Marea cameră Hotărârea (fond)

I. Circumstanţele cauzei

A. Originea cauzei

14. În momentul prăbuşirii URSS, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah („RANK”) era o provincie autonomă a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan („RSS Azerbaidjan”). Situată pe teritoriul acestei republici, RANK se întindea pe o suprafaţă de 4 388 km². La acea vreme, nu exista o graniţă comună între Nagorno-Karabah (în armeană, „Artsakh”) şi Republica Sovietică Socialistă Armenia („RSS Armenească”), care erau separate de teritoriul azer; zona în care erau cel mai învecinate era raionul Lachin, care includea o bandă terestră având mai puţin de 10 kilometri lăţime, deseori numită „coridorul Lachin”.

15. Potrivit recensământului sovietic din 1989, RANK avea o populaţie de aproximativ 189 000 de locuitori, din care 77% armeni, 22% azeri şi unii membri ai minorităţilor ruse şi kurde.

16. La începutul anului 1988, au avut loc demonstraţii în Stepanakert, capitala regională a RANK, precum şi la Erevan, capitala armeană. Manifestanţii cereau anexarea Nagorno-Karabah la Armenia. La 20 februarie 1988, sovietul RANK a prezentat Sovietului Suprem al RSS Armeneşti, Sovietului RSS Azerbaidjan şi URSS-ului o cerere ca acestei regiuni să i se permită să se desprindă de Azerbaidjan şi să fie anexată Armeniei. La 23 martie 1988, Sovietul Suprem al URSS a respins această cerere. În iunie, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului a respins la rândul său cererea, cel al Armeniei votând însă în favoarea unificării.

17. De-a lungul anului 1988, manifestaţiile prin care se cerea unificarea au continuat. Raionul Lachin a făcut obiectul unor atacuri şi al unor baraje rutiere. Numeroase persoane au fost victime ale ciocnirilor, iar refugiaţii, care erau de numărul sutelor de mii în ambele tabere, au trecut din Armenia în Azerbaidjan şi invers. În consecinţă, la 12 ianuarie 1989, URSS a plasat RANK sub controlul direct al Moscovei. Ulterior, la 28 noiembrie în acelaşi an, controlul provinciei a fost predat Azerbaidjanului. Câteva zile mai târziu, la 1 decembrie, Sovietul Suprem al RSS Armene şi Consiliul Regional Nagorno-Karabah au adoptat o rezoluţie comună „privind reunificarea Nagorno-Karabah şi Armenia”.

18. La începutul anului 1990, întrucât conflictul s-a agravat, trupele sovietice au ocupat Baku şi Nagorno-Karabah, ultima fiind plasată sub stare de urgenţă. Ciocniri violente, în care forţele sovietice au intervenit ocazional, au continuat între armeni şi azeri.

19. La 30 august 1991, Azerbaidjanul şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Această declaraţie a fost ulterior oficializată prin adoptarea, la 18 octombrie 1991, a legii constituţionale privind independenţa naţională. La 2 septembrie 1991, Sovietul RANK a anunţat înfiinţarea „Republicii Nagorno-Karabah” („RNK”), care includea RANK şi raionul azer Shahumyan, şi a declarat că această republică nu se mai află sub jurisdicţia azeră. La 26 noiembrie 1991, parlamentul azer a abolit autonomia de care beneficia anterior Nagorno-Karabah. În cursul unui referendum organizat în regiune la 10 decembrie 1991, 99,9% dintre alegători au votat în favoarea secesiunii. Cu toate acestea, populaţia azeră a boicotat consultarea. În aceeaşi lună, Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi trupele sovietice au început să se retragă din regiune. Controlul militar al Nagorno-Karabah trecut repede în mâinile armenilor din Karabah. La 6 ianuarie, 1992, „RNK”, pe baza rezultatelor referendumului, şi-a reafirmat independenţa faţă de Azerbaidjan.

20. La începutul anului 1992, conflictul a degenerat treptat într-un război. La sfârşitul anului 1993, trupele de origine armeană controlau aproape tot teritoriul fostei RANK şi şapte regiuni azere învecinate (Lachin, Kelbajar, Jabrayil, Gubadly şi Zangelan, precum şi porţiuni mari din Agdam şi Fizuli).

21. La 5 mai 1994, în urma unei medieri din partea Rusiei, Armenia, Azerbaidjan şi „RNK” au semnat un acord de încetare a focului (Protocolul de la Bishkek), care a intrat în vigoare la 12 mai 1994.

