Marea Unire a României 1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României
Yüklə 235,16 Kb.
|
|
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 74(șaptezeci și patru) - Decembrie 2017 __________________ Tema lunii: Marea Unire a României 
1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României Scris de : ziarul Ziua Veche (www.ziuaveche.ro) 2016-12-01 00:30 La 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu țara-mamă. 4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală “La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești. 3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune “Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”. 27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare! 9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri. 17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a “Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România. 22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român. 24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român. 29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza “printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. 5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod. 14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari. 18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune. 25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru “păstrarea liniștii și averii fiecăruia”. 31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o “lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat. 5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România. 7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. 9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei. 15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. 1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia “constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: “Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori. 2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu. 11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie. 18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România. 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin. 28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920. 10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav. 10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda “tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”. 29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România. 4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921). Interviu LUCIAN BOIA: Unirea. Marea Unire LaPunkt/ octombrie 2017
În prezent, lucrează la o carte despre Marea Unire; aceasta va apărea, cel mai probabil, la sfîrșitul acestui an. Dialog Cristian Pătrășconiu – Lucian Boia. Marea Unire nu a fost făcută de Mihai Viteazul? Nici măcar Burebista? (râde) Da…Poate că a făcut-o Mihai Viteazul, dar nu imediat, în vremea în care acesta a trăit efectiv, ci două – trei secole mai tîrziu. Anume: în secolul al XIX-lea. Atunci cînd acesta devine un simbol esențial al unității românillor și al unirii teritoriilor locuite de români. Dar aceasta, la 2-3 secole după moartea lui. Fără să o știe, rolul lui Mihai Viteazul a fost un simbol foarte mare în crearea României mari de astăzi; unul dintre cele mai mari. Are acest rol în mintea noastră, în măsura în care pune lucruri în mișcare, în măsura în care face ca lucrurile să se întîmple – și aceasta nu e de depreciat. În fond, și în proiectele mici și, cu atît mai mult în cele mari – precum e aceasta, al Marii Uniri – contează foarte mult miturile, simbolurile. În legătură cu aceste simboluri care au funcționat ca agregatori de identitate, în secolul al 19-lea sînt mai multe, nu doar Mihai Viteazul. E vorba atît de figuri istorice, cît și se simboluri – bunăoară, Dacia, foarte foarte puternic în această linie. Și, a propos de mari figuri istorice care au acest rol unificator – da, Mihai Viteazul este marele unificator, dar, întrebați și dumneavoastră ceva de acest gen, s-a ajuns la un moment dat și la Burebista – ca la o ”conștiința națională” cu rol similar. Dincolo de personajele istorice care au fost convocate pentru acest proiect, alături de acestea de fapt, împreună cu ele mai bine spus: ”Dacia” a fost un simbol extrem de puternic – sunt de regăsit numeroase referințe la el și în secolul al 19-lea, și în interbelic. Uneori, chiar și astăzi…
