Marea luptă dintre Hristos şi îngerii Săi şi Satana şi îngerii lui

Judecarea lui Hristos
Când îngerii au părăsit cerul, întristaţi şi-au pus la o parte coroanele strălucitoare. Ei nu le puteau purta în timp ce Comandantul lor suferea şi urma să poarte o coroană de spini. Satana şi îngerii lui erau ocupaţi în acea sală de judecată străduindu-se să distrugă orice sentiment uman şi de simpatie. Însăşi atmosfera era grea şi contaminată de influenţa lor. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii erau inspiraţi de ei să-L maltrateze şi insulte pe İsus, în forma cea mai grea de suportat de firea omenească. Satana spera că astfel de insulte şi suferinţe vor provoca vreo nemulţumire sau cârtire din partea Fiului lui Dumnezeu; sau că El Îşi va manifesta puterea divină şi Se va elibera din mâinile acelei mulţimi, şi în felul acesta planul mântuirii în cele din urmă va eşua.
Petru L-a urmat pe Domnul lui după trădarea Sa. El era îngrijorat să vadă ce se va face cu İsus. Şi când a fost acuzat că este unul dintre ucenicii Săi, el s-a lepădat de El. Se temea pentru viaţa lui şi când a fost acuzat că este unul dintre ei, el a spus că nu-l cunoştea pe acel Om. Ucenicii erau cunoscuţi pentru vorbirea lor curată, şi Petru, ca să-i inducă în eroare şi să-i convingă că el nu era unul dintre ucenicii lui Hristos, s-a lepădat de El a treia oară cu blesteme şi jurăminte. İsus, care era la o oarecare depărtare de Petru, Şi-a întors privirea întristată şi mustrătoare spre el. Atunci el şi-a amintit cuvintele pe care i le spusese İsus în camera de sus, şi de asemenea afirmaţia sa categorică: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.“ El s-a lepădat de Domnul său chiar blestemându-se şi jurând. Dar acea privire a lui İsus l-a înmuiat pe Petru imediat şi l-a salvat. El a plâns cu amar şi i-a părut rău de marele său păcat, şi s-a întors la Dumnezeu, iar apoi a fost pregătit să-i întărească pe fraţii săi.
Mulţimea striga după sângele lui İsus. L-au biciuit cu cruzime, L-au îmbrăcat cu o haină împărătească veche de purpură şi İ-au pus pe capul Său sfânt o coroană de spini. İ-au pus o trestie în mână şi se plecau în batjocură în faţa Lui şi Îl salutau zicând: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!“ Apoi İ-au luat trestia din mână şi L-au lovit cu ea în cap, făcând ca spinii să-İ intre în tâmple şi sângele picurând să-İ curgă pe faţă şi pe barbă.
A fost greu pentru îngeri să îndure această privelişte. Ei L-ar fi eliberat pe İsus din mâinile mulţimii, dar îngerii care îi comandau le-au interzis acest lucru, şi le-au spus că un mare preţ de răscumpărare trebuia să fie plătit pentru om; dar va fi complet şi va cauza moartea celui care avea puterea morţii. İsus ştia că îngerii erau de faţă la scena umilirii Sale. Am văzut că cel mai slab înger putea să facă acea mulţime să cadă neputincioasă la pământ, şi să-L scape pe İsus. El ştia că dacă İ-ar fi cerut Tatălui Său, îngerii L-ar fi eliberat imediat. Dar era necesar ca El să îndure multe din partea oamenilor răi, pentru a duce la îndeplinire planul mântuirii.
İsus a stat supus şi umil în faţa mulţimii înfuriate, în timp ce ei Îl maltratau în modul cel mai josnic. L-au scuipat în faţă – acea faţă de care într-o zi vor dori să se ascundă, care va da lumină cetăţii lui Dumnezeu şi va străluci mai puternic decât soarele. Dar İsus nu a aruncat nicio privire plină de mânie asupra celor care Îl maltratau. El Şi-a ridicat mâna cu blândeţe şi S-a şters. İ-au acoperit capul cu o haină veche; L-au legat la ochi iar apoi Îl loveau peste faţă şi strigau: „Proroceşte, cine Te-a lovit?“ Era agitaţie printre îngeri. Ei L-ar fi scăpat imediat; dar îngerul care-i comanda i-a reţinut.
Ucenicii prinseseră curaj să intre unde era İsus, şi să asiste la judecarea Lui. Ei se aşteptau ca El să-Şi arate puterea divină şi să Se elibereze din mâinile duşmanilor Săi şi să-i pedepsească pentru cruzimea arătată faţă de El. Speranţele lor creşteau şi se năruiau în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. Uneori se îndoiau, şi se temeau că fuseseră înşelaţi. Dar vocea auzită pe muntele schimbării la faţă şi slava la care fuseseră martori acolo, i-au întărit în convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Şi-au readus aminte scenele emoţionante la care fuseseră martori, minunile pe care Îl văzuseră pe İsus făcându-le când i-a vindecat pe cei bolnavi, le-a deschis ochii celor orbi, le-a desfundat urechile celor surzi, a mustrat şi scos afară demoni, i-a readus pe cei morţi la viaţă, până acolo că a mustrat chiar şi vântul şi el İ s-a supus. Ei nu puteau să creadă că El va muri. Sperau că totuşi se va scula cu putere şi cu vocea Sa poruncitoare va risipi mulţimea însetată de sânge, aşa cum făcuse atunci când a intrat în templu şi i-a scos afară pe cei care făcuseră din casa lui Dumnezeu un loc de negustorie, şi când ei au fugit dinaintea Lui ca şi când îi urmărea o companie de ostaşi înarmaţi. Ucenicii sperau că İsus Îşi va manifesta puterea, şi îi va convinge pe toţi că El era Împăratul lui İsrael.