22. Într-un raport din decembrie 1994 intitulat „Şapte ani de conflict în Nagorno-Karabah”, asociaţia Human Rights Watch estima că, între 1988 şi 1994, între 750 000 şi 800 000 de azeri au fost forţaţi să părăsească Nagorno-Karabah, Armenia şi cele şapte raioane azere învecinate cu Nagorno-Karabah. Potrivit informaţiilor comunicate de autorităţile armene, conflictul a dus la înregistrarea a 335 000 de refugiaţi armeni din Azerbaidjan şi 78 000 de persoane strămutate în interiorul Armeniei (persoane plecate din regiunile de graniţă ale Armeniei cu Azerbaidjanul).

B. Situaţia actuală

23. Potrivit guvernului armean, „RNK” controlează 4 061 km² din fosta Regiune Autonomă Nagorno-Karabah. Există controverse cu privire la suprafaţa exactă pe care o ocupă cele două raioane parţial cucerite, dar se pare că, în cele şapte raioane limitrofe, teritoriul ocupat reprezintă o suprafaţă totală de 7 500 km².

24. Estimările privind numărul actual de locuitori din Nagorno-Karabah sunt între 120 000 şi 145 000 de persoane, dintre care 95% de etnie armeană. Practic, nu au mai rămas azeri.

25. Conflictul nu a fost încă soluţionat în plan politic. Independenţa autoproclamată a „RNK” nu a fost recunoscută de niciun stat şi nicio organizaţie internaţională. Încălcările repetate ale acordului de încetare a focului din 1994 de-a lungul graniţelor, au provocat multe decese, iar discursul autorităţilor rămâne ostil. În plus, potrivit mai multor rapoarte internaţionale, tensiunea a crescut în ultimii ani şi cheltuielile militare au crescut brusc atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan.

26. Numeroase propuneri avansate în vederea unei soluţionări paşnice au eşuat. S-au desfăşurat negocieri sub egida OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) şi a Grupului de la Minsk. La Madrid, în noiembrie 2007, cele trei ţări care asigură copreşedinţia Grupului – Statele Unite ale Americii, Franţa şi Rusia – au prezentat Armeniei şi Azerbaidjanului o serie de principii de bază pentru un acord. Aceste principii, care au fost ulterior actualizate, propun revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabah, instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut provizoriu care să prevadă garanţii de securitate şi independenţă, crearea unui coridor care să lege Armenia de Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a unui statut definitiv al Nagorno-Karabah printr-un referendum cu caracter obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor de a reveni în locurile în care au trăit înainte, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui inclusă o operaţiune de menţinere a păcii. Ideea de bază a fost că aprobarea acestor principii de către Armenia şi Azerbaidjan ar permite pregătirea unui acord complet şi detaliat. După deplasările intense ale diplomaţilor Grupului de la Minsk şi după un număr de întâlniri între preşedinţii celor două ţări în 2009, dinamica s-a stins în 2010. Până în prezent, părţile implicate în conflict nu au semnat un acord formal cu privire la principiile de bază.

27. La 24 martie 2011, Grupul de la Minsk a prezentat un Raport privind misiunea de evaluare în teren desfăşurată de copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah (Report of the OSCE Minsk Group Co-Chairs’ Field Assessment Mission to the Occupied Territories of Azerbaijan Surrounding Nagorno-Karabakh), al cărui rezumat prezintă următoarele informaţii:
„Copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk au desfăşurat între 7 şi 12 octombrie 2010 o misiune de evaluare în teren în cele şapte teritorii ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah, pentru a evalua situaţia generală, în special în plan umanitar. Aceştia au fost însoţiţi de reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu al OSCE şi de echipa sa, care le-a asigurat sprijin logistic, precum şi de doi experţi ai UNHCR şi un membru al misiunii de anchetă trimis la faţa locului, în 2005, de către OSCE. Aceasta a fost prima misiune efectuată de comunitatea internaţională în aceste teritorii începând cu anul 2005; a fost, de asemenea, pentru prima dată în 18 ani când reprezentanţii ONU s-au deplasat la faţa locului.

