Marea evanghelie după ioan

Cei doi eseeni vin acum mai aproape de Mine şi spun: „Doamne, Doamne, că din aceasta ar fi nemărginit de mult de învăţat, acest lucru pare să fie într-adevăr un adevăr veşnic; dar unde este sufletul nostru în stare de o învăţătură aşa de înaltă?! Noi vedem bine cu ochi poficioşi în adâncurile pline de lumină ale creaţiei Tale de minuni şi ne mirăm peste măsură în inima noastră; dar noi suntem mult prea orbi de a aprecia şi înţălege numai minunile unei picături mici de rouă, nici vorbă atunci de-abia de acelea, care răsar şi apun strălucind în mărimi şi depărtari nemăsurabile în faţa noastră, pe firmament! Şi despre punctele de lumină plutind încoace şi încolo peste norişori, am vorbit deja cu ucenicul Petru; dar el nu ne-a putut da despre asta nici o lămurire îndeajunsă. - Dacă ţie, o Doamne, ţi-ar fi pe plac, atunci ne-ai putea face într-adevăr cunoscute câteva cuvintele despre acest lucru!“

Spun Eu: „Aceasta are o însemnătate foarte mică şi este o apariţie foarte naturală, asemenea unei mări spumegând moderat. Dacă marea spumegă şi tu te afli într-un loc oarecare potrvit, în care cad razele solare refractate, atunci vei vedea acolo un joc de lumină asemănător.

Aerul care este potrivit pentru respirarea de către oameni şi animale, nu ajunge cumva până la stele, ci în poziţie înaltă cea mai dinafară numai aşa de departe peste pământ, precum ar fi înălţimea împătrită a acestui munte, socotit de la nivelul mării; dincolo o asemenea înălţime este atunci aerul pământesc aspru limitat, aşa cum apa de aer şi are asemenea apei o suprafaţă foarte strălucitoare şi netedă, care se află asemenea mării în valuri continue.

Dacă, deci, lumina soarelui cade pe acest val de aer menţionat, atunci ea străluceşte înapoi ca din apa care oglindeşte; dacă valurile aerului se mişcă tare, atunci aruncă ele lumina preluată din când în când şi în jos pe pământ şi cel mai uşor, dacă aparent soarele se mai află încă sub orizont, unde razele lui cad oarecum din partea de jos pe suprafaţa mării de aer. Şi aşa nu sunt aceste lumini plutind vioi încoace şi încolo nimic altceva decât reflectări ale soarelui şi mişcarea lor provine de la mişcarea valurilor aerului.

Că ele sunt însă acum vizibile, când soarele se află de-abia încă o palmă aparentă sub orizont, mai ales peste norişorii foarte luminoşi, îşi are motivul în faptul, că valurile aerului preiau acum mai mult lumina de la norişorii iluminaţi acum deja foarte tare de soare şi fac cu aceasta oarecum o joacă cochetă. - Vedeţi, aceasta este explicaţia foarte naturală a acestei apariţii!

Dar peste toate acestea are această apariţie şi o însemnătate duhovnicească şi aceasta este pe înţelesul minţii voastre următoarea:

Gândiţi-vă şi imaginaţi-vă astfel soarele duhovnicesc! Lumina care pleacă din el este preluată de suprafaţa continuu agitată a mării de viaţă create şi aceasta se joacă cu o asemenea lumină şi se formează din asta tot felul de imagini deformate, care mai lasă încă să strălucească din sine stralucirea ştearsă, dar distrug pe lângă aceasta fiecare urmă a formei Dumnezeieşti din începuturi; astfel este întregul păgânism şi acum şi iudaismul o asemenea deformare a tot ce este curat Dumnezeiesc.

Dacă vedeţi însă o suprafaţă de apă foarte liniştită şi soarele străluceşte într-însa, atunci el va străluci iarăşi din suprafaţa apei în aceeaşi majestate şi adevăr, precum voi îl vedeţi pe cer. Şi tot aşa este nevoie de o inimă liniştită, liberă de patimi, care poate fi obţinută numai printr-o abnegaţie totală, smerenie, răbdare şi dragostea cea mai curată, ca asemănarea lui Dumnezeu să strălucească iarăşi tot aşa de curat şi adevărat în duhul omului ca soarele pământesc din cea mai liniştită suprafaţă de apă.

Dacă acesta este cazul la un om, atunci s-a dezvoltat în el totul spre adevăr şi sufletul lui este atunci în stare să-şi îndrepte privirea lui în adâncimile creaţiei lui Dumnezeu şi să poată vedea totul în belşugul adevărului celui mai curat. Dar de îndată ce începe în el să agite, atunci sunt distruse imaginile din începuturi şi sufletul se află atunci deja într-un mod necesar pe câmpul înşelăciunii şi amăgirii de tot felul şi soiul şi nu poate ajunge la o privire curată, până ce în el n-a intervenit liniştea deplină în Dumnezeu.

Şi aceasta este adevărata linişte a zilei de odihnă în Dumnezeu şi sărbătoarea zilei de odihnă a fost de aceea rânduită de Dumnezeu. Omul să se abţină atunci de la orice muncă grea şi obositoare, pentru că orice muncă grea obligă sufletul, să-i împrumute cărnii puterile lui şi la aceasta este agitat cu aceeaşi, ceea ce pune suprafaţa apei lui de viaţă într-o mişcare puternică, că el nu mai poate de aceea recunoaşte clar în sine adevărul curat Dumnezeiesc.