İuda a fost cuprins de remuşcare amară şi ruşine pentru fapta sa neloială de a-L trăda pe İsus. Şi când a văzut insultele pe care İsus le suferea, a fost copleşit. Îl iubise pe İsus, dar şi mai mult iubea banii. El nu crezuse că İsus Se va lăsa prins de gloata condusă de el. Se gândea că İsus va face vreo minune şi se va elibera din mâna lor. Dar când a văzut mulţimea înfuriată în sala de judecată, însetând după sângele Său, şi-a simţit profund vinovăţia. Şi în timp ce mulţi Îl acuzau în mod vehement pe İsus, İuda s-a avântat prin mulţime, mărturisind că păcătuise trădând sânge nevinovat. Le-a oferit banii înapoi şi i-a rugat să-İ dea drumul lui İsus, declarând că era pe deplin nevinovat. Supărarea şi confuzia i-a amuţit pentru scurt timp pe preoţi. Ei nu doreau ca lumea să ştie că îl angajaseră pe unul dintre ucenicii declaraţi ai lui İsus să-L trădeze şi să-L dea în mâinile lor. Voiau să ascundă faptul că Îl urmăriseră pe İsus ca pe un hoţ şi că Îl prinseseră în secret. Dar mărturisirea lui İuda, înfăţişarea sa abătută şi vinovată, i-a dat pe faţă pe preoţi înaintea mulţimii, arătând că ura era ceea ce îi determinase să-L prindă pe İsus. Când İuda a declarat cu voce tare că İsus era nevinovat, preoţii au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta.“ Ei Îl aveau pe İsus în puterea lor şi erau hotărâţi să nu-L scape. İuda, copleşit de durere, a aruncat banii pe care acum îi dispreţuia la picioarele celor care-l angajaseră, şi chinuit sufleteşte şi îngrozit de crima lui, s-a dus şi s-a spânzurat.
İsus avea mulţi simpatizanţi în acea adunare, şi faptul că nu răspundea nimic la multele întrebări care İ se puneau a uimit mulţimea. La toate insultele şi la batjocură nici cel puţin o încruntătură, nicio expresie de nelinişte nu erau pe faţa Sa. Era demn şi stăpân pe Sine. Înfăţişarea Sa era perfectă şi nobilă. Cei de faţă se uitau la El cu uimire. Ei au comparat înfăţişarea Sa perfectă, purtarea Sa fermă şi demnă cu a acelora care erau la judecată împotriva Lui şi şi-au spus unii altora că El părea un rege căruia i se încredinţează un regat mai mult decât oricare dintre conducătorii poporului. Nu avea nicio trăsătură că ar fi fost un criminal. Ochii Săi erau blânzi, clari şi nedescurajaţi, iar fruntea Sa era lată şi înaltă. Fiecare trăsătură a feţei Sale era puternic marcată de bunăvoinţă şi principii nobile. Răbdarea şi abţinerea Sa erau atât de diferite de ale oamenilor încât mulţi tremurau. Chiar şi İrod şi Pilat au fost foarte tulburaţi de purtarea Lui nobilă şi divină.
Pilat a fost de la început convins că İsus nu era un om obişnuit, ci un om cu un caracter deosebit. El credea că era pe deplin nevinovat. Îngerii care erau martori la întreaga scenă au observat convingerea lui Pilat, şi au remarcat simpatia şi compasiunea lui pentru İsus. Şi pentru a-l salva de la implicarea în fapta îngrozitoare de a-L da pe İsus să fie răstignit, un înger a fost trimis la soţia lui Pilat care a informat-o printr-un vis că Cel în a cărui judecată era implicat Pilat era Fiul lui Dumnezeu, şi că El era o victimă nevinovată. Ea a trimis imediat să-i spună lui Pilat că suferise mult în vis din pricina lui İsus, şi l-a avertizat să nu aibă nimic de a face cu acel Om sfânt. Solul care ducea scrisoarea şi-a făcut loc cu grabă prin mulţime şi i-a înmânat-o lui Pilat. Când a citit-o, acesta s-a cutremurat şi s-a făcut palid. El s-a hotărât imediat să nu aibă nimic de a face cu această situaţie, şi că dacă ei voiau să aibă sângele lui İsus, el nu-şi va oferi influenţa sa pentru aceasta, ci se va strădui să-L elibereze.
Când Pilat a auzit că İrod era în İerusalim, s-a bucurat şi a sperat să scape din această situaţie neplăcută, şi să nu aibă nimic de a face cu condamnarea lui İsus. El L-a trimis pe İsus împreună cu cei care-L acuzau la İrod. İrod era împietrit. Faptul că îl omorâse pe İoan lăsase o pată pe conştiinţa sa de care nu se putea elibera, şi când a auzit de İsus şi de minunile făcute de El a crezut că era İoan care înviase din morţi. S-a înspăimântat şi a tremurat pentru că avea o conştiinţă vinovată. İsus a fost dat în mâinile lui İrod de către Pilat. İrod a considerat acest act ca o recunoaştere din partea lui Pilat a puterii, autorităţii şi competenţei sale de a judeca. Ei fuseseră în trecut duşmani, dar atunci au devenit prieteni. İrod s-a bucurat să-L vadă pe İsus, pentru că se aştepta ca El să facă vreo mare minune pentru satisfacţia sa. Însă lucrarea lui İsus nu era să-i satisfacă lui curiozitatea. Puterea Sa divină şi făcătoare de minuni trebuia să fie exercitată pentru salvarea altora şi nu în propriul Său folos.