Normal că, teoretic, logic posibil, se poate și fără așa ceva. Dar e un fapt incontestabil că rolul său a fost deja, în sensul tematicii discuției noastre, unul primordial. Pe de altă parte, în secolul al 19-lea, cînd se constituie națiunile, istoria a fost disciplina suverană. Se face apel insistent la istorie. Nu numai la noi. Noi îl avem pe Mihai Viteazul, francezii o au – cu funcție simbolică, mitologică similare – pe Ioana d’Arc. Ce vreau să spun este că nu noi am inventat acest mod de raportare a prezentului la trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, uneori chiar foarte îndepărtat. Trebuie să avem o ancoră – și felul acesta de a alege, de a selecta e echivalentul unei ancorări. În fond, nu putem face abstracție de istorie; problema este că, odată ce am intrat în acest domeniu, ajungem să îl tot amplificăm și, probabil, să îi dăm o importanță uneori mai mare decît cea pe care o are în realitate. Încă o dată: în privința tematicii unirii, ce spun eu e că se întîmplă peste tot. Nu doar românii fac apel la figuri istorie și la simboluri care îi ancorează, care le furnizează un rezervor substanțial de idei în direcția proiectului dorit. În această privință, România nu este altfel! Poate că la noi, totuși, vedem o oarecare defazare; ceea ce mergea foarte bine în secolul 19 e reluat la noi și în secolul 20. Cînd, de altfel, și are loc Marea Unire. Și, de fapt, aceste referințe despre care vorbesc vin pînă acum – și mă gîndesc dacă nu cumva are fi mai util să punem o surdină acestor referințe. În fond, treaba s-a făcut; Marea Unire a ieșit foarte bine, să mergem mai departe. România este, a propos de Marea Unire, este una dintre marile beneficiare dintre țările Primului Război Mondial. Celelalte țări care s-au desprins din Imperiul Austro-Ungar nu o duc prea bine: Cehoslovacia nu mai există, Iugoslavia nu mai există (și nu mai există în urma unor evenimente cu multe tragedii), Polonia există, dar altfel – a fost deplasată pe harta Europei. Sigur, și România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord; nu mai zic și Cadrilaterul – că România, din unghi de vedere istoric, aproape nu avea nimic de-a face cu acesta. Dar, în linii mari, conturul România de astăzi este foarte apropiat de conturul României Mari imediat de după Marea Unire și din perioada interbelică. Să nu uităm că, după Unire, România aproape că și-a dublat teritoriul. Dintr-un stat destul de mic, după acel moment, România devine un stat relativ mare și rămâne pînă astăzi așa, în interiorul Uniunii Europene, măcar în privința ponderii teritoriale, dacă nu în altele, în cele care privesc diferitele performanțe economice și nu numai. Așadar, dacă întrebăm: Marea Unire a fost sau n-a fost? – ce răspuns e adecvat? Păi cum așa? Sigur că a fost! Și mai mult: au fost de fapt cele trei uniri succesive. Basarabia mai întîi, apoi Bucovina și, la 1 decembrie, Transilvania – și de aici, Marea Unire. Cele trei sînt unirile făcute de români – ulterior, ele fiind confirmate de tratatele internaționale. 
Întrebarea mea, care e intențional aparent naivă, include o alta, ascunsă: ce e, de fapt, incontestabil în legătură cu Marea Unire? Incontestabil este că românii și-au dorit această unire. Dar trebuie să spunem asta, fără să exagerăm. Adică, să ținem seama și de conjuctura istorică în care s-au întîmplat toate acestea. Fiindcă, dacă istoria nu ne-ar fi venit în întîmpinare (să ne gîndim numai ce ar fi putut fi dacă Germania ar fi cîștigat războiul…), Marea Unire era mult mai dificil de făcut, dacă nu chiar imposibil. Dar, vorba lui Carp: românii au atît de mult noroc, încît nici nu mai au nevoie de oameni politici. Îm 1918, toate lucrurile s-au brodit foarte bine, cum se spune. Nu înseamnă că nu se putea și altfel; adică, să nu spunem că românii erau obsedați de dimineața și pînă seara, și toți în aceeași măsură, de realizarea unirii complete. Chiar și intrarea în război, în 1916, a presupus o alegere: între Transilvania și Basarabia. Mergând pe varianta cu Transilvania, guvernul de atunci a renunțat de fapt la Basarabia. După cum germanofilii insistau pe latura cealaltă, spunînd că Transilvania poate să mă aștepte – că nenorocirea pentru români nu e chiar atît de mare acolo – și că, de fapt, problema reală, imediată, urgentă era, pentru români, în Basarabia.
