Marea evanghelie după ioan

(Domnul:) „Iată, mergea în noapte o fată de rang social inferior. Ea era pe undeva cu treburi ale domnilor ei, a întârziat însă atât de mult, că a fost surpinsă de noapte pe calea ei de întoarcere. La jumătatea drumului, însă, dă de o casă, în care locuia un pustnic evlavios, cum există asemănători în toate regiunile Iudeii, care, din pricina împarăţiei lui Dumnezeu, cum susţin ei şi şi au aceasta într-adevăr în planul lor de viaţă, duc o aşa numită viaţă severă. Fata, întorcându-se acasă deja în noapte adâncă furtunoasă, bate la uşa pustnicului şi roagă pentru a fi primită şi găzduită pentru acea noapte.

Pustnicul merge acum afară şi vede, că cea implorătoare este o fată, prin a cărei păşire înăuntru coliba lui ar putea doară cel mai evident să fie necurăţită. De aceea spune el, cuprins de râvnă sfântă: ‘Să nu cumva să calci în coliba mea sfinţită de Dumnezeu şi curată, tu fiinţă necurată; pentru că ea s-ar face necurată prin tine şi eu în sfârşit necurat prin ea! Mergi de aceea mai departe şi du-te acolo, de unde ai venit!’ Cu aceste cuvinte închide el uşa şi lasă fata plângândă în seama sorţii ei dure, cu un cuget foarte uşurat, că a scăpat de acest pericol de a-l face pe el necurat. El se întoarce apoi cu o voie bună în interiorul colibei sale şi îl laudă pe Dumnezeu, că l-a apărat aşa de foarte milostiv de un asemenea pericol pentru sufletul său şi nu se mai îngrijeşte de loc de fata săracă; dacă aceasta se nenoroceşte în noapte întunecată sau nu, asta îi e tot una.

După o oră însă ajunge aceeaşi fată, rău nenorocită de furtună, la casa unui vameş rău famat, care este un mare pacătos în faţa ochilor a evreilor curaţi. Acesta aude săraca fată deja de departe jelindu-se, deoarece ţine strajă la bariera lui şi nu este, de altfel, nici un prieten a mergerii devreme la culcare, de aceea i s-a şi dat din partea părţii curate a evreilor porecla ‘Nemernic fără ordine’.

Acest nemernic păcătos însă aprinde repede o făclie şi merge în grabă în întâmpinarea fetei plângânde; şi când o găseşte şchiopătând prinprejur şi plângând, o alintă, o ia pe braţul lui puternic, o duce în casa lui, îi oferă mâncare şi băutură şi îi pregăteşte un aşternut bun şi moale. Dimineaţa, însă, o mai şi umple cu daruri, încalecă după aceea două animale de povară şi o lasă, însoţind-o, să ajungă astfel cu totul întărită şi bine dispusă în patria ei încă destul de îndepărtată. -

Vezi, pustnicul este un căit riguros şi trăieşte continuu într-o obligativitate de pedeapsă împusă de sine însuşi şi ocoleşte totul foarte straşnic, ce ar putea cumva sufletul său, de el socotit ca fiind curat, să-l necurăţească numai în cel mai neânsemnat mod şi este de părere, că Dumnezeu ar trebui să aibă în el deja o bine plăcere însemnat de mare; în acelaşi timp, însă, îi este de asemenea foarte important, ca lumea să-l considere un sfânt fără cusur al lui Dumnezeu şi aceasta cu atât mai mult, pentru că este despre el faptul în general cunoscut, că încăperea lui n-a fost încă niciodată călcată de un picior femeiesc. Bineînţeles că îi aduce o asemenea curăţie pudică şi aşa o grămadă de procente în coliba lui, care ar ajunge cu siguranţă în scădere, dacă cumva, la sfârşit, ar putea fi, totuşi, dezvăluit, că coliba lui a fost, totuşi, o dată necurăţită prin piciorul unei fete, despre care nu se poate, deci, totuşi ştii, când ar avea ea cumva perioda ei necurată.