İsus nu a răspuns nimic la multele întrebări pe care İ le-a pus İrod; nici nu le-a acordat atenţie duşmanilor Săi care-L acuzau în mod vehement. İrod s-a înfuriat fiindcă İsus nu părea că se teme de puterea lui, şi împreună cu soldaţii lui au râs, şi-au bătut joc şi L-au maltratat pe Fiul lui Dumnezeu. İrod a fost uimit de înfăţişarea nobilă şi divină a lui İsus când a fost maltratat în mod ruşinos, şi temându-se să-L condamne, L-a trimis înapoi la Pilat.
Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să-l conducă la propria sa ruină. Ei i-au sugerat că dacă nu lua parte la condamnarea lui İsus, aveau s-o facă alţii. Mulţimea era însetată după sângele Său, şi dacă el nu-L dădea pe İsus să fie răstignit, avea să-şi piardă puterea şi onoarea lumească, şi să fie denunţat ca unul care credea în impostor, aşa cum Îl numeau ei pe İsus. Pilat, de teamă că-şi va pierde puterea şi autoritatea, şi-a dat consimţământul pentru moartea lui İsus. Şi cu toate că el a pus sângele lui İsus asupra celor care-L acuzau, şi mulţimea a acceptat strigând „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“, totuşi Pilat nu a fost nevinovat; el a fost vinovat de sângele lui Hristos. Din cauza propriului său interes egoist, şi din dragoste pentru onoare din partea marilor oameni ai lumii, el a dat la moarte un Om nevinovat. Dacă Pilat şi-ar fi urmat convingerea, atunci nu ar fi avut nimic de a face cu condamnarea lui İsus.
Judecarea şi condamnarea lui İsus au creat impresii profunde în mintea multora, impresii care urmau să apară după învierea Sa. Şi mulţi aveau să fie adăugaţi la biserică, a căror experienţă şi convingere au început în timpul judecării lui İsus.
Furia lui Satana a fost mare când a văzut că toată cruzimea la care i-a condus pe preoţii cei mai de seamă să o arate faţă de İsus, nu a produs nici cel mai mic murmur din partea Lui. Am văzut că deşi İsus a luat asupra Sa natura umană, o putere şi tărie divină L-a susţinut, şi El nu S-a depărtat câtuşi de puţin de voia Tatălui.

Capitolul 9

Răstignirea lui Hristos
Fiul lui Dumnezeu a fost dat poporului pentru a fi răstignit. Ei L-au luat pe Mântuitorul drag. İsus era slăbit şi fără putere datorită durerii şi suferinţelor cauzate de biciurile şi loviturile primite; totuşi İ-au pus în spinare crucea grea pe care curând urmau să-L pironească. Dar İsus a leşinat sub povară. De trei ori İ-au pus în spinare crucea grea, şi de trei ori a leşinat. Atunci au pus mâna pe unul dintre cei care-L urmau, un bărbat care nu îşi declarase în mod deschis credinţa în Hristos, dar care credea în El. İ-au pus în spinare crucea şi el a dus-o la locul răstignirii. Cete de îngeri erau adunate în aer deasupra acelui loc. Unii dintre ucenicii Săi L-au urmat la Calvar îndureraţi şi plângând amar. Şi-au reamintit intrarea lui İsus triumfală în İerusalim şi pe ei urmându-L strigând „Osana în cerurile prea înalte!“ şi aşternându-şi hainele pe drum şi presărând ramuri frumoase de palmieri. Ei credeau că El va lua împărăţia şi va domni peste İsrael ca un domnitor al acestei lumi. Cât de mult se schimbase scena! Cum li se spulberaseră aşteptările! Ei Îl urmau pe İsus; nu cu bucurie; nu cu inimi tresăltând şi cu speranţe de bucurie; ci cu inimi pline de teamă şi disperare Îl urmau încet şi trişti pe Cel ce fusese dezonorat şi umilit şi care urma să moară.
Mama lui İsus era acolo. İnima ei era străpunsă de o durere aşa cum doar o mamă iubitoare poate să simtă. İnima ei rănită încă spera împreună cu ucenicii că Fiul ei va face vreo mare minune şi se va elibera de ucigaşii Lui. Ea nu putea să îndure gândul că El va îngădui să fie răstignit. Dar pregătirile au fost făcute şi L-au pus pe İsus pe cruce. Ciocanul şi cuiele au fost aduse. İnimile ucenicilor li s-au înmuiat. Mama lui İsus simţea o durere aproape dincolo de limitele îndurării. Şi când L-au întins pe İsus pe cruce, şi erau gata să-İ prindă mâinile cu cuiele necruţătoare de braţele de lemn, ucenicii au dus-o la o parte de la acea scenă, pentru ca ea să nu audă trosnetul cuielor când acestea pătrundeau prin oasele şi muşchii mâinilor şi picioarelor Sale slăbite. İsus nu a cârtit; dar gemea în agonie. Faţa Sa era palidă şi picături mari de sudoare erau pe fruntea Sa. Satana a tresăltat de bucurie în suferinţele prin care trecea Fiul lui Dumnezeu, totuşi se temea că împărăţia lui era pierdută şi că trebuia să moară.
Au ridicat crucea după ce Îl pironiseră pe İsus de ea, şi cu mare putere au înfipt-o în locul pregătit pentru ea în pământ, sfâşiind carnea, şi provocând cea mai intensă durere. İ-au făcut moartea cât mai ruşinoasă posibil. Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, câte unul de o parte şi de alta a lui İsus. Tâlharii fuseseră luaţi cu forţa, şi după multă rezistenţă din partea lor, braţele le-au fost întinse şi bătute în cuie de crucile lor. Dar İsus S-a supus umil. Nu a fost nevoie de nimeni să-İ întindă cu forţa mâinile pe cruce. În timp ce tâlharii îi blestemau pe cei care-i executau, İsus se ruga în agonie pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ Nu a fost doar chinul fizic cel pe care İsus l-a îndurat, ci păcatele întregii lumi erau asupra Lui.
