Marco Nese

Cattani intră direct în subiect:

— E ceva tulbure în cazul Marineo. Nu reuşesc încă să aflu despre ce e vorba. Dar mă îngrijorează graba cu care se doreşte închiderea cazului…

— Cercetările le conduci tu. Eu am avut grijă să transmit în Sicilia recomandări foarte favorabile despre tine.

Bărbatul trase cu voluptate din trabuc.

— Dar ce te face atât de bănuitor?

— Vedeţi, sunt multe elemente care mă frământă. Nu s-au găsit gloanţe în maşină, nu s-au găsit tuburi trase şi nici măcar urme de sânge. O treabă curată! Noi însă ştim că atunci când mafia ucide un reprezentant al statului, o face fără precauţii. Puţin îi pasă dacă se găsesc sau nu cartuşele, nu-i aşa? Atunci mă întreb unde a fost, în realitate, omorât Marineo? Într-un loc care trebuie să rămână absolut secret? Până acolo încât cadavrul să fie transportat în maşină,… cu toate riscurile?

— Văd că abordezi problemele magistral, sub toate aspectele, se limită să comenteze celălalt.

— Să sperăm că nu fără rezultat, răspunse Cattani şi se înclină către interlocutorul său. Există un alt element important. Am găsit cotoarele unor cecuri. Toate cecurile au fost folosite, dar cotoarele nu sunt completate. Proprietarul carnetului de cecuri nu scria nimic pe ele. E limpede că putea să cheltuiască şi să risipească după cum poftea, fără să se teamă că nu avea acoperire.

Se trase la marginea fotoliului ca să-i atragă mai bine atenţia:

— Cotoarele astea de cecuri se aflau într-un sertar, în casa lui Marineo.

O subretă cu boneţică albă, brodată, aduse cafea şi fursecuri. Stăpânul casei sorbi o gură de cafea şi aşeză la loc, cu exagerată atenţie, ceaşca pe farfurioara fragilă de porţelan.

— Tot ce-mi spui mi se pare fascinant. Continuă! Sunt sigur că vei face minuni! În ceea ce mă priveşte, dragă prietene, tu ştii că de trei ani sunt ţinut pe tuşă. Voiau să mă exileze la Şcoala superioară de poliţie.

Îşi ridică sprâncenele şi-şi strânse trabucul între dinţi.

— O nedreptate pe care a trebuit s-o îndur. Dar câţiva prieteni influenţi mi-au rămas aproape şi lucrează din culise ca eu să-mi reiau locul ce mi se cuvine!

Umbra unui surâs i se ivi din nou pe buzele subţiri.

— Curând voi ocupa un post de mare răspundere. Atunci te voi putea susţine mai bine, zise învăluindu-se într-un nor de fum.

Era un rămas bun. Se ridică şi, privindu-l pe Cattani în ochi, spuse:

— Prietene, să învăţăm secretul vieţii de la zicala marinărească: „înalţă pânzele şi urmează vântul!”

Vânt aici la Roma, acolo, jos, pare mai degrabă furtună, reflectă Cattani.

Comisarul se gândea din nou la Titti Pecci Scialoja. De Maria îi telefonase.

— Puteţi să veniţi când doriţi, răspunse ea cu o voce apatică, tot sunt mereu singură aici…

Se duseră la ea într-o joi după-masă. Ducesa îi conduse prin curtea interioară a palatului, îi îndrumă pe o scară somptuoasă şi îi pofti într-un salon cu aspect prăfuit, împodobit cu portrete mari, tapiserii şi oglinzi aurite. De aproape, avea un chip de fetiţă, ochi albaştri, calzi, încercănaţi, pe care paloarea feţei îi scotea şi mai bine în evidenţă. Purta o bluză neagră brodată cu fir auriu deasupra blue-jeans-ilor.

Mai frumoasă decât mi-o aminteam, se gândi Cattani.

— Am venit de curând aici, începu el. Doream să vă cunosc şi să schimbăm două vorbe.

Ochii fetei exprimau neîncredere.

— N-aţi găsit ceva mai bun ca să vă petreceţi timpul? întrebă cu ironie.