Și, și, fără nici o discuție. Numai dacă invoc insistența cu care a fost folosit termenul de ”Dacia” – și în secolul al 20-lea, dar mai ales în secolul precedent și avem deja un rezervor mitologic impresionant. De altfel, termenul ca atare era des folosit cînd termenul de ”România” abia prindea contur. Pe la 1830, 1840, 1850 abia începea să se vorbească de ”România”, folosindu-se și alți termeni – de genul ”moldovalahi” pentru ”românia”, Principatele Dunărene ș.a.m.d. Ei bine, ”Dacia” era deja – și avea să mai fie mult timp de atunci înainte – un cuvînt magic. Un cuvînt care înseamna foarte mult(e); ulterior, după realizarea unirilor, teritoriul Daciei este aproape identic cu cel al României Mari. Iar ideea permenenței acestui teritoriu – de 2.000 de ani, încă de la Decebal și Burebista – există încă din secolul al 19-lea. Și, de fapt, lucrurile sunt cît se poate de logice: unirea s-a făcut la 1918 și a ieșit așa de bine fiindcă exista, mai înainte, în mintea oamenilor. Ea era o preocupare care dura de mai mult timp; pentru alții, chiar mai mult decît atît, era un fel de credință. Ce ați vrea să faceți la 100 de ani de la Marea Unire? Nimic special. Nimic impus. Chiar dacă unii îmi contestă acest statut, îndrăznesc să spun că eu sînt un istoric profesionist – așa că nu vreau să mi se ceară să cad în mitologia de rigoare. Precizez neapărat că aceasta mitologie este, pînă la un punct, binevenită. Toate națiunile o au, în fond. Iar eu, de fapt, nu mă războiesc cu miturile – aceasta este o altă percepție fundamental greșită despre ceea ce fac eu. Eu caut să le înțeleg și să le explic. În plus, ca istoric profesionist, simt nevoia, personal, să îmi iau o anumită distanță. Reformulez, de fapt, întrebarea precedentă: de ce anume credeți că ar fi nevoie pentru ca, la nivelul discursului public, să avem o sărăbătoare, un centenar al decenței? De pildă, un lucru care cred că ar trebui să fie făcut și pe care francezii și germanii l-au făcut foarte bine; ne amintim de scena aceea cînd, pe cîmpul de bătălie de la Verdun s-au aflat alături și ținîndu-se de mînă Francoise Mitterand și Helmuth Kohl. Ei bine, asta ar putea fi foarte interesant dacă s-ar putea face între România și Ungaria. Pe de altă parte, am privit de curînd ceremoniile care au marcat împlinirea a 100 de ani de la bătălia de la Mărășești și m-a frapat faptul, știind cum s-au petrecut lucrurile între francezi și germani, că se vorbea aproape numai în termeni de ”adversari”, în termeni de ”dușmani”. Pentru momentul 1916/1917/1918, bineînțeles că lucrurile așa au stat; dar acum e totuși altceva. Sincer, m-a deranjat puțin lipsa unei actualizări care mi s-ar fi părut că ar fi dus lucrurile în direcția cea bună. La 100 de ani după acele momente fără îndoială tragice, nu poți să îi tratezi pe germani doar ca pe dușmani. Sincer, a propos de acel moment, m-aș fi așteptat la o actualizare în spiritul păcii și al prieteniei și al apropierii între țările europene. Dintre reprezentanții ambasadelor, au fost la fața locului, pentru momentul comemorativ, reprezentanții Franței, Marii Britanii și ai…Rusiei. Așadar, acum, la 100 de ani după, Rusia era acolo, în vreme ce Germani era ”în tabăra cealaltă”. E puțin ironic, nu? Să spunem, totuși, că lucrurile nu stau azi așa: Germania e, fundamental, o țară prietenă a României, nu e un ”dușman” de-al nostru!
A fost un mare succes pentru România. Asta este clar – și această percepție, care e fundamentală, s-a menținut și astăzi. Și mai e ceva: au avut, am avut de fapt un noroc enorm. Și la 1859, și la 1918. În ambele situații au fost conjuncturi extrem de favorabile pentru realizarea acelor momente. Legat de această chestiune a întemeierii de state noi – ceea ce s-a petrecut la finele Primului Război Mondial -, aș spune că România este exemplul cel mai bun de succes durabil. Istoria a confirmat România – nu, desigur, prin referirile repetate despre daci, despre Mihai Viteazul, ci prin faptul că au trecut, iată, aproape o sută de ani și ceea ce s-a construit atunci, în linii mari, este și astăzi în picioare. Aș insista puțin asupra ideii ”marelui noroc”. Marea Unire a fost, cu