Adevărata odihnă a zilei de odihnă constă în consecinţă într-o sărbătoare rezonabilă lipsită de toată munca grea; fără împresurare să nu se pună mâna la aceasta, dar în nevoie este fiecare om obligat să-i ajute fratelui său.

Mai mult însă, decât să te abţii de la toată munca grea, trebuie ca fiecare suflet să dea la o parte orice patimă! Pentru că patimile sunt furtuni ale sufletului; ele agită apa lui de viaţă şi asemănarea lui Dumnezeu va fi atunci astfel ruptă în suflet, precum chipul soarelui este rupt pe valurile mării. Fulgeră într-adevăr imaginea soarelui din valuri, dar în ce deformare! Şi dacă furtuna durează mult, atunci urcă acuşi aburi grei din marea mişcată şi umple aerul ceresc al sufletului cu nori grei; aceştia împiedică atunci lumina soarelui duhovnicesc să ajungă pe deplin la apa vieţii a sufletului, - şi sufletul devine întunecat, nu mai poate distinge cei adevărat de cei greşit şi consideră nălucirea iadului ca fiind o lumină a cerului.

Un asemenea suflet este atunci însă deja şi aşa de mult ca pierdut! Ar trebui numai să vină vânturi puternice, asta înseamnă încercări grele de sus, ca prin acestea să fie ruptă înorarea rea a sufletului, ca acesta să se ducă atunci de îndată în adevărata linişte a zilei de odihnă şi astfel să aducă la linişte marea lui de viaţă, - altfel nu mai este nici o salvare pentru el!

Vedeţi, acesta este sensul util duhovnicesc pentru fiecare, pe care ni-l arată acest răsărit de soare frumos în apariţiile sale altfel foarte naturale! Cine îi va acorda atenţie pentru sine, acela va rămâne în adevăr şi în toată lumina şi viaţa veşnică va fi partea lui; cine va alunga însă această învăţătură şi nu o va respecta, acela va muri pe veci!“

149. Privirea la răsăritul soarelui şi la apariţiile de dimineaţă.
(Domnul:) „Acum fiţi însă atenţi mai departe! Soarele întinde tocmai discul său, mai bine spus suprafaţa vestică a lui de glob, peste orizont; ce observaţi acum?“

Spun eseenii: „Nimic altceva într-adevăr decât suprafaţa luminoasă, care iasă în afară însemnat de repede din adâncimea luminoasă; joaca peştişorilor de lumină s-a pierdut acum dintr-o dată şi norişorii devin mai subţiri şi se pierd de asemenea unul după celălalt. Şi acum se află deja întregul disc sau glob peste orizont şi acum vine de asemenea un aer destul de rece din partea de nord la noi. Asta şi este însă totul, ce descoperim noi.“

Spun Eu: „Intoarceţi-vă ochii voştri şi în jos la câmpiile şi văile pământului şi spuneţi ce vedeţi voi acolo!“

Cei doi eseeni se uită cu atenţie la adâncimele pământului şi spun apoi: „Noi vedem văile umplute cu ceţuri gri şi suprafaţa mării este acoperită cu un abur gri; din văi dispare însă ceaţa şi acoperă pe ici pe colo deja dealurile joase. - Să aibă cumva toate acestea de asemenea vreo oarecare însemnătate duhovnicească?“

Spun Eu: „Foarte sigur, pe degeaba si fără însufleţiri duhovniceşti nu se întâmplă nimic pe pământ! Noi vrem însă acum să vedem, ce însemnătate are aceasta!

Soarele corespunde pe deplin cu firea lui Dumnezeu; pământul cu ale lui văi, suprafeţe, dealuri, munţi, râuri, fluvii, lacuri şi suprafeţe ale mării corespunde însă pe deplin cu omul din afară.

Ceţurile, care se pun între soare şi pământ, corespund cu grijile felurit goale şi cu orizont limitat ale oamenilor, prin care lumina soarelui poate să pătrundă puţin numai pe ici pe colo şi ceţurile urcă în sus şi acoperă chiar munţii; dealurile şi munţii însă corespund cu înţălegerea mai bună a oamenilor de pe acest pământ. Această înţelegere mai bună este de asemenea tulburată prin grijile cu orizont limitat şi neimportante ale oamenilor pe jumătate orbi.

De aceea vin însă acum vânturi de dimineaţă şi alungă ceţurile de pe munţi şi câmpii, ca ele să fie distruse şi ca munţii şi câmpiile să poată fii liber iluminate şi încălzite de către soare, ca roadele lor de viaţă să poată ajunge la maturitate. - Eu sunt de părere, că această corespundere o veţi înţelege bine!?“

Spun cei doi eseeni: „Da Doamne, aceasta este limpede ca soarele de acolo! Oh, ce minunăţie în această învăţătură mare şi foarte sfântă! Oh, câte lucruri nu ştiu totuşi oamenii, ce ar trebui să ştie totuşi aşa, precum ştiu ei, că trăiesc! Doamne, învăţătura dată acum nouă despre adevărata odihnă a zilei de odihnă în Tine, să fie treaba noastră s-o introducem la oameni. Aceasta întrece toate cele spuse şi învăţate de Tine până acum; pentru că noi vedem în toate învăţăturile premergătoare numai o pregătire pentru mai uşoara luare în consideraţie a acestei celei mai sfinte învăţături! Cu adevărat, pentru aceasta au trebuit să se şi deschidă toate cerurile, ca oamenilor să le fie dată iarăşi această cea mai sfântă învăţătură a învăţăturilor! - Dar acum vine o cu totul altă întrebare şi aceasta în privinţa noastră!