— Nu vorbiţi aşa! Vizita mea se vrea una amicală.

— Sunt onorată! schiţă, o plecăciune.

— Nu vă sunt prea simpatic, nu-i aşa?

Fata se aşeză picior peste picior. Era neliniştită. Febra nervozităţii îi înroşise fruntea, acoperind-o cu broboane de sudoare.

— Domnule comisar, spuse iritată, să lăsăm deoparte formalismele! Spuneţi-mi clar ce doriţi de la mine! Şi repede, vă rog!

Cattani se aşeză mai bine în fotoliul tapiţat cu damasc.

— Vedeţi, zise cu un aer profesionist, aş dori să desluşim împreună nişte ciudăţenii legate de sinuciderea mamei dumneavoastră, pe care eu nu le înţeleg.

— De exemplu?

— De exemplu… motivaţiile gestului.

Fata dădu din umeri:

— S-a scris în ziare: epuizare nervoasă…

— Înţeleg! Şi, scuzaţi-mă, unde s-a întâmplat? În camera aceasta?

— Da, în camera asta. S-a împuşcat stând pe fotoliul ăla blestemat.

Părea să fi renunţat la poziţia de apărare. Se decise să se arate amabilă şi oferi de băut.

Comisarul îşi duse la gură paharul de whisky, în timp ce o contempla, cu o plăcere sinceră, pe fata ghemuită în fotoliu, admirându-i mâinile frumoase ce tremurau uşor.

— Fumaţi? întrebă Cattani, încercând să creeze o atmosferă de încredere.

— Nu, dar dumneavoastră puteţi fuma dacă vreţi.

Îi întinse o cutie de lemn. El o deschise. Era pe jumătate plină cu ţigări. Conţinea şi un plic de chibrituri. Îşi luă o ţigară, deschise plicul şi-şi înfrână cu greu surpriza. Pe faţa interioară a plicului era o pată rotundă de culoare maro. Sânge! Drace, ăsta e un adevărat noroc!

Cattani păstră câteva secunde pliculeţul în palmă, după care îl lăsă să alunece în mod firesc în buzunarulde la haină.

Mai puse câteva întrebări amabile în timp ce plicul de chibrituri părea că-i arde buzunarul.

— Domnişoară, spuse, mi-a făcut cu adevărat plăcere să vă cunosc.

Fata se ridică obosită.

Încercă să glumească:

— Nu ştiu dacă dumneavoastră, cei de la poliţie, obişnuiţi să vă pierdeţi întotdeauna aşa timpul.

— Nu e timp pierdut, făcu el cu amabilitate. Pot să vă spun că e foarte plăcută o discuţie cu dumneavoastră.

Se înclină şi-i sărută mâna, luându-şi la revedere.

Vizita i se păru puţin cam infructuoasă, aproape un capriciu, acum când orice clipă cu care se îndepărta de ora crimei micşora şansele de a-i descoperi pe vinovaţi.

Îşi promise să nu se mai lase prins în ritmul acesta vag al insulei.

În aceeaşi zi, după ce a părăsit palatul ducesei, l-a însărcinat pe De Maria să facă două cercetări. Dorea să ştie pe al cui nume era înregistrat contul curent deschis la Banca Populară a Meşteşugarilor şi purtând numărul 804/36 ştampilat pe cotoarele cecurilor găsite în biroul lui Marineo şi voia să dea laboratorului criminalistic, pentru examen, pata de sânge de pe cutia de chibrituri.

De Maria formă numărul de telefon al băncii. Se dădu drept un funcţionar de la Banca Siciliei care suna de la Palermo:

— Şi pentru că trebuie să vă plătim un cec cu o semnătură ilizibilă, îmi puteţi da, vă rog, numele titularului şi să-mi spuneţi dacă are acoperire?

De partea cealaltă se auzi zgomotul receptorului pus pe masă. Câteva secunde şi o voce îi furniza informaţiile cerute: Numărul de cont corespundea unui nume nobil, dar care era, evident, fals: Antonio Fiordaliso. Exista un detaliu şi mai surprinzător: contul fusese închis pe 14, luna trecută.

La o zi după omorârea lui Marineo! observă Cattani.