Parcurgând peste o mie de kilometri în aceste teritorii, copreşedinţii au putut constata în ce măsură sunt distructive consecinţele conflictului din Nagorno-Karabah şi lipsa unei soluţionări paşnice a acestuia. Oraşe şi sate care existau înainte de conflict au fost abandonate şi sunt aproape în întregime în ruină. Nu există cifre exacte, dar, potrivit estimărilor aproximative, populaţia totală este de 14 000 de persoane, care trăiesc în aşezări mici şi în oraşele Lachin şi Kelbajar. Copreşedinţii consideră că nu s-a produs nicio creştere semnificativă a populaţiei începând din 2005. Coloniştii, cea mai mare parte persoane de etnie armeană provenind din alte regiuni ale Azerbaidjanului şi relocate în teritorii, trăiesc în condiţii precare, cu o infrastructură rudimentară, cu o slabă activitate economică şi cu acces limitat la serviciile publice. Multe dintre aceste persoane nu au acte de identitate. Din punct de vedere administrativ, cele şapte teritorii, fosta regiune Nagorno-Karabah şi alte regiuni au fost grupate în opt raioane noi.

Constatarea durităţii situaţiei din aceste teritorii a consolidat convingerea copreşedinţilor că status quo-ul este inacceptabil şi că doar o soluţionare paşnică care să rezulte din negocieri poate da perspectiva unui viitor mai bun, mai puţin precar pentru foştii locuitori ai acestor teritorii. Aceştia solicită liderilor tuturor părţilor să se abţină de la a desfăşura în aceste teritorii sau în alte zone disputate activităţi care ar fi în detrimentul încheierii unui acord definitiv sau care ar schimba caracterul acestor regiuni. De asemenea, recomandă luarea unor măsuri pentru a proteja cimitirele şi locurile de cult aflate în aceste teritorii şi pentru a clarifica statutul coloniştilor care nu au acte de identitate. Copreşedinţii intenţionează să efectueze misiuni suplimentare în alte zone afectate de conflictul din Nagorno-Karabah, însoţiţi de experţi din instituţii internaţionale competente care pot să participe la punerea în aplicare a unui acord de pace.”
28. La 18 iunie 2013, preşedinţii ţărilor care exercită copreşedinţia Grupului de la Minsk au publicat o declaraţie comună cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah:
„Noi, preşedinţii Republicii Franceze, Statelor Unite ale Americii şi Federaţiei Ruse, ţări care exercită copreşedinţia Grupului OSCE de la Minsk, ne menţinem angajamentul de a ajuta părţile aflate în conflict în Nagorno-Karabah să ajungă la o soluţionare paşnică şi durabilă. Regretăm profund faptul că, în loc să încerce să găsească o soluţie bazată pe interese reciproce, părţile au continuat să obţină un avantaj unilateral în procesul de negociere.

Continuăm să credem cu tărie că elementele descrise în declaraţiile ţărilor noastre din ultimii patru ani trebuie să fie temelia oricărei soluţionări juste şi durabile a conflictului din Nagorno-Karabah. Aceste elemente trebuie să fie considerate ca un tot integrat şi orice tentativă de a selecta unele elemente în detrimentul altora va face imposibilă obţinerea unei soluţii echilibrate.

Reafirmăm că doar o soluţie negociată poate aduce pacea, stabilitatea şi reconcilierea, deschizând oportunităţi de dezvoltare regională şi cooperare. Folosirea forţei militare, care a creat situaţia actuală de confruntare şi instabilitate, nu va rezolva conflictul. O reluare a ostilităţilor ar fi catastrofală pentru populaţia din regiune, antrenând pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri, noi refugiaţi, precum şi costuri financiare enorme. Cerem liderii tuturor părţilor să reafirme principiile de la Helsinki, în special cele referitoare la nefolosirea forţei sau ameninţării cu forţa, integritatea teritorială, egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. De asemenea, facem apel ca aceştia să se abţină de la orice acţiuni sau declaraţii care ar putea să crească tensiunea în regiune şi să conducă la o escaladare a conflictului. Liderii trebuie să-şi pregătească oamenii pentru pace, nu pentru război.

Ţările noastre vor continua să acţioneze în strânsă legătură cu părţile. Cu toate acestea, este responsabilitatea fiecăreia dintre părţi să pună capăt conflictului din Nagorno-Karabah. Credem cu tărie că a întârzia în a ajunge la un acord echilibrat în contextul unei păci globale este un fapt inacceptabil şi îndemnăm liderii Azerbaidjanului şi Armeniei să se concentreze cu o energie reînnoită pe problemele care au rămas nesoluţionate.”