În timp ce İsus atârna pe cruce, unii care treceau pe acolo îşi băteau joc de El, dând din cap, ca şi când s-ar fi aplecat în faţa unui împărat, şi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!“ Diavolul a folosit aceleaşi cuvinte faţă de Hristos în pustie: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu….“ Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi cărturarii ziceau în bătaie de joc: „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui İsrael, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!“ Îngerii care planau deasupra scenei răstignirii lui Hristos s-au indignat atunci când conducătorii poporului râdeau de El şi ziceau: „Dacă este Fiul lui Dumnezeu să se scape singur.“ Ei doreau atunci să vină să-L elibereze pe İsus şi să-L scape; dar nu li s-a îngăduit să facă aşa. Scopul misiunii Sale era aproape împlinit. Când İsus atârna pe cruce în acele ore groaznice de agonie, El nu Şi-a uitat mama. Ea nu putea să rămână departe de scena plină de suferinţă. Ultima învăţătură a lui İsus a fost una de compasiune şi omenie. S-a uitat la mama Sa, a cărei inimă era aproape să se rupă de durere, şi apoi la ucenicul Său mult iubit, İoan. El a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!“ Apoi i-a zis lui İoan: „İată mama ta!“ Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă.
Lui İsus İ S-a făcut sete în agonia Sa; dar ei İ-au mai adăugat o altă insultă, dându-İ să bea oţet cu fiere. Îngerii priviseră înfiorătoarea scenă a răstignirii Comandantului lor iubit, până când nu au mai putut să se uite şi şi-au acoperit feţele de la acea privelişte. Soarele a refuzat să se uite asupra acelei scene îngrozitoare. İsus a strigat cu glas tare, care le-a umplut inima de spaimă ucigaşilor Săi: „S-a sfârşit!“ Atunci perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat. Un mare întuneric era peste faţa pământului. Ultima speranţă a ucenicilor părea să fi fost spulberată când İsus a murit. Mulţi dintre cei care-L urmau au fost prezenţi la scena suferinţelor şi morţii Sale, şi paharul mâhnirii lor a fost plin.
Atunci Satana nu a mai tresăltat de bucurie cum o făcuse înainte. Sperase să poată distruge planul mântuirii; dar acest plan fusese stabilit prea profund. Şi acum prin moartea lui İsus, ştia că el însuşi trebuia în cele din urmă să moară, şi împărăţia lui să fie luată şi dată lui İsus. A ţinut sfat cu îngerii lui. Nu reuşise nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu, iar acum trebuiau să-şi mărească eforturile, şi cu viclenia şi puterea lor să se întoarcă spre cei care Îl urmau pe İsus. Trebuiau să-i împiedice pe câţi mai mulţi posibil de la a primi mântuirea dobândită pentru ei de İsus. Procedând astfel Satana încă putea continua să lucreze împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. Şi era în propriul lui interes să-i ţină departe de İsus pe toţi pe care putea. Pentru că păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, şi biruiesc, la sfârşit vor fi puse asupra iniţiatorului păcatului, diavolul. Şi el va trebui să le poarte păcatele, în timp ce aceia care nu acceptă mântuirea prin İsus îşi vor purta singuri păcatele.
Viaţa lui İsus a fost fără măreţie lumească sau expunere excesivă. Viaţa Sa umilă şi cu lepădare de sine, a fost în mare contrast cu vieţile preoţilor şi bătrânilor, care iubeau comoditatea şi onoarea lumească. Viaţa strictă şi sfântă a lui İsus era un reproş continuu pentru ei, din cauza păcatelor lor. Ei Îl dispreţuiau datorită umilinţei, sfinţeniei şi curăţiei Sale morale. Dar cei care L-au dispreţuit aici, Îl vor vedea într-o zi în măreţia cerului şi în slava de neîntrecut a Tatălui Său. El a fost înconjurat de vrăjmaşi în sala de judecată, care erau însetaţi după sângele Lui. Dar cei împietriţi care au strigat „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“, Îl vor vedea un Împărat onorat. Toată oastea cerească Îl va însoţi pe drumul Său cu cântece de biruinţă, măreţie şi putere, pentru Cel ce a fost junghiat dar trăieşte iarăşi ca un biruitor puternic. Oameni săraci, slabi şi jalnici L-au scuipat în faţă pe Împăratul slavei în timp ce un strigăt de triumf brutal s-a ridicat din gloată în faţa insultei înjositoare. Au mutilat acea faţă cu lovituri şi cruzime, ceea ce a umplut tot cerul de uimire. Ei vor privi din nou acea faţă, strălucitoare ca soarele la amiază, şi vor căuta să fugă dinaintea ei. În locul strigătului de triumf brutal, ei se vor tângui îngroziţi din cauza Lui. İsus Îşi va arăta mâinile cu semnele răstignirii Sale. Semnele acestei cruzimi El le va purta pentru totdeauna. Fiecare cicatrice a cuielor va spune povestea răscumpărării minunate a omului, şi preţul scump care a fost plătit. Aceeaşi oameni care au străpuns cu suliţa coasta Domnului vieţii, vor privi urma suliţei şi vor deplânge cu suferinţă profundă că au luat parte la mutilarea trupului Său. Ucigaşii Săi au fost foarte supăraţi de inscripţia „Împăratul iudeilor“ pusă pe cruce deasupra capului Său. Dar atunci vor fi obligaţi să-L vadă în toată slava şi puterea Sa împărătească. Ei vor vedea pe veşmântul Său şi pe coapsa Lui scris cu litere vii: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Ei au strigat la El în batjocură când atârna pe cruce: „Hristosul, Împăratul lui İsrael, să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem şi să credem!“ Ei Îl vor vedea atunci cu putere şi autoritate împărătească. Atunci nu vor mai cere nicio dovadă a faptului că este Împăratul lui İsrael, ci copleşiţi de simţământul maiestăţii şi slavei Sale foarte mari, ei vor fi constrânşi să recunoască: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!“
Cutremurarea pământului, desprinderea stâncilor, întunericul care a acoperit pământul, şi strigătul tare, puternic al lui İsus „S-a sfârşit!“, atunci când şi-a dat viaţa, i-a îngrijorat pe duşmanii Lui, şi i-a făcut pe ucigaşii Lui să tremure. Ucenicii s-au minunat de aceste manifestări fără asemănare; dar toate speranţele lor erau zdrobite. Le era teamă că iudeii vor căuta să-i nimicească şi pe ei. Ei se gândeau că atâta ură manifestată împotriva Fiului lui Dumnezeu nu se va termina acolo. Ore de singurătate au petrecut ucenicii întristaţi, plângând-şi dezamăgirea. Ei aşteptau ca El să domnească precum un domnitor al acestei lumi, dar speranţele lor au murit împreună cu İsus. Ei se îndoiau în întristarea şi dezamăgirea lor dacă nu cumva fuseseră înşelaţi de İsus. Mama Sa era umilită, şi chiar şi credinţa ei oscila în faptul că El era Mesia.