Vameşului, însă, îi este tot una, dacă lumea vorbeşte de el verzi şi uscate, casa lui este considerată tot timpul ca fiind cea mai necurată şi anume aşa, că un adevărat evreu n-o va călca nicidecum, pentru că s-ar putea necurăţi în aceasta pentru cel puţin o durată de zece zile. De aceea îi şi este vameşului, aşadar, tot una, ce vorbesc oamenii despre el şi despre casa lui şi el acţionează de aceea liber după impulsul inimii lui şi se gândeşte la aceasta:’Dacă sunt deja un păcătos mare şi plin de necurăţie, atunci vreau, însă, totuşi, să fac uz de milostivire, ca să găsesc cândva milostivire şi în faţa lui Dumnezeu!’ Spune-Mi tu, dragul Meu Josoe: Căruia dintre cei doi i-ai da tu la sfârşit întâietate?“

Spune Josoe zâmbind: „Oh, fără toate formalităţile vameşului; pentru că, dacă ar exista pe pământ numai asemenea pustnici, atunci ar arăta cu vieţile oamenilor acuşi având un sfârşit şi, astfel, foarte rău! Pustnicul prostănac ar putea să-mi rămână în toate orele de zece ori pierdut cu curăţia lui pudică! Cu adevărat, dacă aş avea de dăruit cerul după moarte, atunci ar fi pustnicul cu siguranţă ultimul, căruia i-aş încredinţa ultimul loc în cerul cel mai de jos şi nu mi-ar ajunge mai departe, decât până ce ar deveni ca vameşul! - Am dreptate sau nu?“
209. Moralitatea interioară.

Spun Eu: „Într-adevăr; căci aşa şi este! Şi Eu spun acum, cine nu va deveni aşa ca şi vameşul, acela nu va intra în împărăţia Mea; căci şi Eu pot renunţa cu totul la moralitatea interioară!

Da, o moralitate intrioară adevărată şi liberă şi cu dragostea de jerfă pentru aproapele este pentru Mine totul; dar aşa o dragoste pentru aproapele pe care noi am putut s-o vedem la pustnic, nu valorează nimic în faţa Mea. Cine este pur, acela să fie curat doar în inimă şi faţă de Dumnezeu, dar lumea nu are voie să ştie prea multe de acestea; căci cine îl laudă pentru aceasta, acela să nu se aştepte la prea multă laudă din partea Mea.

Dar cel mai bine este atunci când omul spune mereu: ‘O Doamne, fii milostiv cu mine, cel care a păcătuit!’ şi nu judecă asupra nimănui ceea ce este rău, se roagă pentru duşmanii săi şi pricinuieşte tot timpul acelora binele, care au vorbi rău despre el şi chiar îi şi fac răul.

Într-adevăr, cine este aşa şi face aceasta, acela nu este doar pur în faţa Mea - şi chiar dacă ar avea un păcat, care a forţat trupul său să-l comită din când în când -, ci el este un adevărat frate de-al Meu şi cu Mine împreună el este un rege al cerurilor şi a tuturor minunăţiilor! Căci chiar dacă trupul este ispitit de multe ori de demoni răi, atunci se mişcă totuşi sufletul său în Duhul Meu.

Tot aşa trebuie să se coboare îngerii în iad, în mocirla tuturor povărilor şi atunci când aceştia se întorc înapoi, sunt ei din nou tot aşa de puri cum au fost ei mai înainte în cerurile înalte. Şi tot aşa nu se întâmplă rareori cu fraţii Mei de pe pământ: chiar dacă se coboară cu exteriorul în iad, pentru a menţine puterea dumnezeiască şi voinţa acesteia, rămâne totuşi sufletul lor curat în legătură cu Duhul Meu în interiorul acestuia.

Pe scurt, cine se umileşte din cauza păcatului comis, ca şi vameşul nostru, acela a trecut prin păcat ca un înger şi a fost doar pentru o clipă în iad, pentru a instala acolo liniştea şi ordinea; dar când el s-a reântors de acolo, îi este scârbă de acel loc şi sufletul său este curat cum a fost mai înainte. Căci un păcătos care se mândreşte cu păcatele sale şi dacă acel păcătos rămâne în acea stare, acela este deja un diavol, chiar dacă în exterior ar părea aşa de curat în faţa oamenilor.

