Marea cameră Hotărârea (fond)

I. Introducere

1. Hotărârea Sargsyan este geamăna hotărârii Chiragov şi alţii. Motivele procedurale ale dezacordului nostru cu majoritatea în cea de a doua sunt valabile, în mare parte, şi pentru prima, pur şi simplu pentru că punctele slabe, atât din una, cât şi din cealaltă, sunt similare. La fel ca în cauza Chiragov şi alţii, prezenta cauză ridică problema compatibilităţii dreptului internaţional umanitar cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrebare la care majoritatea evită să răspundă. Încă o dată, majoritatea evită probleme spinoase ale cauzei, atât în ceea ce priveşte probele furnizate cu privire la aspectele juridice legate de jurisdicţia statului pârât pe linia de armistiţiu şi zona adiacentă, cât şi cele legate de responsabilitatea statului de a proteja civilii care se află pe teritoriul său²⁰. Deşi a recunoscut că Golestanul este situat într-o zonă în care nimeni nu poate pătrunde din cauza pericolului de a muri şi că refuzul statului pârât de a permite civililor accesul la casele, bunurile şi mormintele familiilor, pe care susţin că le au în această zonă militară extrem de sensibilă, este „justificat”, majoritatea susţine că ar fi trebuit, pe baza propunerii politice de la Madrid²¹, ca statul să ia ceea ce majoritatea desemnează vag ca „alte măsuri”, fără a aduce precizări suplimentare în acest sens. Tratând cauzele Chiragov şi Sargsyan ca o cvasi-problemă interstatală şi sugerând că cele două state pârâte în aceste cauze trebuie să aplice acelaşi tip de „alte măsuri”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului vrea să trimită un mesaj părţilor în conflict. În general, din hotărâre transpare o nemulţumire asimilabilă unei dezaprobări a procesului de negociere. Fără a afirma cu claritate, dar implicit, majoritatea lasă să se înţeleagă în motivarea sa că instanţa europeană nu mai poate aştepta mult timp ca politicienii să soluţioneze conflictul din Nagorno-Karabah şi că, dacă este necesar, este dispusă să se substituie diplomaţiei, având în vedere faptul, criticat de majoritate, că negocierile de pace „nu au condus la niciun rezultat concret” (pct. 236).

II. Neepuizarea căilor de atac interne

A. Cadrul constituţional şi legal

2. Majoritatea respinge excepţia legată de neepuizarea căilor de atac interne pe baza a două argumente: pe de o parte, guvernul pârât nu a explicat modul în care cadrul constituţional şi legal disponibil a fost aplicabil în cazul specific al reclamantului şi, pe de altă parte, nu a comunicat suficiente informaţii privind natura şi rezultatul procedurilor civile în faţa instanţelor azere de către persoane de etnie armeană. Aceste argumente nu sunt valabile. Majoritatea ignoră faptul că nicio dispoziţie constituţională sau legală a statului pârât nu interzice persoanelor de etnie armeană să deţină bunuri sau să revină în Azerbaidjan şi nici nu le privează de bunurile lor ca urmare a conflictului din Nagorno-Karabah. În plus, majoritatea respinge în bloc aplicabilitatea la pretenţiile reclamantului a prevederilor Constituţiei, Codului civil şi Codului funciar, hotărând, fără a explica de ce, că aprecierea faptelor din speţă nu se poate baza pe aceste norme şi presupunând aşadar ceea ce ar fi trebuit să fie demonstrat. Caracterul eronat al acestei logici este evident. Circulus in demonstrando!

Prin această abordare, majoritatea impune propria apreciere a dreptului intern: se comportă ca o instanţă de prim grad de jurisdicţie şi nu lasă instanţelor naţionale posibilitatea de a-şi exprima propria judecată cu privire la aplicarea dreptului intern într-o cauză care ridică aspecte de drept noi şi care ar putea avea consecinţe juridice importante asupra nivelului sistemic, ţinând seama de numărul estimat de persoane strămutate²².