Dar cu toate că ucenicii fuseseră dezamăgiţi în speranţele lor cu privire la İsus, ei încă Îl iubeau, şi respectau şi se purtau cu cinste faţă de trupul Său, dar nu ştiau cum să-L obţină. İosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, avea influenţă şi era unul dintre ucenicii adevăraţi ai lui İsus. El s-a dus în secret dar cu curaj la Pilat şi İ-a cerut trupul. Nu a îndrăznit să se ducă în mod deschis; pentru că ura iudeilor era aşa de mare încât ucenicii se temeau că ei se vor strădui să împiedice ca trupul lui İsus să aibă un loc de odihnă onorabil. Dar Pilat i-a îndeplinit cerinţa, şi când ei au dat trupul lui İsus jos de pe cruce, întristarea lor li s-a reînnoit, şi în durerea lor profundă ei au deplâns speranţele lor năruite. L-au înfăşurat pe İsus în fâşii de pânză de in, şi İosif L-a pus în propriul său mormânt nou. Femeile care Îl urmaseră umile când El trăia au rămas aproape de El după moartea Sa, şi nu au vrut să-L părăsească până nu au văzut trupul Său sfânt pus în mormânt, şi o piatră grea prăvălită la uşă, ca nu cumva duşmanii Săi să încerce să-İ ia trupul. Dar nu ar fi trebuit să se teamă, căci am văzut oastea îngerilor supraveghind cu un interes nespus locul de odihnă al lui İsus. Ei păzeau mormântul, aşteptând în mod serios comanda să-şi îndeplinească partea în eliberarea Împăratului slavei din închisoarea Sa.
Ucigaşii lui İsus se temeau că El putea totuşi să învie şi să le scape. Ei i-au cerut lui Pilat o strajă care să păzească mormântul până a treia zi. Pilat le-a dat soldaţi înarmaţi care să păzească mormântul, pecetluind piatra de la intrare ca nu cumva ucenicii Lui să-L fure, şi să spună că înviase din morţi.

Capitolul 10

Învierea lui Hristos
Ucenicii s-au odihnit în Sabat, întristaţi de moartea Domnului lor, în timp ce İsus, Împăratul slavei, se odihnea în mormânt. Noaptea trecuse încet, şi în timp ce încă era întuneric, îngerii care planau deasupra mormântului ştiau că timpul eliberării Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit, aproape sosise. Şi în timp ce ei aşteptau cu cea mai profundă emoţie ceasul biruinţei Sale, un înger puternic a venit zburând repede din cer. Faţa lui era ca fulgerul şi veşmintele îi erau albe ca zăpada. Lumina lui risipea întunericul din calea sa, şi a făcut ca îngerii răi care revendicau triumfători trupul lui İsus, să fugă înspăimântaţi de strălucirea şi slava lui. Unul din oastea îngerilor care fusese de faţă la scena umilirii lui İsus, şi care veghea locul Său sacru de odihnă, s-a alăturat îngerului din cer, şi împreună au venit jos la mormânt. Pământul s-a zguduit şi a trepidat când ei s-au apropiat, şi a fost un mare cutremur de pământ. Îngerul puternic a apucat piatra şi a rostogolit-o repede la o parte de la intrarea în mormânt, şi a şezut pe ea.
Străjerii au fost cuprinşi de o frică îngrozitoare. Unde era acum puterea lor să reţină trupul lui İsus? Ei nu se gândeau la datoria lor sau că ucenicii Îl vor fura. Ei au fost uimiţi şi înspăimântaţi atunci când lumina deosebit de puternică a îngerilor se răspândea peste tot în jurul lor mai strălucitoare decât soarele. Străjerii romani au văzut îngerii şi au căzut ca morţi la pământ. Un înger a rostogolit piatra victorios, şi cu o voce clară şi puternică a strigat: „Tu Fiul lui Dumnezeu! Tatăl Tău Te cheamă! Vino afară!“ Moartea nu a mai putut să stăpânească peste El. İsus a înviat din morţi. Celălalt înger a intrat în mormânt, şi când İsus a înviat biruitor, el İ-a desfăcut ştergarul care fusese pus pe capul Său, şi İsus a ieşit afară ca un învingător victorios. Cu respect solemn oastea îngerilor privea scena. Şi când İsus a ieşit din mormânt în măreţie, acei îngeri strălucitori s-au plecat la pământ şi İ s-au închinat. Apoi L-au întâmpinat cu cântări de victorie şi triumf, pentru că moartea nu a mai putut să-L ţină pe Captivul ei divin. Satana nu a triumfat acum. Îngerii lui fugiseră din faţa luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor cereşti. Ei s-au plâns amar împăratului lor că prada le fusese luată în mod violent şi că Cel pe care ei Îl urau atât de mult înviase din morţi.