Eu însă vorbesc către voi toţi: Orice păcătoşi sau păcătoase vin în casa voastră pentru a căuta ajutor, să nu îi alungaţi, ci să-i ajutaţi, aşa de parcă nu ar fi păcătuit vreodată; şi dacă l-aţi ajutat o dată, atunci să faceţi tot posibilul, ca să-i îndreptaţi pe acei păcătoşi spre drumul dragostei şi a înţelepciunii, dar doar acea înţelepciune, care reiese veşnic doar din dragoste!

O femeie care a comis un adulter este după Moise, la evrei, o adevărată păcătoasă, care trebuie să fie de îndată ucisă cu pietre şi acest lucru să se întâmple în cel mai scurt timp de către oricare, care se întâlneşte cu ea după fapta comisă. Eu însă vă spun aşa: Cine o primeşte pe acea refugiată în casă şi caută s-o salveze de două ori - spiritual şi trupeşte -, acela va fi privit pe viitor de Mine cu ochi prietenoşi şi datoria sa se va îngropa în nisip, care o va purta vântul! Dar care va arunca o piatră după ea şi nu este pur de orice fel de păcat, acela va trebui să treacă pe viitor peste o judecată dreaptă din partea Mea! Deoarece acela care îmi aduce ceea ce a fost pierdut, acela va primi în împărăţia cerurilor o răsplată foarte mare; dar cine judecă, chiar dacă este drept după legi, acela va fi judecat la rândul său drept după legile Mele!“

Întreabă aici Cireniu: „Doamne, ceea ce ai vorbit acum, este clar şi adevărat până la un anumit punct, care pentru mine nu este încă limpede şi din această pricină eu aş dori o lămurire puţin mai detaliată. Dar punctul care nu este limpede este -“

Spun Eu: „Punctul nelimpede este: cum un om atât de curat poate să se coboare în iad printr-o faptă comisă de trupul său, să instaleze acolo liniştea şi ordinea şi, în sfârşit, să se întoarcă tot acel om curat şi pur din acea mocirlă.

Iată, acest lucru este foarte uşor de înţeles, dacă se ştie, ce înseamnă păcatul şi iadul în sensul restrâns şi în sensul larg al cuvântului! - Eu voi încerca să vă explic această stare mai îndeaproape şi din această pricină fiţi atenţi cu tot sufletul vostru!“

210. Fiinţa materiei şi cea a sufletului.
(Domnul): „Vedeţi, trupul este materie şi este alcătuit din substanţe dure ale sufletului, care prin puterea şi înţelepciunea Duhului dumnezeiesc veşnic este împins în o formă organică, care corespunde cu toate necesităţile unui astfel de suflet liber.

Dar sufletul care trăieşte într-un astfel de trup nu este cu mult mai curat decât corpul în care trăieşte, pentru că o parte provine din sufletul de veci necurat al Satanei, care a căzut. Corpul este pentru acel suflet nimic mai mult decât o maşinaţie utilă, bună şi înţeleaptă.

Dar în suflet locuieşte deja scânteia curată a Duhului dumnezeiesc, din care intră în conştiinţa acestuia, conştiinţa cea dreaptă şi ordinea dumnezeiască se face auzită în suboconştientul acestuia.

Pe lângă aceasta, este corpul dotat cu tot felul de simţuri şi poate auzi, poate vedea, poate simţi, poate mirosi şi mai poate şi gusta; prin aceasta primeşte sufletul tot felul de informaţii despre lumea exterioară, bune şi drepte, rele şi neadevărate.

Din cunoaşterea Duhului, care locuieşte în el simte de îndată ce este bun şi ce este rău; dar, pe de altă parte, trăieşte experienţe bune şi rele cu simţurile exterioare ale corpului, trăieşte păreri bune şi dureroase şi pe deasupra i se arată de la Dumnezeu acestui suflet, pe drumul relevaţiei extraordinare din interior şi din exterior, prin cuvânt, drumul ordinii lui Dumnezeu.

Aşa dotat, poate sufletul să decidă de la sine liber, cum bineînţeles nu poate fi altfel, pentru că sufletului îi este imposibil să ajungă la o existenţă veşnică şi liberă.

Căci fiecare suflet, care doreşte să existe în continuare, trebuie să se menţină prin aceste mijloace şi să avanseze într-un anume fel mai departe, căci, la sfârşit, poate el să împartă destinul corpului, sau iese pe trei sferturi pregătit din trup, care ca fiind stricat nu mai poate fi folosit la formarea în continuare a sufletului şi acesta prin urmare va fi forţat, pe o maşină mult mai incomodă şi, de obicei într-un fel cât se poate de dureros şi trist, să-şi contiune drumul spre desăvârşirea totală.