Cum să-ţi mulţimim însă ţie, o Doamne, deci într-un mod demn pentru această învăţătură curat peste măsură de cerească? Noi simţim în cea mai adâncă temelie a inimii noastre, că noi nu suntem de fapt absolut de loc demni de ea; numai milostivirea şi dragostea Ta singură a putut numai să ne-o da! O Doamne, dă-ne totuşi o poruncă, cum să Te lăudăm şi să Te mărim de aceea!“

Spun Eu, punând la amândoi eseeni mâinile Mele pe umere: „Dragii Mei prieteni, acţionaţi conform acesteia şi voi Îmi veţi da astfel o bucurie nu mai mică, decât v-am făcut-o Eu acum! Şi răsplata voastră nu va fi una neânsemnată, dacă îi veţi convinge şi pe ceilalţi oameni spre acest lucru.“

150. Eseenii sunt însărcinaţi de Domnul să construiască case şi şcoală.
(Domnul:) „Intemeiaţi apoi o şcoală şi învăţaţi ucenicii să ţină sărbătoarea zilei de odihnă şi ţineţi-o voi înşivă în fiecare zi în decursul a câtorva ore şi voi veţi începe numaidecât să simţiţi în voi binecuvântarea mare pentru acest lucru!

Dacă întemeiaţi însă o şcoală şi construiţi pentru aceasta o clădire mare, atunci să fie oamenii acesteia liberi de orice încuiare şi de orice lacăt! Deveniţi adevăraţi masoni ale clădirilor voastre şi şcolile proorocilor va fi înfăptuirea voastră nouă; dar grija voastră principală să fie în acea direcţie îndreptată, ca voi să menţineţi credincioşi toată învăţătura Mea, care a fost deja dată şi va mai fi încă dată şi nu, asemenea fariseilor şi bătrânilor să amestecaţi printre aceasta dogmele voastre! Dogmele voastre prezente trebuie desţelenite din temelie şi cuvântul Meu trebuie pe deplin să ajungă în locul acestora şi aceasta în fapta liberă, căci altfel Duhul Meu n-ar putea acţiona după proorocirea, care le-a fost dată oamenilor, prin gura proorocilor!“

Eseenii mulţumesc acum pentru această învăţătură şi Îmi promit cu toată seriozitatea, că ei vor respecta literalmente toate acestea; numai să doresc Eu să le dau mereu pentru această protecţia dreaptă şi puterea îndeajunsă, toate acestea curat Dumnezeieşti să le pună rodnic pentru toate timpurile în înfăptuiri vindecătoare nu numai pentru sine, ci pentru mulţi alţi oameni, care vor înseta după aceasta!

Spun Eu: „Din partea Mea nu va lipsi aceasta niciodată; dar uitaţi-vă numai la faptul, ca, în viitor, să nu se dezvolte printre voi certuri în privinţa rangului! Cel mai experimentat dintre voi să fie într-adevăr îndrumătorul şi conducătorul lucrului vostru; dar el să nu-şi imagineze de aceea niciodată, că este mai mult, decât este acolo unul dintre cei mai nânsemnaţi dintre voi! Dar cu aceasta să nu fie absolut de loc spus şi exprimat, că cei mai slabi să-i refuze de aceea respectul cuvenit. El să fie iubit şi respectat şi sfatul său să fie de toţi urmat aşa, de parcă ar fi o lege; vai de acela, care ar ridica mâna împotriva lui! Cu adevărat, acela să fie văzut de Mine cu ochi furioşi! Iar dacă alegeţi un şef şi conducător al lucrului vostru, atunci rugaţi-vă şi examinaţi, că să nu-i fie acordat postul unui nevrednic; pentru că un conducător prost şi neânţelept este unei societăţi ceea ce este un păstor prost turmei sale. Dacă vede el lupul venind, atunci o ia el mai întâi la fugă şi oile le lasă în seama lupului, sau el însuşi devine la sfârşit un lup şi astfel, ucigaşul duhovnicesc al mieilor săi, cum sunt acum fariseii şi înalţii lor preoţi. Ei merg în sus Şi-n jos în haine de oaie, dar înăuntru sunt ei lupi răpitori! Ei dau de-abia muştelor o hrană; dar ce au dat pentru o muscă, pentru aceasta cer ei o cămilă întreagă!

De aceea nu deveniţi asemenea acelora! Ei locuiesc în încăperi zidite din pietre, care sunt mereu astfel păzite şi încuiate bine, ca doară să nu poată veni cineva la ei şi nici nu are voie să vină, ca doară să nu descopere cineva înşelăciunile lor; şi chiar dacă un curajos ar îndrăzni, să pătrundă într-o asemenea încăpere de templu, atunci ar fi el declarat ca un profanator al sfinţeniei şi imediat după aceea omorât cu pietre!