Era singur în biroul său. Se gândea la toate acele elemente, încă izolate, dar care se înmulţeau, când De Maria ciocăni la uşă şi băgă capul înăuntru:

— Îmi permiteţi? spuse arătându-i nişte hârtii. Iată raportul laboratorului: Pata de sânge aparţine grupei „O”, negativ… Pare să fie foarte rară.

— Şi ducesa Eleonora ce grupă de sânge avea? întrebă Cattani.

— Ducesa – nu ştiu, făcu De Maria aşezându-se, dar cei de la criminalistică spun că grupa „O” negativ este aceeaşi cu a lui Marineo.

Cattani rămase perplex. Ochii îi rătăceau în gol.

— Asta nu poate să fie o simplă, amărâtă de coincidenţă.

Dădu cu pumnul în masă.

De Maria credea că înţelege unde vrea să ajungă. Dar nu era sigur, ezita. La sfârşit îşi exprimă gândul:

— Vreţi să spuneţi că Marineo a fost ucis în casa ducesei?

După expresia lui Cattani, înţelese că a nimerit la ţintă şi continuă cu un aer stupefiat:

— Ucis şi apoi transportat pe ascuns în maşină. Dar cine ar fi putut să facă asta? Şi pentru ce?

Comisarului i se citea încordarea pe chip. Ignoră întrebările lui De Maria şi ceru date despre proprietarul Băncii Populare a Meşteşugarilor.

— Se numeşte Ravanusa, spuse De Maria. Un tip greu!

— Un tip foarte greu… repetă Cattani sarcastic. Vreau să mă duc să-l cunosc şi eu pe tipul ăsta greu… Ador halterele!

Când trecu pragul băncii, un funcţionar îi ieşi în întâmpinare, serviabil:

— Pot să vă fiu de folos cu ceva, domnule comisar?

— Aş vrea să-mi deschid un cont aici, la dumneavoastră.

Funcţionarul făcu o plecăciune exagerat de respectuoasă, îl rugă să-l scuze şi dispăru în spatele unei uşi de nuc. Câteva secunde, şi în prag apăru un bărbat până în cincizeci de ani, elegant, cu privire pătrunzătoare şi cu un zâmbet larg.

— Extrem de onorat, domnule comisar! Mă numesc Ravanusa. Sunt deosebit de fericit să vă am printre clienţii băncii mele. Veniţi, vă rog!

Îl conduse în biroul său, în timp ce umilul funcţionar se grăbea să completeze nişte formulare complicate şi să pregătească un carnet de cecuri. Avu grijă să-l introducă într-un etui de piele şi, câteva minute mai târziu, intră în biroul lui Ravanusa:

— Totul e gata, domnule Cattani, anunţă el cu un aer triumfător. Doar câteva mici semnături: una aici, alta aici şi încă una aici. Poftiţi!

— Vă felicit pentru eficienţa dumneavoastră, mulţumi Cattani.

— Vai, da' se poate? se apără Ravanusa. Dacă putem să servim bine un client, e o plăcere pentru noi.

În timp ce vorbea, făcea gesturi ample cu mâna stângă. Şi briliantul pe care-l purta pe degetul mic trasa cercuri de lumină în aer.

Îi iese ipocrizia prin toţi porii, aprecie în gând Cattani.

— Şi, pentru că am avut norocul să vă cunosc, spuse Ravanusa, permiteţi-mi să vă invit, pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră, mâine seară la o recepţie pe care o dăm noi la Cercul oamenilor de cultură.

Iată-mă integrat în viaţa acestui colţ uitat de Dumnezeul Groaznic ar fi să le fiu simpatic. În definitiv, aş fi putut să mă nasc aici, să mă căsătoresc cu fata de pe strada vecină, să joc cărţi cu farmacistul căruia să-i seduc nevasta. Brrr!

Se simţi puţin trist pentru toţi aceşti oameni izolaţi pe care, iată, doar crima îi conecta la restul lumii.

Mica orchestră atacă un slow languros şi toţi comesenii părăsiră mesele la care cinaseră, îndreptându-se spre terasa luminată a giorno. Câteva perechi începură să danseze. Cattani şi Else se amestecară în lumea care roia veselă şi, după puţin, se pierdură din vedere.