Dar trupul, pentru că este alcătuit din părţi care sunt încă dintr-o judecată profundă şi din această cauză sunt a morţii, este pentru fiecare om un iad în sensul cel strâmt; dar materia a tuturor lumiilor este însă iadul în sensul larg, în care este dat omul prin trupul său.

Cine se îngrijeşte prin urmare mult pentru trupul său, acela se îngrijeşte evident şi pentru iadul său propriu şi hrăneşte şi pliveşte judecata şi moartea sa spre stricarea sa proprie.

Trupul trebuie să primească într-adevăr hrană, ca el să fie tot timpul capabil, să slujească sufletului pentru lucrarea cea mai înaltă; dar cine se ocupă prea speriat de trupul său şi lucrează aproape zi şi noapte, acela evident că se ocupă de iadul şi de moartea sa.

Când trupul aţîţă sufletul, să se arunce într-o lucrare de satisfacere, atunci acest lucru se întâmplă din pricina spiritelor materiale sau din natură, care, de fapt, sunt baza trupului în sine. Dacă sufletul ascultă prea mult de funcţiunile trupului şi înfăptuieşte după acestea, atunci el se leagă şi în acest fel coboară în iadul propriu şi prin urmare în moartea sa. Şi dacă face acest lucru sufletul, atunci păcătuieşte în faţa ordinii stabilite de Dumnezeu în el.

Dacă rămâne sufletul acolo cu dragoste şi cu comoditate, atunci este acesta tot aşa de murdar ca şi spiritele trupului necurate şi judecate şi aşa rămâne în păcat, iar prin urmare poposeşte în iad şi în moartea definitivă. Dacă pe pământ trăieşte el la fel ca şi corpul, este totuşi ca şi mort, simte moartea în sine şi are şi o frică mare de aceasta. Căci sufletul poate face ceea ce doreşte în păcat şi în iad şi tot nu poate găsi o viaţă, cu toate că pe aceasta o iubeşte peste toate măsurile.

Vedeţi, în aceasta se află motivul, de ce mii şi mii de oameni ştiu despre o viaţă de după moarte exact atât de mult ca şi o piatră, care se află la marginea drumului; şi dacă li se povesteşte ceva despre aceasta, atunci în cel mai bun caz ei râd doar sau se supără, îl alungă pe cel înţelept afară din casă şi îl sfătuiesc să spună astfel de prostii porcilor mistreţi!

Şi totuşi ar trebui ca fiecare om să fie până la vârsta de treizeci de ani gata cu formarea propriului său Eu şi ar trebui să fie conştient de viaţa de după moarte ca un vultur de zborul său în aerul liber!

Dar cât de departe sunt încă acei oameni, care abia încep să întrebe despre aceasta! Şi cât mai departe se află aceia, care nu vor să audă nici un cuvânt despre aceasta şi care sunt de părerea că o astfel de credinţă este o prostie, care nu merită nici măcar un zâmbet puţin mai vesel! - Astfel de oameni se află prin urmare o viaţă întreagă în iadul desăvârşit şi în moartea deplină.

Dar se mai poate întâmpla ca un astfel de suflet să se fi curăţat şi deseori i se dă un timp îndelungat pentru curăţarea trupului în sine şi a spiritelor sale, prin care partea cea mai nobilă atrage din suflet partea nemuritoare şi doar după moarte partea cea mai dură a sufletului se trezeşte cu totul.

La astfel de suflete se mai întâmplă, ca din când în când, dacă iadul lor se face auzit, adică propriul lor trup, se coboară, cu alte cuvinte acceptă dorinţele trupului şi a spiritelor acestuia. Dar astfel de suflete nu vor putea fi necurate, ci ele sunt doar atâta timp necurate, cât timp se află în mocirla adâncă a spiritelor trupeşti; însă nu pot rezista mult timp şi se întorc după scurt timp în starea cea pură, în care sunt iarăşi aşa de curaţi, de parcă niciodată nu ar fi fost necuraţi. Dar pe lângă aceasta au făcut linişte şi ordine pentru un anume timp în iadul lor şi prin aceasta ei se pot mişca fără vreo întrerupere în lumina spiritului lor.