De aceea vă spusesem vouă, ca să construiţi clădirile voastre de şcoală libere şi deschise, ca oricine să poată intra şi ieşi, cum vrea el! Orice secret să dispară din şcoala voastră! Cine vrea în acest caz, pe acela iniţiaţi-l, în măsura în care poate s-o înţeleagă; pentru că eu nu vă vând în învăţătura Mea nici o pisică în traistă, - Eu vă spun totul deschis şi limpede şi nu fac cu nimic un secret, în afară de cazul, unde înţelepciunea cere acest lucru pentru binele fiecărui om. De aceea, fiţi şi voi deschişi faţă de oricine, la care veţi vedea o voinţă bună! Dar fiţi totuşi pe lângă aceasta şi înţelepţi; pentru că aşa de departe nu trebuie să ajungă sinceritatea, ca să arunci porcilor spre mâncare mărgăritarele alese şi scumpe!

Eu Insumi aş mai avea încă foarte multe să vă spun vouă, tuturor; numai că voi n-aţi putea încă înţelege şi suporta acestea acum. Dar când duhul adevărului deplin se va trezi în voi, atunci vă va introduce el însuşi în toată înţelepciunea; şi acest duh este simetria Dumnezeiască în inimile voastre şi voi înşivă îl veţi trezi în voi, prin sărbătorirea corectă a zilei de odihnă. - Spuneţi, dacă aţi înţeles acum toate acestea?!“

Spun eseenii, cu inima cu totul umilită: „Da, Doamne! Cine să nu înţeleagă cuvintele Tale sfinte? Acestea doară nu sunt cuvinte asemenea acelora ale unui om! Cuvintele Tale sunt doară toate reale, ele sunt pe deplin lumină, căldură şi viaţă! Dacă Tu, o Doamne, vorbeşti, atunci simţim în noi o devenire reală, aşa, că ni se pare astfel aceasta: cu fiecare cuvânt din gura Ta se formează o oarecare creaţie nemăsurat de mare şi nouă, - şi noi simţim în noi o devenire nemărginită şi nouă!

Noi înţelegem, însă, totuşi sensul pentru noi necesar al cuvintelor Tale cele mai sfinte, cu toate că, la efectul lor definitiv, nu vom ajunge veşnic niciodată; pentru că noi simţim şi percepem viu în noi, că cuvintele Tale, aici rostite, nu ne sunt adresate numai nouă, ci întregii nemărginiri veşnice! - O aşa că bucură-te, deci, tu pământule, care ai fost ales din nenumărate lumi, ca Domnul veşniciei să păşească pe suprafaţa ta cu picioarele Sale şi ca vocea Lui cea mai sfântă să răsune în aerul tău! - O, Doamne, cât de multe fiinţe se formează, totuşi, din fiecare dintre cuvintele Tale şi din fiecare suflare a gurii Tale!? Oh, lasă-Te slăvit, iubit, lăudat şi venerat de noi; pentru că ţie singur ţi se cuvin toate acestea!“
151. Micul dejun binecuvântat pe munte.
Spun Eu: „Bine, bine, dragiii Mei prieteni şi fraţi! Noi vrem acum, după acest mic dejun al sufletului, să ne uităm şi după unul pentru trup! - Ebahl, mai ai tu încă ceva provizii?“

Spune Ebahl: „Doamne, mai este într-adevăr încă ceva aici, dar mult nu mai, pentru că ieri seară s-a mâncat aproape totul; ceva pâine şi vin mai este însă totuşi disponibil!“

Spun Eu: „Adu totul încoace, ca Eu să le binecuvântez şi noi vom avea toţi din belşug de mâncare şi tocmai tot aşa de băut!“ - Ebahl a rânduit acum de îndată să se aducă la Mine o jumătate de pâine şi vin încă cam pentru trei pahare, care rămăsese în burduf şi Eu am binecuvântat pâinea şi vinul şi am spus: „Imparte acum acestea şi dacă rămâne ceva în plus, atunci vom ţine şi aici micul dejun!“

Ebahl împarte acum pâinea şi frânge, pentru a ajunge, numai bucăţi mici din jumătatea de bucată rotundă de pâine; dar jumătatea de bucată rotundă de pâine nu vrea să se facă mai mică. Deoarece vede el însă, că jumătatea de bucată rotundă de pâine nu se face mai mică, cu toate că le dăduse în urmă tuturor oaspeţilor ai muntelui pentru mai multe guri pline, de aceea începe să pună în urmă bucăţi mai mari; dar şi aici nu se face mai mică jumătatea de bucată rotundă de pâine. Când vede el deci, că oaspeţii muntelui au o poftă de mâncare mare, atunci începe el încă o dată împărţirea de la început şi frânge acum bucăţi încă mai mari din pâine; şi când face el ocolul la cei câţiva treizeci de oameni, care urcaseră aici cu noi pe munte, mai are el atunci încă o bucăţică mare în mână şi Imi spune: „Doamne, aceasta am mai economisit-o. Va ajunge aceasta într-adevăr pentru Tine, pentru Rafael, pentru Jarah şi pentru mine?“

Spun Eu: „Dăi-o numai Jarahei, ca ea s-o împartă, atunci va ajunge aceasta, într-adevăr!“ - Ebahl face asta şi Jarah Imi dă mai întâi Mie o bucată din ea, atunci lui Rafael al ei, atunci lui Ebahl şi de-abia atunci ei înşişi cea mai rămas şi noi am şi avut toţi îndeajuns.