El dădu peste bancherul Ravanusa, care avea în mână o cupă de şampanie. Era bronzat şi părea într-o formă deosebită.

— Nu dansaţi, domnule? Sunt sigur că multe doamne s-ar simţi flatate, norocoase chiar, să danseze cu dumneavoastră şi, în felul ăsta, petrecerea ar fi mult mai apreciată.

— Adevărul e, spuse Cattani cu ostentativă indiferenţă, că nu am făcut niciodată o pasiune pentru dans.

— Şi care ar fi pasiunile dumneavoastră, dacă îmi e permis să fiu indiscret? chicoti Ravanusa, insinuant.

— Florile! În mod special îmi place crinul.

— Adevărat?!

Dacă bancherul rămăsese surprins sau dacă înregistrase vreo aluzie, nu lăsa desigur să transpară. Continua să surâdă cu aerul acela superior.

Între timp, Corrado fu acostat de un bătrânel vioi, cu o coroană de păr alb zbârlit.

— Aş vrea să-mi îngăduiţi să mă prezint: Sunt baronul Platto, poet…

— Da, încuviinţă Cattani, ne-am cunoscut în timpul cinei.

— Dumneavoastră veniţi de la Milano, nu-i aşa? L-aţi cunoscut pe colegul meu, Eugenio Montale?

— Personal, nu. Şi, din păcate, nici măcar n-am citit ceva scris de el. Cunoştinţele mele în materie de poezie se opresc la băncile şcolii şi la câteva din textele cântecelor lui Brel.

Poetul clătină din cap cu un aer dezamăgit şi se apropie de bufet ca să-şi schimbe cupa goală de şampanie cu alta, bineînţeles, plină.

Sala de recepţii spaţioasă, ornamentată din plin cu aranjamente florale şi corpuri de iluminat, reunise societatea „aleasă” din Trapani, veselă şi aparent lipsită de grijă. Femei elegante şi radioase, încărcate de bijuterii, rătăceau de colo-colo. Un grup de tineri, retras într-un colţ, deborda de bună-dispoziţie. Muzica îi învăluia pe toţi într-o atmosferă destinsă. Era locul în care o persoană nou-sosită în oraş putea cunoaşte şi fi cunoscută, cvasioficial, de lumea importantă a regiunii.

— Domnule Cattani!

Comisarul se întoarse şi văzu un bărbat cu figură de viezure care ţinea de braţ două fete frumoase, fandosite şi zâmbitoare.

— Domnule Cattani, îmi permiteţi? Sunt avocatul Terrasini, iar acestea sunt nepoţelele mele.

Auzindu-se prezentate, cele două tinere înclinară capul într-o parte, accentuând şi mai tare zâmbetele nătânge. Nepoate, ce să spun! îşi zise ironic Cattani.

Avocatul Terrasini lăsă fetele şi-l luă deoparte pe comisar.

— Iertaţi-mă că vă deranjez tocmai acum, dar eu sunt executorul testamentar al domnului Marineo. Mă ocup de interesele văduvei, aşa cum veţi afla. Aş putea să vă întreb dacă cercetările înaintează, dacă se întrevede puţină lumină? Înţeleg că nu-mi puteţi da detalii, dar dacă aţi putea să mă faceţi să înţeleg, aşa, în general…

— Domnule avocat, nu vă pot spune chiar nimic, afirmă cu simplitate Cattani, după care păru să se răzgândească şi reluă, în timp ce Terassini îşi ciuli urechile, sperând că va afla ceva:

— Şi totuşi, vă pot informa despre un lucru… S-a apropiat adineauri de mine un tip pe care acum nu-l mai zăresc. A spus că vrea să-mi vorbească de Marineo, dar, pe urmă, a dispărut.

— Şi s-a prezentat cumva?

— Da, a spus că se numeşte Fiordaliso. Dacă îl vedeţi cumva, trimiteţi-l la mine, vă rog. Aş fi foarte curios să-l ascult.

— Dacă mi se întâmplă… Dar n-am auzit niciodată de numele ăsta… Fiordaliso!