Cine dintre voi are o astfel de înţelegere, acela va pricepe destul de bine cele rostite; şi tu, prietenul Meu Cireniu, spune-Mi limpede, dacă tu ai înţeles întru totul cele rostite de Mine!“

211. Un discurs social al lui Cireniu.

Spune Cireniu: Da, Domnul şi Învăţătorul meu! Dar aceasta este o învăţătură cu totul nouă, de care nici un om nu ar fi visat vreodată! Dar acest lucru este limpede, că Tu nu ai fi avut de unde să ştii de la A la Z aceste lucruri dacă nu l-ai fi creat pe om şi toate lumile; căci fără să fii Însuşi Creatorul oamenilor, nu se poate ştii acest lucru în veci, în afară de felul cum am aflat noi acum aceasta de la Tine.

Experienţele din toate timpurile arată, că aşa stau lucrurile cum ne-ai explicat Tu acum şi niciodată nu se vor schimba; dar nici un înţelept, chiar dacă vedea răul omenirii, nu ştia să spună ceva despre rădăcina acesteia. Dar de unde să fi luat toate acestea. Căci pentru aceasta este nevoie de o cunoaşterea totală a fiinţei omeneşti, de la sfera sa naturală de veci şi până la cea materială.

Dar cine poate să ajungă la această cunoaştere? Cine cunoaşte trupul omenesc de la fibră la fibră, de la particulă la particulă şi aşa mai departe? Cine a văzut vreodată un suflet să se mişte liber? Nu se ştie deloc dacă are şi dacă are, ce formă poate avea, dacă este mic sau mare; pe scurt toată lumea este într-o necunoaştere deplină. Dar dacă aşa stau lucrurile, de unde se poate atunci afla toate lucrurile despre natura ciudată a omului?

Şi totuşi trebuie să existe mijloace şi căi, prin care un om să se poată cunoaşte mai uşor; căci dacă omul însuşi nu se poate cerceta, pentru ca el să vadă ce este, pentru ce este şi ce trebuie să facă el după natura sa, pentru a ajunge la capătul, care este menit de la Creatorul său, atunci nu îl ajută toate învăţăturile şi toate legile nici măcar puţin! Sufletul său, cum se poate vedea la nenumăraţi oameni, se adânceşte din ce în ce mai mult cu învelişul său, urmarea fiind necesităţile nenumărate şi dureroase ale trupului; căci foame este dureroasă, setea arde şi frigul este dureros, în vreme ce bunăstarea trupului doritor nu îi acoperă doar necesarul, ci îi dăruieşte chiar o fericire luxurioasă!

Partea animalică a omului îşi impune punctele de vedere cu atâta forţă şi cu atâta gălăgie, că prin urmare cererile şoptite de suflet nu se mai fac auzite. Dar dacă aşa stau lucrurile, pe cine îl mai poate mira faptul, că sute ori sute de mii de oameni, nu au nici cel mai mic habar de existenţa sufletului lor? Căci la ei s-a legat deja din copilărie sufletul aşa de tare cu trupul, că au devenit una şi nu mai recunosc decât necesităţile chinuitoare ale trupului.

Da, mai trebuie chiar şi adăugat, că chiar la acei oameni, cărora nu le merge bine trupeşte, nu se vede nici măcar o urmă de vreo necesitate spirituală. În partea de apus a Europei sunt chiar unele popoare, la care nu se poate însă observa nici cea mai vagă urmă de o formare spirituală.

Dar care este motivul pentru acest fapt? Necăptuşirea trupească cea mai totală! Dacă un om merge, înarmat cu ciomege, adesea zi şi noapte în pădurile dense prin prejur şi caută să doboare un oarecare animal sălbatic. Dacă l-a doborât, atunci îl şi mănâncă cu mare poftă, cum se obişnuieşte a se spune, aproape cu pene cu tot. Intrebare: Unde ar trebui, unde ar putea fi la un asemenea popor numai cea mai neânsemnată urmă de o oarecare necesitate duhovnicească? - în timp ce, aşadar, totuşi, în Roma, de exemplu, unde omenirea este prea bine întreţinută trupeşte în cea mai mare parte, se învaţă deja de mult despre un suflet al omului şi de nemurirea lui şi de aceea s-a şi folosit cea mai mare atenţie şi încă se mai foloseşte în continuare şi asupra unei vieţi drepte din punct de vedere moral, care are în vizor mai ales educaţia omului duhovnicesc.