Dar căpitanul a observat şi a spus: „De ce nu mai luat tu, prietene Ebahl, deci şi pe mine la această ultimă împărţire? M-ai considerat tu, deci, ca fiind prea puţin demn pentru aceasta?“

Spun Eu: „Prietene, să nu vrei să devii supărăcios din această cauză! Pentru că vezi, Ebahl socotise ca nu rămâne nimic în plus, de aceea şi începuse mai întâi cu împărţirea aşa de sărăcăcios pe cât a fost posibil; el nu voia să te aducă şi între numărul acelora, pentru care, la sfârşit, n-ar fi ajuns nimic! Deoarece, însă, din voia Mea a rămas totuşi ceva în plus, de aceea fusese începută de-abia a doua împărţire cu aceasta. Dacă îţi este însă foarte importantă a doua împărţire, care nu este absolut de loc cu nimic mai bună decât prima, atunci spune şi Eu îţi cedez cu drag partea Mea.“

Spune căpitanul: „Acum, acum, este deja totuşi iarăşi bine; mie mi-a trecut acum prin minte numai o prostie romană veche de rang, - sunt însă deja iarăşi cu totul în ordine! Dar ce mă miră aici cel mai mult, este, că cerescul Rafael mănâncă pâinea cu o asemenea poftă, de parcă ar fi el cel mai înfometat dintre noi toţi! Asta este într-adevăr foarte ciudat! El este, deci, totuşi mai mult duh decât un om din carne şi mănâncă aşa, de parcă ar fi fost vreodată născut pe pământ! Acest lucru îmi place nespus de mult! - Dar eu simt, că pâinea pură, ce-i drept, foarte gustoasă, te face însetat şi astfel doresc eu acuşi să primesc ceva de băut.“

Ii spun Eu lui Ebahl: „Distribuie acum vinul şi începe la prietenul nostru Iuliu!“

Spune căpitanul: „Doamne, eu Te rog, bea totuşi Tu mai întâi; pentru că o oarecare ordine de rang trebuie doară să existe totuşi şi la masă!“

Spun Eu: „O da, Eu Insumi susţin aceasta; dar deoarece nu avem nici o masă aici şi nici nu suntem invitaţi ca oaspeţi, de aceea să bem vinul conform necesităţii naturale! Cine este cel mai tare însetat, acela să bea mai întâi şi cei mai puţin însetaţi, să-i urmeze lui - fiecare conform necesităţii lui!“

Cu acest răspuns a şi fost, deci, căpitanul mulţumit, a băut până la ultima picătură din paharul oferit lui şi a spus: „Doamne, eu îţi mulţumesc! Aceasta a fost o întărire într-adevăr cerească şi încă niciodată nu mi-a plăcut vinul într-o dimineaţă aşa de bine ca acum aici; acesta este însă şi un vin, cum nu mai există un al doilea pe pământ.“

Spun Eu: „Pe noi toţi ne bucură, că îţi place acum aşa de mult pe această înălţime!“

Spune căpitanul: „Doamne, iartă-mă, dacă spun poate ceva neânţelept în buna mea dispoziţie! Dar mie mi se pare acum, că aici chiar satana ar trebui să devină plin de cea mai bună dispoziţie!“

Spun Eu: „Dacă vrei să-l vezi şi să-i vorbeşti, poate el să fie chemat încoace şi tu te poţi atunci de îndată convinge, dacă lui i se va părea aici plăcut!“

Spune căpitanul: „Dacă există în serios un satan în persoană, atunci poate el doară să apară aici!“
155. Satan apare pe munte.
Când căpitanul rosteşte un asemenea lucru, atunci se întâmplă un fulger puternic, însoţit de tunetul cel mai puternic şi satana stă într-o înfăţişare mare de uriaş foarte înfocat în faţa căpitanului, loveşte cu un picior aşa de tare în pământ, că muntele întreg se cutremură în jur şi în jur şi vorbeşte către căpitan: „Ce vrei tu, pângăritor mizer de mamă, de la mine!? De ce m-ai chemat pe această înălţime, care îmi este de o mie de ori mai chinuitoare decât tot focul iadului!?“

Spune căpitanul, puţin cam foarte tare stupefiat din pricina chemării ‘pângăritor de mamă’: „Hei, duşman al tuturor oamenilor şi a lui Dumnezeu Insuşi, moderează-te; pentru că ţie nu ţi se cade a judeca în prezenţa lui Dumnezeu, Domnului tău! Dacă am păcătuit în somn în ameţeală mare a simţurilor mele, atunci mi-am dăunat numai mie, niciodată însă ţie în ceva. Eu cred însă, că Dumnezeu este mai mult decât tine şi El nu m-a salutat încă niciodată aşa ca tine, mincinos mârşav! Este într-adevăr adevărat, că s-a întâmplat o dată, că am dormit o dată cu mama mea în al paisprezecelea an de viaţă al meu; dar eu am fost îndemnat spre acest lucru de către mama mea. Pentru că ea s-a deghizat într-o grecoaică foarte voluptoasă şi purta peste faţa ei, oricum încă extrem de frumoasă o mască frumoasă grecească, a venit noaptea la mine, mi-a descoperit toate farmecele ei puternice şi m-a cerut. Pentru că mama mea avea atunci de-abia douăzeci şi opt de ani; când m-a născut ca primul ei născut, avea ea treisprezece ani şi jumătate. Eu eram cunoscut în Roma, ca fiind unul dintre cei mai frumoşi şi încântători tineri; ce minune, că mama mea proprie s-a înflăcărat pentru mine şi s-a mascat, pentru a mă savura! Mârşavule! Dacă eu, ca un roman înflăcărat, am dormit în consecinţă cu mama mea, ca fiind o presupusă grecoaică foarte voluptoasă şi fermecătoare, sunt de aceea un pângăritor de mamă? Poţi tu, măgar orb al iadului, să-l tratezi vreodată pe cineva ca fiind un criminal şi ucigaş, care a căzut de pe acoperiş şi pe pământ, în căderea lui a lovit un om şi l-a omorât prin aceasta?! - Vorbeşte acum, tu măgar bătrân al iadului!“