B. Căile de atac interne disponibile

3. În plus, sistemul judiciar al Azerbaidjanului este funcţional şi a produs o jurisprudenţă abundentă în ceea ce priveşte cauzele civile iniţiate de persoane de etnie armeană în faţa instanţelor naţionale în domeniul locativ. Este extrem de regretabil faptul că majoritatea a evitat întrebarea crucială, ridicată de reclamant, despre presupusa existenţă a unei „practici administrative” a autorităţilor azere de a-l împiedica să exercite căile de atac existente. Cu alte cuvinte, nucleul întrebării care se referea la excepţia de inadmisibilitate nu a fost tratat. În orice caz, întrucât reclamantul a fost capabil să mandateze un avocat din Regatul Unit, nu putea pretinde că sistemul judiciar din Azerbaidjan în sine îi era inaccesibil din cauza lipsei serviciilor poştale şi a relaţiilor diplomatice între Azerbaidjan şi Armenia²³.

C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei

4. O comparaţie a prezentei cauze cu cauza Cipru împotriva Turciei [(MC), nr. 25781/94, CEDO 2001 IV] ar avea relevanţă. În cauza interstatală care a opus Ciprul Turciei, guvernul turc a prezentat o listă de cauze prezentate de ciprioţii greci în faţa instanţelor cipriote turce, cauze care implicau atingeri aduse bunurilor comise de terţi şi cultivarea ilegală a terenurilor aparţinând reclamanţilor ciprioţi greci din regiunea Karpas şi care s-au soldat cu decizii în care instanţele competente din „Republica Turcă a Ciprului de Nord” („RTCN”) au dat curs pretenţiilor reclamanţilor. Guvernul cipriot a susţinut că, indiferent de căile de atac care poate existau în Turcia sau „RTCN”, nu erau concrete şi efective pentru ciprioţii greci care locuiau în zona controlată de guvernul pârât şi erau ineficiente pentru ciprioţi greci din enclavă, având în vedere natura specială a plângerilor şi cadrul juridic şi administrativ existent în nordul Ciprului. Guvernul cipriot a mai susţinut că jurisprudenţa instanţelor din „RTCN” invocată de guvernul turc se referea la situaţii diferite de cele denunţate în cerere, respectiv litigii între persoanele fizice, nu contestaţii împotriva legislaţiei şi acţiuni administrative. Se cunoaşte care a fost soarta argumentelor guvernului cipriot: Curtea a considerat că acesta nu a reuşit să infirme probele care au fost prezentate în faţa Comisiei în sprijinul tezei potrivit căreia ciprioţii greci, părţi vătămate, au avut acces la instanţe locale şi au putut să-şi susţină pretenţiile civile împotriva celor care le-au adus prejudicii şi a concluzionat că nu s-a produs o încălcare a art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte ingerinţa unor persoane private în drepturile ciprioţilor greci care trăiau în Ciprul de Nord, în temeiul art. 8 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1²⁴. Aceleaşi considerente ar trebui să se aplice în speţă.

5. Curtea nu ar trebui să urmeze o justiţie cu două viteze, să urmeze un raţionament pentru Cipru şi un raţionament contrar pentru Azerbaidjan. În cauza interstatală cipriotă, Curtea nu a impus ca acele cauze judecate de instanţele din „RTCN” în partea ocupată a Ciprului să se refere în mod specific la restituirea de bunuri. A fost suficient ca acţiunile civile iniţiate de ciprioţii greci să fie judecate de instanţele din „RTCN” pentru a concluziona că aceste instanţe au oferit o cale de atac care trebuie exercitată. În speţă, guvernul azer a produs probe în susţinerea afirmaţiei sale potrivit căreia au fost disponibile căi de atac şi a prezentat mai multe acţiuni iniţiate de justiţiabili de origine armeană în faţa instanţelor azere în cauze civile, în special în cauze în domeniul locativ. Astfel de probe care nu au fost infirmate ar fi fost suficiente pentru Curte ca să admită excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern.

Astfel, nu suntem aşadar convinşi că orice încercare de a exercita căile de atac interne ar fi fost sortită eşecului. Cu toate acestea, după cum a reamintit Curtea în mai multe rânduri, existenţa unor îndoieli cu privire la eficacitatea căilor de atac interne nu exonerează reclamantul de obligaţia de a încerca cel puţin să se prevaleze de ele²⁵. Est regretabil că acest principiu nu a fost aplicat în speţă. S-ar putea crede că, pentru majoritate, subsidiaritatea nu are loc în această parte a Europei.