Fireşte că se şi întâmplă din păcate numai prea des, că bogaţii se cufundă la sfârşit prea tare în fericirea vieţii lor şi la aceasta dau importanţă puţină sau de loc educaţiei sufletului lor şi consideră la sfârşit orice învăţătură ca fiind invenţia unui oarecare orfan înfometat; dar ei au totuşi o limbă, prin care poţi să te exprimi lor despre atât de multe lucruri, despre care lucru încep, aşadar, totuşi, aşa puţin să fie stupefiaţi, la sfârşit, cu toată senzorialitatea lor, - ceea ce este pentru sufletul lor deja dintotdeauna un câştig.

La oameni, însă, despre care nu se ştie încă exact, dacă au o limbă sau nu, nici nu este posibil să înfăptuieşti o asemenea stupefiere. Dacă însă deja asta nu merge, în ce formă ar fi de-abia atunci într-adevăr posibil de a-i trezi pentru a necesitate duhovnicească mai adâncită a sufletului?

De aceea ar fi părerea mea, că ar fi nevoie să fie omenirea mai întâi aprovizionată bine cel puţin pentru trup şi ar trebui atunci să fie totuşi mai uşor de a trezi sufletele oamenilor continuu tot mai mult pentru necesităţile adevărate duhovniceşti ale vieţii. Cel puţin ar trebui să fie oamenii întreţinuţi cu lucrurile cele mai necesare! Pentru că, cum am spus deja, un om fizic prea sărac nu poate avea nici cea mai neânsemnată necesitate după o educaţie duhovnicească! Unui stomac înfometat este greu de propovăduit, înainte ca să nu fii luat mâncare şi băutură la sine. Aceasta este opinia mea aşa necompetentă. Tu, o Doamne şi Invăţătorule, ai într-adevăr dreptate, pe deplin; pentru că Tu singur îţi cunoşti doară făpturile Tale pe deplin! Dar nici eu nu cred că nu am puţin dreptate; pentru că şi pentru presupunerea mea vorbeşte experienţa a toate timpurile şi popoarele.“
212. Sărăcia ca învăţătoare.
Spun Eu: „Bine şi adevărat şi Eu nu pot să-ţi spun absolut de loc, că ai vorbit aici chiar numai un cuvânt neadevărat; dar închipuieşte-ţi treaba astfel pe un corp lumesc, că toţi oamenii ar sta aici şi ar recunoaşte, aşa bine întreţinuţi pentru trupul lor fără lucrul lor deosebit şi altă îndeletnicire, că pot trăi astfel înfăţişat cu totul fără griji, - şi tu ai în scurt timp toate popoarele europene de nord pretutindeni în faţa ta!

Popoarele tale europene de nord au fost însă odinioară în Asia, ca leagăn al neamului omenesc, aprovizionate cu toate tot astfel şi încă mai bine precum romanii tăi şi s-au bucurat de o educare nemijlocită din ceruri; şi au existat înţlepţi între ei, precum cu excepţia Mea n-a purtat pământul; dar care a fost urmarea acestui lucru? Ei mâncau şi beau cu totul confortabil, s-au făcut pe zi ce trece tot mai trândavi şi au decăzut din generaţie în generaţie în starea actuală; acum însă, într-o asemenea stare cea mai deplorabilă trebuie ei în sudoarea feţei lor să-şi procure subzistenţa cea mai sărăcăcioasă pentru trupul lor şi nu sunt însă la aceasta totuşi cu totul fără înţelepţi şi învăţători.

Şi iată, tocmai o asemenea sărăcie a lor îi va pune încetul cu încetul pe o treaptă de educaţie, care va întrece cu mult cea actuală a Romei în orice privinţă!