Cattani îl văzu pe avocatul Terrasini îndepărtându-se cu un aer năucit. Şi, în timp ce-l urmărea cu privirea, întâlni ochii unei femei superbe, stând singură, cu un pahar de whisky în mână, cu trupul suplu, înfăşurat într-o rochie extrem de elegantă, lungă şi neagră. Avea o figură deschisă, o atitudine sigură şi plină de mândrie. Cattani o fixă îndelung. Ea ridică imperceptibil un colţ al gurii într-un surâs maliţios şi se îndreptă spre comisar, ca atrasă de un magnet.

— Ce faceţi? spuse cu o voce caldă. (Seducătoare! gândi imediat Cattani). Mă observaţi de departe? Vă e frică să mă priviţi de aproape? Mă numesc Olga Camastra… Lăsaţi teama la o parte, cred c-aţi întâlnit şi oameni mai periculoşi decât mine nu?

O femeie isteaţă şi abilă. La douăzeci şi cinci de ani, o tânără fermecătoare, dar fără carte şi fără avere, îl luă de bărbat pe contele de Camastra, cu patruzeci de ani mai bătrân decât ea. Şi acum, rămasă văduvă, cucerise dreptul de a se făli cu titlul de nobleţe. Dar, mai ales, moştenise o avere uriaşă Şi cum nu-i lipsea spiritul de iniţiativă, a pus pe picioare o societate de construcţii. „Aruncase var pe blazon!” murmurau gurile rele, neputând să-şi reţină invidia.

— Deci, comisare, chiar vă e frică de mine?!

Cattani o privi în ochii negri, plini de lumină:

— Poate, răspunse acesta încercând să pară flegmatic. Cred că intuiesc femeile de tipul dumneavoastră. Excesul, chiar atunci când este vorba de frumuseţe, este întotdeauna periculos. Baronul Platto, pe care tocmai l-am cunoscut, ar putea să confirme.

Contesa izbucni în râs, amuzată şi măgulită totodată:

— Hai, spuneţi-mi sincer! Câte victime am în spate? Câte cadavre ascunse în stâlpii construcţiilor mele?

— Nu, negă moale Cattani întorcându-şi privirea. Nu făceam aluzie la acest fel de pericol.

O fixă cu o privire ciudată, aproape obraznică:

— Eu vă văd ca pe o regină a inimilor şi în acest sens îmi imaginez o mulţime de victime, mai multe decât toţi stâlpii construcţiilor dumneavoastră.

Din mulţime apăru chipul drăgălaş al Elsei. Ca o umbră, o urma Nanni Santamaria care dansase cu ea toată seara. Când Else îşi văzu bărbatul făcând pe curtezanul contesei, avu o reacţie aproape isterică.

— Aa, iată-te aici, bărbăţele! Nu mai reuşeam să înţeleg unde dracului te-ai ascuns.

— Ştii bine că mulţimea mă enervează, spuse încet Cattani. Am fost aici tot timpul…

Nu e un răspuns prea convingător, prietene! gândi ea. Nu e deloc convingător…

— Dacă vreţi să ştiţi, comisarul îmi mărturisea că dumneavoastră reprezentaţi pentru el încarnarea idealului feminin, interveni contesa, pe care o amuza să zgândăre gelozia nevestelor neglijate.

Abia în clipa aceea Cattani păru să-l observe pe Santamaria. Îl măsură din cap până în picioare, întâi îi face cadouri fetiţei mele, acum se lipeşte de nevastă-mea, gândi el. Începe să devină sâcâitor…

Apăru din nou silueta puţin încovoiată a lui Platto, care golea al nu ştiu câtelea pahar de alcool.

— Cine moare, zace şi cine trăieşte, trăieşte în pace… Permiteţi? Sunt baronul Platto, poetul… Colegul meu, Eugenio Montale, trăieşte în pace… sper… Nu-i aşa, comisare?

Aşa Curte, aşa bufon, îşi zise Cattani. Aici până şi nebunii sunt nobili. Încep să mă simt chiar mândru că sângele meu nu este albastru, ci roşu… ca al lui Marineo… La naiba!