adevărat, un mare noroc, dar s-a dovedit că, pe fond, era ceva foarte puternic acolo, în materie de sentiment al unirii. Și, mai apoi, a fost posibilă cimentarea ei semnificativă. De pildă, azi, în ceea ce mă privește sunt revoltat când se trezesc unii care vorbesc despre ”unitatea dacică” șamd și pun sub semnul întrebării viitorul României de astăzi. Ați auzit pesemne – sunt tot felul de scenarii conspiraționiste potrivit cărora nu se știe ceea ce se va întîmpla cu România și că ar trebui să ne temem pentru viitor. Or, ceea ce sigur s-a întîmplat este că românii și-au confirmat, în repetate rânduri, dorința de unitate. Asta nu e mitologie; sunt fapt, numeroase, adunate de-a lungul acestor decenii de după momentul 1 decembrie 1918. Întreb în același orizont tematic, dar din alt unghi: credeți că arhitecții Marii Uniri ar recunoaște predicatele majore ale discursului de azi, din 2018, cu privire la acel moment? Am pus mult de la noi – dintre prezent spre acel trecut – așa încît oamenii care au făcut Marea Unire să nu mai înțeleagă ceea ce gîndim și vorbim azi despre Marea Uniri? Nu cred deloc așa ceva. Cred că ar fi de acord cu ceea ce se spune azi, în mod fundamental. Am fi, despre Marea Uniri, pe aceeași pagină. E o interpretare destul de naționalistă a istoriei românești și atunci, și înainte de Primul Război Mondial, și în perioada interbelică – cred că ceva mai nuanțată și mai subtilă față de ceea ce este astăzi, dacă mă refer la ce fac istoricii. Din nefericire, am trecut între timp prin național-comunist; și, cînd mă uit la interpretările de astăzi, ele seamănă mai bine cu cele național-comuniste din vremea lui Ceaușescu decît cu acelea naționaliste, mai mult sau mai puțin, ale perioadei interbelice. În interbelic, treaba era deja lămurită și cu Dacia și cu Mihai Viteazul; mai recent însă, ea e din nou confuză, prin referirile la ”unitatea dintotdeauna” a românilor, încă de pe vremea dacilor…Și Giurăscu, și Iorga – care scrie o istorie un pic mai naționalistă – sînt de acord, bunăaoră, că Mihai Viteazul nu a făcut unirea, deși a făcut el ceva, dar în nici un caz într-un sens național, care e exclusiv un sens modern, de secol 19 și 20. Ei, al cîteva decenii după asta, lucrurile nu mai sunt deloc clare – și revin referirile serioase la Decebal și la Mihai Viteazul ca arhitecți ai unor mari moment de unire naționale. Patina ideologică este, așadar, mult mai puternică la istoria scrisă din perspectiva național-comunismului decît cea de dinainte de Primul Război sau din interbelic și, din păcate, preluarea de azi este, în mod semnificativ, făcută din național-comunism. Credeți că, a propos de cum e percepută și simtită Marea Unire, e ceva fundamental diferit acum față de cum era la 50 de ani? Dumneavoastră ați prins și semicentenarul, în 1968, într-un an cu multe sensuri și cu mare impact simbolic… Îmi amintesc oarecum…Cred că atunci am ținut și o comunicare la simpozionul care s-a ținut la Facultatea de Istorie, eram foarte tînăr preparator la Universitate. Nu aș avea nimic special de zis despre cum a fost atunci. Lectura momentului se subsuma faptului că în 1968 se petrescuse recuparera națională, odată cu desprinderea marcată de 1964, prin declarația din aprilie. Era o cheie națională în lectura făcută Marii Unirii, dar mult mai moderați decît avea să devină peste numai cîțiva ani (10-15), cînd național-comunismul românesc crește exponențial. Cum e de apreciat proiecția maghiară asupra Marii Uniri în raport cu cea românească, pe aceeași chestiune? Bineînțeles că maghiari plâng pe ruinele coroanei și Sfîntului Ștefan și denunța Tratatul de la Trianon. Și noi ce vrem? Să fim așa de sadici și să îi obligăm să spună că le-a făcut o mare plăcere? Așa ceva nu se poate. Discuția dusă în această direcție – că trebuie să se bucure de un moment în care au pierdut foarte mult – aduce a ipocrizie. Bineînțeles că nu o să se bucure odată cu noi și bineînțeles că nu le pare bine că s-a destrămat Ungaria. Pe de altă parte, inclusiv în legătură cu aceste chestiuni punctuale, cred că ar trebui să ne războim mai puțin pe istorie și să privim mai mult și mai atent la lumea de astăzi.
