne pentru biserica romano-catolică. Ţelul lor suprem: distrugerea ereziei, adică a oricărei gândiri deosebite de a Papei; pentru realizarea acestui scop orice faptă era justificată: înşelăciunea, imoralitatea, viciile, chiar omorul. Motto-ul era: "Pentru gloria mai mare a lui Dumnezeu". Metodele lor: înfiinţarea de şcoli în care căutau a atrage în mod deosebit copiii claselor dominante, încercând a obţine o stăpânire absolută asupra elevilor. Apoi spovedania, în special la regi, preoţi şi dregătorii civili, prin care aceştia erau încurajaţi a se complace în tot felul de vicii şi crime, cu scopul de a le câştiga favorul. Apoi: întrebuinţarea forţei; înduplecarea conducătorilor civili a-i executa pe eretici şi a pune în aplicare sentinţele inchiziţiei. în Franţa iezuiţii poartă răspunderea pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu şi persecuţia hughenoţilor. De asemenea: revocarea edictului de la Nantes şi Revoluţia Franceză. In Spania, ISTORIA BISERICII 781 Ţările de Jos, Germania de Sud, Boemia, Austria, Polonia şi în alte ţări ei au condus operaţiile de masacrare a mii de oameni. Prin aceste metode ei au stăvilit Reforma în sudul Europei şi au salvat papalitatea de la ruină. Iuliu II (1550-5); Marcel (1555). Paul IV (1555-9) Pius IV (1559- 1565). Pius V (1566-72) Grigore XIII (1572-1585) a celebrat,în cadrul unei mise solemne, cu mare bucurie, vestea masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu (vezi pagina 789) Sixtus V (1585-1590). Urban VII (1590). Grigore XIV (1590-1) Inocenţiu IX (1591). Yüklə 4,02 Mb. Dostları ilə paylaş:
|