Se întoarse brusc spre perete, dar acolo îşi întâlni imaginea reflectată de o oglindă. Făcu iarăşi stânga-mprejur şi se mulţumi să pară amuzat privind „dansul nupţial” al lui Santamaria în jurul femeii aceleia blonde, soţia sa.

MOARTEA UNUI POLIŢIST.

Fata stătea pe o băncuţă, strângându-şi genunchii cu mâinile ei mici şi delicate. Chipul său exprima o frică paralizantă.

Poliţistul De Maria sosi în grabă şi-şi dădu seama imediat că logodnica lui era foarte înspăimântată.

— Anna, ce-i cu faţa asta?! Ce-i cu tine?! Spune-mi! Spune repede!

— E din cauza fratelui meu. L-au mutat la altă închisoare… L-au transferat la Palermo, la puşcăria Ucciardone şi e îngrozit. Ar vrea să te vadă. Spune că are ceva important să-ţi comunice. Te duci? Nu-i aşa că o să te duci? Te rog…

— Sigur! Mă duc chiar azi, o asigură De Maria.

La întoarcerea de la Palermo, poliţistul o chemă la telefon pe logodnica sa:

— Da, am vorbit. E într-adevăr foarte important. Stai liniştită, eu trebuie să-l văd imediat pe comisar.

În apartamentul lui Cattani sună telefonul. Comisarul era chiar lângă aparat şi ridică imediat receptorul:

— Alo?

De cealaltă parte se auzi un clic, ca atunci când se închide telefonul. Două minute şi soneria se auzi din nou:

— Sunt eu, De Maria.

— Aha! făcu comisarul, tu erai şi adineauri?

— Nu, eu am sunat numai acum.

— Bine, nu-i nimic. Spune-mi tot!

Vocea poliţistului trăda nelinişte:

— Am fost la închisoare să-l văd pe fratele Annei. Trebuie să vă văd imediat, comisare! Sunt la barul din piaţă, la trei blocuri de casa dumneavoastră, acolo unde întoarce autobuzul.

— Vin imediat…

În timp ce agăţa receptorul, De Maria nu dădu atenţie tânărului îndesat, cu faţă colţuroasă, care intrase în bar ţinând în mână o pungă de plastic. Poliţistul se apropie de tejghea şi tânărul îl urmă cu o încetineală voită. Când ajunse la doi paşi de el, băgă mâna în pungă şi scoase un pistol. Avea ochii aţintiţi în ceafa lui De Maria. Îndreptă arma spre el şi trase. Corpul lui De Maria se izbi de tejghea şi alunecă la pământ.

Nimeni nu se mişcă. Toţi păreau împietriţi. Doar proprietarul barului, pradă unei crize de isterie, urla ca un apucat. Ucigaşul îl înşfacă de guler şi îi răcni în faţă:

— Taci! Taaci! şi, înainte de a băga pistolul în punga de plastic, ţinti din nou capul poliţistului făcând să răsune un alt foc.

Ieşi fără grabă. Dădu colţul şi dispăru, chiar în clipa când Cattani apăru din direcţia opusă. Acestuia tocmai îi ajunseseră la urechi urletele înspăimântate ale clienţilor care nu mai reuşeau să se controleze văzând corpul acela inert, căzut la picioarele lor.

— Sunt doar lucruri fără importanţă, repeta monoton tânărul.

Se ghemuise tot într-un colţ. Un zâmbet nervos îi provoca din când în când un tremur pe partea stângă a obrazului.

Cattani îşi roti privirea de jur împrejurul celulei reci a închisorii:

— Ascultă-mă! spuse cu glas scăzut şi prudent. Nu te aude nimeni. Repetă-mi fără frică ce i-ai destăinuit lui De Maria.

— Deci nu vreţi să mă înţelegeţi? E o prostie ceea ce spuneţi dumneavoastră. Eu nu i-am destăinuit nimic, insista cu încăpăţânare tânărul deţinut.

— Şi atunci, de ce ai cerut să vorbeşti cu De Maria?

— Probleme de familie, ridică din umeri tânărul. Sora mea, Anna, a rămas singură, suntem orfani. Şi chiar dacă stau închis aici, înăuntru, sunt dator s-o protejez. Şi pentru că acest De Maria îi dădea târcoale, voiam să înţeleg cam ce intenţii avea.