Vorbeşte satana, cu totul supărat din cauza insultării (din partea) căpitanului: „Eu mă uit numai la faptă şi nu, în ce formă a fost comisă ea; la mine nu există circumstanţe atenuante şi tu eşti văzut din partea mea ca fiind judecat, aparţii iadului şi nu vei scăpa de puterea mea!“

Spune căpitanul: „Uită-te aici, tu măgar bătrân, orb al iadului! Cine este Acela, care stă alături de mine în partea dreaptă a mea, îl cunoşti tu, nu-ţi este cunoscut Iisus din Nazaret?“

Când căpitanul rosteşte numele Meu, îl doboară pe satana cu toată puterea jos, la pământ şi el îl ameninţă pe căpitan, ca să nu mai dorească să rostească niciodată acest nume cel mai respingător. El l-ar cunoaşte pe Nazarinean şi îl blestemă pe acesta, pentru că ar vrea să ia cu forţa puterea de la Dumnezeire şi n-ar lipsi absolut de loc mult, ca el să devină un domn al cerului şi a toată lumea!

Spune căpitanul: „Măgar orb al iadului! Ceea ce a fost El din veşnicii, aceasta mai este El încă şi va ramâne asta, veşnic; şi El singur ne va judeca pe mine şi pe tine şi veşnic nu tu măgar al iadului bătrân, rău, orb şi cel mai prost! Dacă eşti tu deja o fiinţă chiar atât de puternică, de ce te doboară, deci, chiar aşa de uşor numele însuşi al Nazarineanului sfânt în aşa fel, de parcă n-ai fi stat niciodată în picioare? Vezi, cât de frumos şi lăudabil este aici şi cât de bine o ducem noi toţi! Dacă n-ai fi tu un animal al iadului aşa de prost ca noaptea, cât de uşor ar putea să-ţi fie tot aşa de bine ca şi nouă! Intoarce-te şi recunoaşte în inima ta, dacă mai ai încă una, că IISUS este DOMNUL CERULUI şi AL PĂMÂNTULUI şi tu vei fi pus cu siguranţă nouă de-o potrivă!“

Aici rânjeşte satana: „Ai trebuit tu deja iarăşi să rosteşi acel nume mie cel mai respingător?! Dacă nu ştii, totuşi, să vorbeşti despre nimic mai bun, atunci exprimă numele cel puţin totuşi pe ocolite; pentru că el mă chinuieşte mai mult decât zece mii de iaduri în cea mai înaltă furie a lor de foc! Pe lângă aceasta, sunt eu un duh şi trebuie să rămân aceasta, veşnic, din cauza mântuirii voastre şi nu mă pot de aceea converti niciodată la Dumnezeul şi Domnul vostru! Eu sunt o dată şi pentru totdeauna pe veci blestemat şi pentru mine nu mai este nici o mântuire!“

Spune căpitanul: „Dacă mi-ar fi spus aceasta altcineva decât tu, atunci o credeam; dar pe tine nu te cred nimic, în afară de faptul, că eşti într-adevăr măgarul iadului vechi şi bătrân! Dacă ai vrea să te converteşti, atunci ştiu numai prea bine, că ai fi acceptat de Domnul cu toată suita ta; dar la tine este numai o răutate încăpăţânată, din care tu însuţi nu vrei veşnic niciodată să te îndrepţi moraliceşte, pentru că îţi face un fel de bucurie a iadului de a putea să te împotriveşti lui Dumnezeu, Domnului, în consecinţa voinţei tale libere. Dar eu ţi-o spun, că Domnul n-a închis încă nici pe departe pe deplin inima Lui pentru tine şi nu te-a judecat încă nici pe departe! Intoarce-te de aceea la El şi El te va primi şi îţi va ierta toate ale tale miliarde ori miliarde de mârşăvii şi păcate!

Eu sunt un păgân şi am divinizat natura şi chipurile cioplite în tinereţea mea, făcute de mâini omeneşti şi provenite din fantezia lor; dar eu, ca un om din carne slab şi orb, mi-am dat, totuşi, acuşi seama, că m-am aflat pe căi greşite, pe care nu ajungi la nici un scop.

Tu, însă, ai fost creat din cele mai dintâi începuturi ale tale, ca un duh curat de către Acela, care sălăşluieşte acum în inima acestui Nazarinean sfânt şi căruia îi sunt vizibil cerul şi pământul foarte pe deplin supuse. ţie îţi este ceva uşor recunoaşterea curată a adevărului veşnic, în timp ce eu a trebuit mult timp să mă bâjbâi de-a valma în noapte şi în ceaţă; tu trebuie prin urmare numai să vrei şi ai şedea iarăşi în lumina bătrână din începuturi. Adresează-te de aceea Domnului, care se află aici într-un mod minunat trupeşte între noi şi eu îţi garantez cu toate, ce-mi este propriu şi sfânt împreună cu viaţa mea, că vei fi primit!“

Spune satana: „Eu nu pot acest lucru!“

Spune căpitanul: „Şi de ce nu?“

Spune satana: „Pentru că nu vreau aceasta!“

Spune acum aşadar şi căpitanul cu o voce foarte emoţionată: „Atunci ridică-te şi du-te de aici în numele lui Iisus; pentru că acum încep să mă scârbesc faţă de tine până la vomitare! Tu eşti în consecinţă într-un mod foarte încăpăţânat o bestie incorigibilă a iadului şi în mine a dispărut pe veci orice compătimire în privinţa chinului tău şi durerii tale veşnice. Domnul să te judece, măgar bătrân al iadului!“

La aceste cuvinte ale căpitanului, a căzut satana la pământ ca lovit de fulger şi a răcnit aşa de puternic ca un leu înfometat; dar Eu i-am făcut semn îngerului Rafael, ca să-l ia tare.