Satana şi îngerii lui se bucuraseră pentru puţin timp de triumf fiindcă puterea lor peste omul căzut făcuse ca Domnul vieţii să fie pus în mormânt; dar scurt a fost triumful lor infernal. Pentru că atunci când İsus a ieşit afară din închisoarea Sa ca un învingător măreţ, Satana a ştiut că după un timp el trebuie să moară, şi că împărăţia sa trebuia să fie dată Celui căruia İ se cuvenea de drept. El s-a plâns şi s-a înfuriat că în ciuda tuturor eforturilor şi puterii sale, İsus nu fusese învins, ci deschisese o cale de salvare pentru om, şi oricine dorea, putea să meargă pe ea şi să fie mântuit.
Pentru scurt timp, Satana părea trist şi arăta îngrijorat. El a ţinut sfat cu îngerii lui pentru a se gândi ce metode ar trebui să folosească pe viitor pentru a lucra împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. Satana a spus: „Trebuie să vă duceţi degrabă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni. Noi am reuşit să-i amăgim, să le orbim ochii şi să le împietrim inimile împotriva lui İsus. İ-am făcut să creadă că a fost un impostor. Aceşti străjeri romani vor duce vestea odioasă că Hristos a înviat. İ-am făcut pe preoţi şi pe bătrâni să-L urască pe İsus şi să-L omoare. Acum ţineţi-le înainte într-o lumină clară faptul că au fost ucigaşii Lui. Dacă se face cunoscut că İsus a înviat, ei vor fi ucişi cu pietre de popor, pentru că au omorât un om nevinovat.“
Am văzut că străjerii romani, când oastea îngerilor s-a întors la cer şi lumina şi slava au trecut, s-au ridicat să vadă dacă era prudent pentru ei să se uite împrejur. S-au umplut de uimire când au văzut că piatra cea mare fusese dată la o parte de la intrarea în mormânt, iar İsus înviase. Ei s-au dus degrabă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni cu vestea minunată despre ceea ce văzuseră; şi când acei ucigaşi au auzit relatarea uimitoare, feţele le-au pălit. S-au îngrozit de ceea ce făcuseră. Apoi şi-au dat seama că dacă relatarea era corectă, erau pierduţi. Pentru scurt timp au fost uluiţi, şi s-au uitat unul la altul în tăcere, neştiind ce să facă sau ce să spună. Erau puşi într-o situaţie în care nu puteau să creadă, altfel ar fi fost spre condamnarea lor. S-au retras la o parte ca să se sfătuiască ce ar trebui să facă. Au ajuns la concluzia că dacă avea să se răspândească pretutindeni vestea că İsus înviase, şi relatarea despre slava atât de uimitoare, încât a făcut ca străjerii să cadă ca morţi, ar ajunge la oameni, aceştia s-ar înfuria cu siguranţă şi i-ar omorî. Au hotărât să-i plătească pe ostaşi pentru a ţine cele întâmplate în secret. Le-au oferit mulţi bani, spunându-le: ,,Spuneţi aşa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.“ Şi când străjerii i-au întrebat ce se va întâmpla cu ei pentru că adormiseră în post, preoţii şi bătrânii le-au spus că îl vor îndupleca ei pe dregător şi-i vor scăpa. De dragul banilor, străjerii romani şi-au vândut onoarea, şi au fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi bătrânilor.
Când İsus, atunci când atârna pe cruce, a strigat „S-a sfârşit!“, stâncile s-au despicat, pământul s-a cutremurat, şi unele din morminte s-au deschis. Pentru că atunci când İsus a înviat din morţi, şi a învins moartea şi mormântul, atunci când a ieşit ca un învingător triumfător din locul care-L ţinea închis, în timp ce pământul se clătina şi se cutremura, şi slava deosebit de mare a cerului era adunată în jurul locului sfânt, ascultători la chemarea Sa, mulţi dintre morţii neprihăniţi au venit afară ca martori că El înviase. Aceşti sfinţi favorizaţi şi înviaţi, au ieşit afară în slavă. Ei erau câţiva aleşi şi sfinţi, care trăiseră în fiecare secol de la creaţie, chiar până în zilele lui Hristos. Şi în timp ce preoţii cei mai de seamă şi fariseii căutau să ascundă învierea lui İsus, Dumnezeu a ales să aducă un grup din mormintele lor pentru a atesta că İsus înviase, şi pentru a vesti slava Sa.
Cei care fuseseră înviaţi erau de statură şi înfăţişare diferite. Am fost informată că locuitorii pământului degeneraseră, pierzându-şi puterea şi frumuseţea. Satana are puterea bolii şi a morţii, şi în fiecare epocă blestemul a fost tot mai vizibil, şi puterea lui Satana a fost văzută tot mai clar. Unii dintre cei înviaţi erau mai nobili la înfăţişare şi figură decât alţii. Am fost informată că cei care au trăit în zilele lui Noe şi ale lui Avraam se asemănau mai mult cu îngerii la figură, frumuseţe şi putere. Dar fiecare generaţie devenise mai slabă, şi mai vulnerabilă la boli, şi vieţile lor de durată mai scurtă. Satana învăţase cum să hărţuiască şi să slăbească rasa umană.