Comisarul începu să-şi piardă răbdarea.

— Băiatul ăla a fost omorât pentru că tu i-ai transmis ceva. Ceva ce nu trebuia să ştie. Dacă eşti bărbat, trebuie să-mi spui despre ce este vorba!

— Eu, domnule comisar? se vaită tânărul. Dar eu nu ştiu nimic. Voiam doar să aflu dacă intenţiona să se căsătorească cu sora mea. Jur!

Cattani îl fixă cu intensitate.

— Tu ai ales, scrâşni el printre dinţi. Sper c-ai ales bine. Dar dacă te vei răzgândi, anunţă-mă prin sora ta.

Sora lui; Anna Caruso, făcea curat în bucătărie când comisarul sună la uşă. Nu păru surprinsă să-l vadă. Se dădu deoparte în tăcere ca să-i facă loc să intre. Îmbrăcată în doliu, părea să aibă mai mulţi ani decât cei douăzeci pe care de abia-i împlinise.

— Am nevoie de ajutor, spuse Cattani. Aş vrea să ştiu dacă logodnicul dumitale ţi-a mărturisit lucruri mai speciale, dacă ţi-a spus ceea ce aflase din discuţia cu fratele dumitale.

Fata nici măcar nu ridică ochii.

— Îmi pare rău că te chinui cu aceste întrebări, urmă Cattani, dar şi eu ţineam la De Maria. Dacă dumneata ai un indiciu… orice ar putea fi de mare folos.

— Nu ştiu nimic, făcu fata sec, cu răutate parcă.

— Ar trebui să ştii măcar de ce fratele dumitale ceruse să-l vadă pe De Maria.

— Probleme de familie, murmură Anna. Voia să ştie când avea de gând să mă ia de nevastă. Asta-i tot…

— Da, şi dumneata – acelaşi refren?! se enervă comisarul. Ştii că te-aş putea acuza pentru că-mi ascunzi adevărul?

Obosită, Anna îşi ridică fruntea şi îndreptă spre Cattani o privire încărcată de durere adâncă.

— Şi credeţi că mai îmi pasă?

Un vânt african puternic, împingea continuu nori uriaşi, încărcaţi de ploaie. Erau nori galbeni, plini de nisipul deşertului, răspândind în jur o lumină ireală, sulfuroasă. Ploile de nisip se abat frecvent deasupra Siciliei, lăsând ca semn al trecerii lor maşinile acoperite cu un văl de praf şi oamenii toropiţi de toridele respiraţii africane.

Africa, acest monstru enigmatic de care Sicilia nu se desprinsese niciodată definitiv. Cu doar o sută de ani în urmă, din acel bazar nesfârşit, puteai să cumperi, cu câteva mărgele sau o puşcă, un om. Ce preţ avea un om în Sicilia? Siluetele trecătorilor, chircite în încercarea de a evita vântul păreau să spună că preţul nu putea fi prea mare…

Cattani era negru de supărare. Se îndrepta spre birou. Lumina aceea îl irita şi mai mult. Strategia sa părea că-l adusese într-un punct mort. La fiecare mişcare suferea un eşec. Totul se închidea, totul se bloca. Şi acum? Ajuns în acest punct mort, ce naiba mai putea face? Opri maşina în parcarea Prefecturii, îşi luă pistolul pe care-l ţinea permanent în bord când conducea şi se îndreptă grăbit spre camera sa. Îl ajunse din urmă adjunctul său, Altero, având figura unuia care are doliu în familie.

— Nimic nou, din păcate. Ştim numai că ucigaşul lui De Maria era foarte tânăr…

Intrară împreună în lift:

— Facem şi alte cercetări, făcu zelos Altero, ca şi cum ar fi vrut să se scuze pentru bezna totală în care se mişcau.

Ajunseră în biroul lui Cattani. Comisarul se întoarse brusc şi-l fulgeră pe Altero cu privirea:

— Faceţi-vă un examen al conştiinţei şi spuneţi-mi dacă nu-mi ascundeţi nimic!