Atunci a păşit îngerul repede acolo, între căpitan şi satana şi a spus: „Satana! Eu, un slujitor cel mai neânsemnat al Domnului IISUS IEHOVA SAVAOT, poruncesc într-un mod de necesitate neclintit, ca tu să pleci în acest moment din acest loc şi din această împrejurime, pe care ai făcut-o pe mult timp fără vindecare pentru animale şi oameni cu suflarea ta!“

Spune satana, aprins de furie: „Incotro să merg?“

Spune îngerul: „Acolo unde slujitorii tăi te aşteaptă şi te blesteamă! Du-te şi dă-te în lături! Amin!

Cu aceste cuvinte ale îngerului, s-a ridicat satana asemenea unei mingi de foc arzând către toate părţile şi a fugit în gălăgie mare de tunet într-o rapiditate de fulger către miază-noapte.

Ingerul a rupt însă de pe jos din acel loc, unde stătuse şi zăcuse satana (acesta a fost un bloc de piatră de mai multe cincizeci de chintale) şi l-a azvârlit cu o asemenea putere peste muntele întreg, departe în interiorul mării, că piatra s-a evaporat deja în aer în praful cel mai fără valoare prin frecarea ei.

Şi toţi s-au mirat foarte tare de o asemenea putere a îngerului şi căpitanul spune: „Ha, acesta ar fi un mare aruncător cu praştia! Acesta ar arunca singur mai mult, decât zece legiuni romane! De altfel, îţi mulţumesc ţie, o Doamne şi pentru această relevaţie; pentru că acum am făcut aşa zis cunoştinţă personală, deci şi cu duşmanul veşnic a toată dragostea, a toată lumina şi a tot binele şi adevărul şi m-am convins repede, ce caracter are el. Pe acesta nu-l mai îndreaptă nici o veşnicie şi nici un foc!

Sunt într-adevăr la Dumnezeu toate lucrurile posibile; dar aici cred eu, că şi atotputerniciei Dumnezeieşti îi va reuşi cu greu, să-l îndemne pe acest duh să vină înapoi la căinţă şi regrete. Pentru că, dacă i se lasă voinţa liberă, atunci el veşnic nu se schimbă niciodată; iar dacă aceasta nu i se lasă, atunci a încetat el să fie El şi nu mai există atunci nici un satan în toată nemărginirea. A dori, însă, să fie îndemnat spre îndreptare cu chinuri şi dureri cât se poate de mari, ar însemna, a turna apă cu un ciur într-un vas găurit! Cel mai înţelept lucru ar mai fi încă, după părerea mea, de a-l face prizonier pentru toate timpurile timpurilor într-o oarecare temniţă şi anume fără dureri; aşa n-ar putea el să aibă nici o influenţa, cel puţin asupra oamenilor vii!“

Spun Eu: „Prietene, acestea sunt lucruri, pe care tu acum nu le poţi înţelege; odată, însă, îţi vor fi clare acestea! Timpul pământesc nu are fireşte nici o măsură pentru asta, - într-adevăr, însă, un soare central întreg al temeliei din începuturi! Când va ajunge acesta odată la sfârşit, atunci nu va mai fi de asemenea departe reântoarcerea încă mai posibilă a lui satan; dar unde va fi atunci deja acest pământ şi acest soare?! Pentru că un corp, cum este aici soarele central al temeliei din începuturi, are nevoie de epoci pentru tine neimaginabil de lungi, până ce toată această viaţă în sine judecată, care este acum o materie aparent moartă, se evaporă până la ultimul prăfuleţ în viaţa liberă, duhovniceasă!

Dar, cum am spus, asemenea lucruri nu le poţi acum încă nici pe departe înţelege! Un asemenea lucru nu-l înţeleg acum nici îngerii; dar va veni acuşi o vreme, în care tu nu vei găsi nici un dubiu în cele spuse acum şi vei crede lucruri, despre care, acum, nu ai încă nici un habar! Insă, acum, nimic mai departe despre acest lucru! Pregătiţi-vă însă acum şi noi ne vom pune foarte domol pe călătoria de întoarcere!“

153. Coborârea de pe munte.
Vorbeşte Jarah, care îşi acoperise faţa cu o batistă în timpul prezenţei vizibile a lui satan: „Doamne, acum mă duc eu cu plăcere înapoi, în oraş; pentru că prezenţa acelui unu mi-a tăiat pentru totdeauna pofta supra acestei înălţimi, cu toate că ea îmi va ramâne, pe de-altă parte, în amintire, ca fiind nedescris de memorabilă. Picioarele mele nu o vor călca niciodată iarăşi!“