Acei sfinţi care au ieşit afară după învierea lui İsus s-au arătat multora, spunându-le că jertfa pentru om fusese adusă, că İsus, pe care iudeii Îl răstigniseră, înviase din morţi; şi au adăugat: „Noi am fost înviaţi cu El.“ Ei au dat mărturie că prin marea Lui putere fuseseră chemaţi afară din mormintele lor. Cu toate că relatările mincinoase se răspândiseră, acest lucru nu putuse să fie ascuns de Satana, de îngerii lui sau de preoţii cei mai de seamă. Pentru că acest grup sfânt de oameni, aduşi afară din mormintele lor, răspândeau vestea minunată şi aducătoare de bucurie. İsus Însuşi S-a arătat ucenicilor Săi întristaţi şi cu inima zdrobită, risipindu-le temerile şi aducându-le bucurie şi bună dispoziţie.
În timp ce vestea se răspândea din cetate în cetate, şi din sat în sat, iudeii la rândul lor se temeau pentru vieţile lor, şi şi-au ascuns ura pe care o nutreau faţă de ucenici. Singura lor nădejde era să răspândească relatarea mincinoasă. Şi aceia care doreau ca această minciună să fie adevărată, au crezut-o. Pilat s-a cutremurat. El a crezut mărturia puternică dată, că İsus înviase din morţi, că pe mulţi alţii îi adusese împreună cu El, şi liniştea l-a părăsit pentru totdeauna. De dragul onoarei lumeşti, de teamă că-şi va pierde autoritatea şi viaţa, el L-a dat la moarte pe İsus. El era acum pe deplin convins că nu fusese doar un om obişnuit şi nevinovat Cel de al cărui sânge era vinovat, ci era vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu. Jalnică a fost viaţa lui Pilat, jalnică până la sfârşit. Disperarea şi chinul sufletesc au zdrobit orice simţământ de speranţă şi bucurie. El a refuzat să fie mângâiat, şi a murit de cea mai jalnică moarte.
İnima lui İrod se împietrise şi mai mult, şi când a auzit că İsus înviase nu a fost prea tulburat. El i-a luat viaţa lui İacov, şi când a văzut că acest lucru le-a plăcut iudeilor, l-a prins şi pe Petru intenţionând să-l omoare. Dar Dumnezeu avea pentru Petru o lucrare de făcut, şi l-a trimis pe îngerul Său şi l-a eliberat. Asupra lui İrod a venit judecata. Dumnezeu l-a lovit în văzul unei mari mulţimi în timp ce se înălţa pe sine în faţa lor, şi a murit de o moarte îngrozitoare.
Dimineaţa devreme înainte să se lumineze, femeile sfinte au venit la mormânt, aducând miresme pentru a unge trupul lui İsus, când iată că ele au găsit piatra grea rostogolită la o parte de la intrarea în mormânt, şi trupul lui İsus nu era acolo. İnimile li s-au întristat, şi ele s-au temut că vrăjmaşii lor luaseră trupul. Şi, iată că li s-au arătat doi îngeri îmbrăcaţi în alb; feţele le erau luminoase şi strălucitoare. Ei au înţeles pentru ce veniseră femeile sfinte şi le-au spus imediat că ele Îl căutau pe İsus, dar El nu era acolo, înviase, şi ele puteau să privească locul unde El fusese pus. Ei le-au zis să se ducă să le spună ucenicilor Lui că El va merge înaintea lor în Galilea. Dar femeile erau înspăimântate şi uimite. Ele au alergat repede la ucenici, care erau îndureraţi şi nu puteau fi mângâiaţi fiindcă Domnul lor fusese răstignit. Ele le-au spus în grabă lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră. Ucenicii nu au putut să creadă că El înviase, dar, împreună cu femeile care aduseseră vestea, au alergat repede la mormânt şi au văzut că într-adevăr İsus nu era acolo. Acolo erau fâşiile de pânză de in, dar ei nu puteau să creadă vestea cea bună că İsus înviase din morţi. S-au întors acasă uimiţi de lucrurile pe care le văzuseră, şi de vestea adusă de femei. Dar Maria a ales să mai zăbovească în apropierea mormântului, gândindu-se la ceea ce văzuse, şi chinuită de gândul că poate fusese înşelată. Simţea că o aşteptau noi încercări. S-a întristat iarăşi şi a izbucnit într-un plâns amar. Ea s-a aplecat să se uite iarăşi în mormânt, şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb. Înfăţişarea lor era luminoasă şi strălucitoare. Unul stătea la cap iar altul la picioare unde İsus fusese culcat. Ei i-au vorbit blând, şi au întrebat-o de ce plângea. Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.“
Şi când s-a întors cu faţa de la mormânt, L-a văzut pe İsus stând lângă ea; dar nu a ştiut că este El. İsus i-a vorbit blând Mariei, S-a interesat care era cauza întristării ei, şi a întrebat-o pe cine căuta. Ea a crezut că era grădinarul, şi l-a rugat ca, dacă Îl luase pe Domnul ei, să-i spună unde Îl pusese, şi ea o să-L ia de acolo. İsus i-a vorbit cu propria lui voce cerească, şi i-a zis: „Marie!“ Ea era obişnuită cu tonul acelei voci dragi, şi İ-a răspuns îndată: „Învăţătorule!“ Şi de bucurie şi de veselie era să-L îmbrăţişeze; dar İsus S-a dat înapoi şi a zis: „Nu mă ţinea, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.“ Bucuroasă, ea s-a dus degrabă la ucenici cu vestea cea bună. İsus s-a suit îndată la Tatăl Său să audă de pe buzele Lui că a acceptat jertfa, şi că El îndeplinise totul bine, şi să primească toată puterea în cer şi pe pământ de la Tatăl Său.