N-ar fi de aceea bine, să-l pui pe om astfel, ca să fie aşa cu totul prevăzut după trup; pentru că atunci s-ar face el la sfârşit atât de trândav, că nici nu s-ar mai îngriji însă atunci pentru nimic. Şi această dorinţă după liniştea trândavă, fără grije este iarăşi o însuşire a trupului de fapt mort; sufletul, care are de a-şi crea din trup în cea mai mare măsură consistenţa lui formală de-abia la o activitate corectă, s-ar odihni atunci de asemenea în odihna fără griji a trupului, deoarece şi în el se găseşte în măsură copleşitoare predilecţia din începuturi spre inactivitate.

Prin necesităţile dureroase ale trupului însă, este trezit de-abia sufletul din letarghia (moleşeala) lui; pentru că el simte că o neaprovizionare totală a trupului i-ar aduce la sfârşit moartea împreună cu trupul. El pune de aceea toate mijloacele în funcţiune pentru nevoile trupului şi prevede, aşa de bine pe cât merge, mai întâi trupul. Deoarece are el însă, aşadar, o frică mare faţă de moarte, de aceea începe el atunci foarte acuşi, pe lângă activitatea pentru trup, să să ocupe şi cu cercetarea vieţii propriu zise şi găseşte acuşi din dragostea lui trezită pentru viaţă, că ar trăi cumva încă în continuare ca suflet, chiar dacă trupul este pus în moarte.

Din aceasta se formează atunci în sfârşit un fel de credinţă faţă de nemurirea sufletului omenesc. Această credinţă se face atunci tot mai mult vie şi spre o necesitate a omului.

Dar oameni mai gânditori, care există pretutindeni, nu mai sunt atunci acuşi mulţumiţi cu credinţa singură şi cercetează mai adâncit asupra aceleiaşi, încearcă puterea ei şi caută, unde puterea acesteia nu mai ajunge, s-o dovedească ca fiind pe deplin adevărată, cu mijloace mai tari şi, oarecum, mai evidente.

Poporul consideră atunci asemenea cercetători de obicei ca văzători şi ascultători cuprinşi şi îndrumaţi de un duh înalt, care pe calea dialogului cu duhuri obţin lămuriri mai aprofundate despre viaţa sufletului de după moarte.

Asemenea cercetători sunt atunci de obicei ridicaţi de popor la rangul de preoţi; şi aceştia, pricepând bine, că sunt pentru popor o necesitate indispensabilă, abuzează adesea la sfârşit de o asemenea încredere cel mai adesea obligatorie a poporului lor, îşi caută însăşi folosul lor pământesc la aceasta şi nu sunt la sfârşit nimic altceva decât pure călăuze oarbe orbilor. Dar este la aceasta încă mereu ceva bun, anume că în acest fapt poporul rămâne tot timpul într-o legătură, chiar dacă cât se poate de slabă, cu cerurile.

Cu timpul, când credinţa oarbă şi în preoţi se face una slabă şi tot mai slabă, se ridică din popor cercetători noi, care examinează ce-i vechi şi nu condamnă aceasta niciodată pe deplin, îmbină ce-i bun din aceasta cu rezultatele lor noi de cercetare şi dau la iveală o învăţătură cu totul nouă, care nu se mai mulţumeşte cu credinţa oarbă, ci numai cu convingerea deplină, bazată pe realităţi, care pot fi puse într-un mod necesar în faţa ochilor fiecăruia spre privirea demnă de apreciat.

Şi iată, în acest mod găseşte în sfârşit, chiar dacă pe căi şi feluri ostenitoare, generaţia cea mai tânără de oameni adevărul şi în acesta din multele experienţe şi legile, potrivit cu care este de povăţuit viaţa oamenilor, ca adevărul cu greu găsit să se ţină curat pentru totdeauna între oameni.

Dacă atunci la o asemenea descoperire, care a reieşit de la sine doar din activitatea mereu crescătoare a oamenilor, vine în sfârşit la oameni încă o mărturie ieşită din comun din ceruri ca o lumină măreaţă, minunată, atunci este un asemenea popor salvat ca un om pentru sine şi renăscut şi ca nou născut în duh; şi uite, aceasta în întregime nu reiasă niciodată din asigurarea trupească, fără griji, ci din necesitatea şi grija oamenilor!

Eu îţi spun: La nevoie se face chiar animalul inventiv, cu atât mai mult omul.