A fost un proces istoric în urma căruia rezultă un stat puternic, centralizat, pe modl francez. Aici este de fapt o discuție – cît e de centralizat, dacă nu cumva este prea centralizat? Modelul alternativ ar fi putut să fie cel federal – de altfel, chiar dorit de unii, mai ales la 1859, din rîndul mai ales al moldovenilor. Dacă era fezabil sau nu – eu cred că era fezabil -, odată ce nu s-a făcut, iese din discuție, vorbim despre el doar ca despre o posibilitate, ca despre ceva virtual. Pe de altă parte, s-a dorit de fapt un stat centralizat, puternic centralizat tocmai din motivul că România Mare s-a făcut din tot felul de bucăți care nu avuseseră neapărat aceeași istorie și care aveau, aici nu mă refer la Moldova și la Țara Românească în primul rînd, și o încărcătură minoritară foarte puternică. Și atunci, opțiunea aceasta, pentru un centralism accentuat a părut logică. Există, așadar, argumente puternice pentru ideea unui stat centralizat, mai degrabă decît pentru unul federal – despre acesta din urma, nu se știe dacă ar fi existat așa mult timp, în contextele istorice și geografice în care stă România. Altminteri, și acum vorbim în interiorul unei istorii contrafactuale, compoziția provinciilor românești, inclusiv structura minorităților acestora, ar fi putut să îndemne și la o opțiune de tip federal. Formula federală însă nu s-a făcut și, mai mult decît atît, are în continuare o presă foarte proastă. Fapt e că pînă acum acestă viziune nu a prins deloc la noi – și uneori, sînt amuzat de aceasta, țări federale sunt Statele Unite și Germania și parcă acestea două nu s-au descurcat chiar foarte rău în istoria lor modernă… Ei…Dar niciuna nu e în imediata vecinătate a Rusiei… Sigur, sigur. Ceea ce spuneți este perfect valabil. Și centralismul are justificarea lui. Dar asta nu înseamnă că e unicul model posibil. Nemaivorbind de faptul că între un sistem foarte centralizat și o opțiune strict federală sunt posibile multe modele intermediare, care să rezulte din combinațiile celor două repere invocate. De acord. Să întreb altceva: cînd credeți că e periculoasă joaca aceasta de-a ideologia națională? E periculos să îi înfierbînți prea tare pe oameni. Totuși, ideologia națională a dus la atîtea războaie. Și, a propos de momentul invocat, cel de la Verdun, tot atunci Francoise Mitternad spunea că ”naționalismul înseamnă război”. E o reducție, desigur – dar e și un fapt în această formulă tranșantă, căci naționalismul e ȘI război. Mai e, obligatoriu după părerea mea, de făcut, în această privință, și demarcarea între patriotism și naționalism, patriotismul fiind dragostea pentru țara ta, în vreme ce naționalismul poate include și o componentă de adversitate, chiar de dușmănie față de cei care nu sunt ca tine. Dar frontierea dintre cele două se trece destul de ușor… Notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna septembrie al revistei RAMURI.
Eu sunt un om fără de ţară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleţ scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea nouă, Un biet nebun, orbit de-o stea, Ce-am rătăcit să v-aduc vouă Poveştile din ţara mea. Eu sunt o lacrimă târzie Din plânsul unei mii de ani, Sunt visul care reînvie La vetrele celor orfani. Sunt o mustrare călătoare De pe tărâmuri fără glas, Şi dintr-o lume care moare Sunt strigătul ce-a mai rămas. Eu sunt orfanul care plânge Acolo-n satul meu din deal, Sunt ţipătul muiat în sânge Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un visător de biruinţi, Ce port blesteme-n cerul gurii, Drept moştenire din părinţi. Eu m-am desprins dintre morminte, Din cripte umede şi reci, De unde-aducerile-aminte Ţin strajă unui gând de veci. Şi cu fiorul care poartă Pe cei încrezători în fraţi, V-am plâns la fiecare poartă Durerea morţilor uitaţi. Azi simt cum noaptea se coboară Pe dimineaţa mea de ieri, Cum cântul meu se înfăşoară În giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara Ca să şi-o ceară de la voi... Rugăciune de Octavian Goga Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte, -orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. Yüklə 235,16 Kb. Dostları ilə paylaş:
|