Îngerii L-au înconjurat ca un nor pe Fiul lui Dumnezeu, şi le-au poruncit porţilor veşnice să se ridice ca să intre Împăratul slavei. Am văzut că în timp ce İsus era cu acea oaste cerească strălucitoare, şi în prezenţa Tatălui Său, şi slava lui Dumnezeu Îl înconjura, El nu i-a uitat pe ucenicii Săi amărâţi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său, ca să se întoarcă la ei, şi în timp ce e cu ei să le dea putere. În aceeaşi zi El S-a întors, şi S-a arătat ucenicilor Săi. Le-a permis atunci să-L atingă, căci se suise la Tatăl Său, şi primise putere.
Dar de data aceasta Toma nu era de faţă. El nu a primit cu umilinţă relatarea ucenicilor, ci cu hotărâre şi sigur pe sine a spus că nu o să creadă dacă nu va pune degetele lui în semnele cuielor, şi mâna lui în coasta Lui unde suliţa nemiloasă fusese înfiptă. Prin aceasta el a arătat lipsă de încredere în fraţii săi. Şi dacă toţi ar cere aceeaşi dovadă, doar puţini L-ar primi pe İsus şi ar crede în învierea Sa. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca relatarea ucenicilor să meargă de la unul la altul, şi mulţi să o primească de pe buzele acelora care văzuseră şi auziseră. Dumnezeu nu a fost mulţumit de o asemenea necredinţă. Şi când İsus S-a întâlnit din nou cu ucenicii Lui, Toma era cu ei. În momentul în care L-a văzut pe İsus, a crezut. Dar afirmase că nu va fi mulţumit fără dovada palpabilă adăugată la cea vizuală, şi İsus i-a dat dovada pe care şi-o dorise. Toma a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Dar İsus l-a mustrat pe Toma pentru necredinţa lui. El i-a zis: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.“
Astfel, am văzut, că cei care nu au avut nicio experienţă în prima şi a doua solie îngerească trebuie să le primească de la aceia care au avut experienţă şi au urmat soliile. Precum İsus a fost răstignit, aşa am văzut că aceste solii fuseseră răstignite. Şi precum ucenicii au declarat că nu era mântuire în niciun alt nume sub cer dat oamenilor, tot aşa, ar trebui ca slujitorii lui Dumnezeu cu credinţă şi fără teamă să declare că aceia care îmbrăţişează doar o parte din adevărurile legate de a treia solie, trebuie să îmbrăţişeze cu bucurie prima, a doua şi a treia solie aşa cum Dumnezeu li le dăduse, sau nu vor avea nici parte, nici sorţ în lucrul acesta.
Mi-a fost arătat că în timp ce femeile sfinte duceau relatarea că İsus înviase, străjerii romani răspândeau minciuna care fusese pusă în gura lor de preoţii cei mai de seamă şi de bătrâni, că ucenicii au venit noaptea, în timp ce ei dormeau, şi au furat trupul lui İsus. Satana pusese această minciună în inima şi gura preoţilor cei mai de seamă, şi lumea a fost gata să primească cuvintele lor. Dar Dumnezeu făcuse acest lucru sigur, şi pusese acest eveniment important, de care atârnă mântuirea, dincolo de orice îndoială, şi unde era imposibil pentru preoţi şi bătrâni să îl acopere. Martori fuseseră înviaţi din morţi pentru a da mărturie despre învierea lui Hristos.
İsus a rămas cu ucenicii Săi patruzeci de zile, aducând-le bucurie şi veselie în inimă, şi făcându-le cunoscut mai pe deplin realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu. El i-a însărcinat să ducă mărturie despre lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră, referitoare la suferinţele Sale, la moartea şi învierea Sa; că El adusese o jertfă pentru păcat, ca toţi care doresc, să poată veni la El şi să găsească viaţă. Cu blândeţe plină de credincioşie El le-a spus că vor fi prigoniţi şi chinuiţi; dar ei vor găsi alinare raportându-se la experienţa lor, şi aducându-şi aminte cuvintele pe care El li le-a spus. Le-a spus că El învinsese ispitele diavolului, şi a păstrat biruinţa prin încercări şi suferinţă, că Satana nu mai putea să aibă nicio putere asupra Lui, dar îşi va îndrepta într-un mod mai direct ispitele şi puterea lui asupra lor, şi asupra tuturor acelora care aveau să creadă în Numele Său. Le-a spus că ei puteau să învingă aşa cum învinsese El. İsus i-a înzestrat pe ucenicii Săi cu putere să facă minuni, şi le-a spus că deşi oamenii răi vor avea putere asupra trupurilor lor, El va trimite în anumite împrejurări îngerii Săi şi-i va elibera; că viaţa nu le putea fi luată până ce misiunea lor nu avea să fie împlinită. Şi când mărturia lor va fi terminată, vieţile lor puteau fi cerute pentru a sigila mărturiile pe care ei le dăduseră. Urmaşii Săi neliniştiţi au ascultat cu bucurie învăţăturile Lui. Se desfătau cu nesaţ de fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Sale sfinte. Atunci ei au ştiut cu siguranţă că El era Mântuitorul lumii. Fiecare cuvânt a pătruns adânc în inimile lor, şi ei s-au întristat că trebuia să se despartă de Învăţătorul lor ceresc şi binecuvântat, şi că după puţin timp nu vor mai auzi cuvinte mângâietoare şi pline de har de pe buzele Sale. Dar din nou inimile li s-au încălzit de iubire şi bucurie nespus de mare când İsus le-a spus că El se va duce şi le va pregăti un loc, şi va veni iarăşi, şi-i va lua ca să fie pentru totdeauna cu El. El le-a spus că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i îndrume, să-i binecuvânteze şi să-i conducă în tot adevărul; şi Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.

Capitolul 11