Dacă omul este prin nevoie obligat aşa de straşnic spre a gândi, atunci începe acuşi pământul se sub picioarele sale să se înverzească; dacă este el însă asigurat pe ziua de mâine, atunci intră el asemenea animalului în starea leneşă şi nu gândeşte şi nu face nimic.

Vezi, dacă aş îndrăzni să-i dau pământului numai o sută de ani succesivi foarte binecuvântaţi de roade şi toată omenirea ar începe de lenevie să pută ca ciuma; dar deoarece las pe pământ să se alterneze mereu unul cu celălalt ani bogaţi în roade şi ani săraci în roade, atunci trebuie omenirea să fie continuu activă, trebuie să se îngrijească dinainte într-un an bun în roade pentru unul rău posibil următor, pentru a nu muri aici de foame. Şi astfel rămâne omenirea cel puţin într-un fel mereu într-o activitate; în timp ce, altfel, omenirea ar trece numai prea acuşi în letarghia cea mai deplină. - Inţelegi tu şi asemenea lucruri?“
213. Urmarea întreţinerii bune.
Spune Cireniu: „Doamne, Tu eşti într-adevăr Invaţătorul omenirii şi eşti acum o cea mai vie şcoală a vieţii adevărate şi ştiu acum foarte pe deplin, la ce să mă aştept şi la ce să se aştepte toate omenirea. Numai acest singur lucru nu-mi este încă bine concludent, de ce un popor, care ar fi cumva totuşi întreţinut trupeşte puţin dincolo de robie, ar trebui să treacă la sfârşit într-o letarghie deplină! Despre aceasta aş dori cu drag să mai aflu încă câteva cuvinţele lămuritoare din gura Ta, o, Doamne şi Invăţătorule!“

Spun Eu: „O prietene, întreabă istoria popoarelor pământului; priveşte la Egiptul vechi, bine întreţinut, uită-te la Babilon şi Ninive, uită-te la Sodoma şi Gomora! Da, uită-te la poporul lui Israel în deşert, pe care l-am întreţinut timp de patruzeci de ani cu mană din ceruri! Şi aşa mai uită-te încă la o grămadă de popoare gătate şi vei afla numai prea acuşi, încotro le-a adus întreţinerea bună trupească pe toate aceste popoare!

Vezi, de exemplu o femeie întreţinută nu va mai face la sfârşit nimic altceva, decât să se spele şi să se împodobească în decursul a întregii zile; la sfârşit se face ea chiar şi pentru aceasta prea leneşă şi se lasă de altele spălată, curăţită şi împodobită. Dar nici aceasta nu durează întotdeauna prea mult; la sfârşit devine o asemenea femeie înmuiată prea trândavă chiar şi pentru a se lăsa îngrijită şi se face în acest fel un veritabil porc, cumva chiar un animal trândav cu desăvârşire, cum există dintre aceştia în India şi Africa centrală. Intrebare: Ce mai este prin urmare cumva încă de înfăptuit cu o asemenea femeie? De care educare duhovnicească mai este ea încă în stare? Eu îţi spun: Nici măcar ca desfrânată nu mai e bună! Acesta a fost cazul doară şi în Sodoma şi Gomora, din care cauză a început poporul de fapt să se satisfacă contra naturii! - Inţelegi tu aceasta?“

„Cu adevărat“, spune Cireniu, „atât de darnic cu adevărul cel mai strălucitor, ai fost Tu după ştirea mea încă de-abia vreodată! Eu trebuie să admit deschis, deoarece mi-ai spus de această dată mai mult decât în toate celelalte dăţi, în care am avut norocul să Te ascult. Este acum totul limpede şi luminos ca soarele, ce ne-ai făcut cunoscut aici într-adevăr din rădăcina formării şi a existenţei omenirii în toate relaţiile ei, - numai în ceva nu sunt totuşi lămurit; dacă mai ştiu încă şi acest lucru, atunci sunt într-adevăr prevăzut pentru veşnicie! Să pun întrebarea, sau mi-o citeşti deja iarăşi astfel din inima mea?“

Spun Eu: „Întreabă de această dată numai, din pricina celorlalţi, ca să şi devină imediat la început pe deplin conştienţi, despre ce este aici vorba!“

Grăieşte Cireniu: „Aşadar deci, să doreşti să mă asculţi deci foarte milostiv!“

214. Contradicţiile din istoria creaţiei.