Spun Eu: „Aşadar, deci, acesta a fost acum izgonit de aici şi Rafael al tău a făcut locul imediat iarăşi curat; de altfel, nu îţi va face nici pagubă, nici un oarecare folos deosebit, dacă te urci vreodată iarăşi pe această înălţime, sau nu. Cea mai bună înălţime de urcat este însă inima proprie; cine a pătruns în cel mai adânc interior al ei, a dobândit cea mai înaltă înălţime a perspectivei de viaţă! - Dar acum să mergem, pentru că s-a scurs deja a treia oră a acestei zile de odihnă de astăzi. Urmaţi-Mă însă numai acum şi noi vom ajunge la Ghenizaret pe poteca cea mai apropiată şi cea mai bună!“

Spune căpitanul: „Doamne, a fost mai înainte vorba, dacă nu mă înşel, de parcă am fi vrut să mai petrecem, cumva, încă întreaga zi de astăzi aici!?“

Spun Eu: „Tu M-ai înţeles deci de această dată puţin greşit; cu aceasta s-a subânţeles doară numai înălţimea sărbătoririi zilei de odihnă în inimă! Dar acum nu face nimic, să mergem numai; pentru că jos ne aşteaptă nerăbdători mai multe sute de suferinzi! Acestora le trebuie ajutat, ca atunci, după plecarea Mea, să nu se mai lase găsit nici un bolnav în această împrejurime întreagă.“

La aceste cuvinte ale Mele, s-au pus, aşadar, acum toţi pe drum şi Eu, micuţa Jarah şi Rafael ne-am pus pe drum şi am întruchipat într-un asemenea fel ghizii de drum şi a mers repede şi uşor de pe munte în vale în jos, către Ghenizaret. După un timp de aproximativ două oare şi o jumătate de oră am şi fost deja cu totul în apropierea orăşelului Ghenizaret.

Atunci i-Am chemat pe toţi oaspeţii de munte laolaltă şi am spus: „Ascultaţi-Mă acum voi toţi! Cum v-am dat de înţeles deja pe înălţime, aşa v-o spun acum vouă tuturor încă o dată: Toate cele văzute şi trăite la înălţime, ţineţi-le deocamdată pentru voi! Când veţi înţelege însă aceasta printr-un semn mare din ceruri, atunci propovăduiţi oamenilor asemenea lucruri de pe acoperişuri, oamenilor care sunt de un cuget bun; dar lumii rele să-i rămână asemenea lucruri continuu aşa tăinuite, precum este aici tăinuit mijlocul cel mai interior al pământului! Pentru că asemenea lucruri nu va înţelege niciodată un simţ lumesc exterior şi v-ar blestema ca fiind oameni nebuni! Acesta ar fi, însă, deci, atunci şi moartea veşnică a sufletului său.

Mai ales, reţineţi aceasta: Cuvintele şi învăţăturile şi faptele Mele sunt mai minunate decât aceste mărgăritare nemaipomenit de mari ale Jarahei; şi asemenea mărgăritare nu sunt, ca să le arunci porcilor! De aceea, fiţi mereu cu ochii în patru; pentru că tot ce vine de sus, este de asemenea numai pentru aceia, care vin de asemenea de sus! Câinilor şi porcilor le aparţine însă numai murdăria lumii; pentru că un câine se întoarce iarăşi înapoi la ceea ce a vomitat şi porcul se lăfăie în aceeaşi cloacă iarăşi în care se lăfăise, murdărise şi necurăţise pe deplin câteva momente mai devreme. Lăsaţi-vă de aceea sfatul Meu pus la inimă!“

Spune căpitanul: „Doamne, dar dacă suntem întrebaţi de curioşi de toate ce s-au întâmplat pe înălţime, ce răspuns să dăm atunci unor asemenea întrebări?“

Spun Eu: „Spuneţi adevărul şi spuneţi că Eu v-am interzis tuturor să mărturisiţi lumii asemenea lucruri; şi cei care întreabă, nu vor mai pătrunde atunci mai departe în voi, ci se vor mulţumi cu aceasta.“

Cu această lămurire a şi fost atunci căpitanul nostru pe deplin mulţumit şi noi ne-am dus atunci în oraş şi în casa lui Ebahl.

154. O minune de vindecare în casa de oaspeţi a lui Ebahl din Ghenizaret.
Când am ajuns în casa lui Ebahl, au venit atunci imediat slujitorii şi servitorii casei şi au spus, că în casa de oaspeţi au ajuns aproximativ o sută de bolnavi şi au întrebat despre Domnul şi Mântuitorul Iisus din Nazaret.

Le spun Eu slujitorilor: „Duceţi-vă acolo şi spuneţi-le, ca să se ducă acum acasă numai foarte liniştiţi şi bine dispuşi, fără să ţină seama de ziua de odihnă; pentru că credinţa lor şi puterea cuvântului Meu le-a ajutat!“

Cu aceasta s-au depărtat slujitorii, s-au dus la bolnavi în casa de oaspeţi şi nu s-au mirat puţin, când n-au mai găsit nici un bolnav; pentru că toţi, care fuseseră bolnavi, s-au făcut într-una şi aceeaşi clipă sănătoşi, fără să se ţină seama, dacă erau evrei sau păgâni. Când au venit slujitorii la ei, n-au auzit nimic altceva, decât numai o cântare de laudă pentru sănătatea redobândită a trupului lor şi cei vindecaţi au cerut să Mă vadă!