Marele Razboi Al Continentelor

PARTEA II – DUPĂ 1945

17. După „victorie”

Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict, sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948, folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy, Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei. Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni) devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi. Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.

18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko

Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko (1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).
În anii 60 Ștemenko a fost o personalitate marcantă a armatei sovietice: în diferite momente a fost comandantul forţelor armate ale Pactului de la Varşovia, precum şi şef al Statului Major Sovietic.
Dar cea mai relevantă dintre funcţiile lui, conform unor date fundamentale ale studiului nostru conspirologic, a fost poziţia de şef al GRU în anii 1946-1948 şi 1956-1957. Cu Ștemenko, GRU a fost complet reactivat la funcţia sa „polară”, ocultă, introdusă în structurile GRU de fondatorul său, Aralov.
Pierre de Villemarest îl numea pe Ștemenko primul și cel mai eminent geopolitician sovietic. Ștemenko era un susţinător natural şi univoc al Marelui Proiect Continental, în deplină corespondenţă cu logica tradiţională a Ordinii Eurasiatice. În cartea sa, Villemarest scrie despre Ștemenko: „aparţinea acelei caste de ofiţeri sovietici, care deşi fiind sovietici, nu erau mai puţin reprezentanţi ai spiritului Marii Rusii”. Şi continuă mai departe: „Pentru această castă, URSS este un imperiu chemat să ghideze continentul eurasiatic, nu doar de la Urali până la Brest, ci şi de la Urali până în Mongolia şi din Asia Centrală până la Mediterană”.
Planurile strategice ale lui Ștemenko includeau penetrarea paşnică economic-culturală în Afganistan (despre care vorbea încă din 1948-1952) şi intrarea trupelor sovietice în capitalele arabe: Beirut, Damasc, Cairo, Alger. Deja în 1948 Ștemenko insista pe rolul special geopolitic al Afganistanului, care ar fi permis Uniunii Sovietice accesul la Oceanul Planetar şi ar fi permis şi creşterea puterii militare a flotei sovietice în Marea Neagră şi Marea Mediterană.
Merită notat că faimosul amiral Gorșkov a fost un apropiat prieten al generalului Ștemenko. Ștemenko şi sub-diviziunea ocultă, reactivată de el în GRU, au creat în Rusia lui Stalin o reţea puternică şi avansată de influenţă eurasiană care, în ciuda tuturor încercărilor lui Beria de a o elimina, nu a putut fi distrusă nici măcar după moartea lui Stalin, cu toate că din 1953 până în mijlocul anilor 60 lobby-ul eurasian din interiorul armatei a fost obligat sa adopte o poziţie defensivă. Ca o nenorocire inevitabilă, agenţii GRU au avut în frunte un agent atlantist al KGB, al „vecinilor” de la Lubyanka, pentru 23 de ani (1963-1986), în persoana fostului „responsabil cu lichidările”, generalul Piotr Ivașutin. A fost un compromis indispensabil. Generalul-colonel Ștemenko, agent al „Ordinului Polar”, Ordinul Eurasia – aceasta este cheia înţelegerii logicii secrete a istoriei sovietice de la Hruşciov la perestroika. Această istorie, oricum prin nimic diferită de istoria universală, este istoria luptei totodată vizibile şi obscure dintre cele două ordine: „Menestrelii Morganei” (atlantişti) versus „Menestrelii lui Mursya”, devotaţii egipteanului zeu Seth, Măgarul Roşu, versus devotaţii zeului nordic, polar, Apollo, ucigătorul balaurului-şarpe Python.

19. Nikita Hruşciov, agent al Atlantismului

Hruşciov a fost primul protejat al grupului de interese atlantist în devenirea sa de conducător individual al URSS-ului. În ciuda dezacordurilor sale cu Beria, Hruşciov s-a bazat pe KGB şi la momentul oportun a făcut alegerea definitivă, opusă celei făcute de Lenin şi Stalin.
Activitatea lui Hruşciov intenţiona să distrugă structurile interne eurasiene din URSS şi de asemenea, să sublimeze proiectul global continental al blocului supra-statal planetar. Venirea lui a reprezentat venirea la putere a KGB-ului.
Îndată ce şi-a consolidat poziţia, Hruşciov a început să lovească în reprize toate nivelele grupului de interese continental-patriotice. Întreaga sa atenţie este de aici înainte îndreptată către ţările anglo-saxone, în special către SUA. Sloganul lui Hruşciov„să prindem din urmă şi să întrecem Vestul” înseamnă alinierea la puterile atlantice şi recunoaşterea superiorităţii lor sociale şi economice. Tezele sale despre victoria rapidă a comunismului sunt direcţionate să reactiveze din nou tendinţele „stângii mesianice”, „bolşevic-mondialiste” aproape uitate în lungii ani ai stalinismului geopolitic eurasiatic de factură imperială.
Hruşciov ţinteşte să lovească toate structurile tradiţionale „de pământ”, care au fost salvate datorită protecţiei secrete a Ordinului Eurasian, chiar şi în cele mai grele perioade ale terorii roşii. Hruşciov vrea să scape definitiv de biserica ortodoxă rusă (care fusese protejată de Stalin – nota traducătorului).
Hruşciov a fost un „americanist” şi „atlantist” în tot ceea ce a făcut: pornind de la faimosul „porumb” atlantist şi sfârşind cu conceptele sale militare exclusiv bazate pe folosirea rachetelor intercontinentale în detrimentul tuturor celorlalte arme. Lui Hruşciov nu i-a păsat deloc de continentul eurasian. El era preocupat de America Latină, de Cuba etc. Exista un conflict aproape deschis între atlantiştii cabinetului de război a lui Hruşciov (al cărui lider era mareşalul S.S. Biryuzov) şi eurasienii din grupul lui Ștemenko.
Hruşciov a insistat asupra conceptului de „blitzkrieg (război fulger) nuclear intercontinental”, care din punct de vedere continental nu este nimic mai mult decât un sabotaj, care slăbeşte reala putere militară a forţelor continentale, năruind economia şi creând o ameninţare apocaliptică planetară. După demiterea lui Hrușciov, publicaţia „Steaua Roşie” a scris destul de corect: „Acea strategie, pe care noi în final am refuzat-o, nu putea să se nască decât într-o minte bolnavă”. Ștemenko însuşi, mai devreme în aceeaşi „Steaua Roşie” avertizase: „Este de neacceptat ca siguranţa URSS-ului să fie numai în rachetele balistice intercontinentale.”
Cu Hruşciov începe separarea definitivă a funcţiunilor inter-statale: „oamenii partidului” şi reprezentanţii de la Lubyanka s-au înfrăţit de aici încolo cu adepţii lui Hruşciov în strategia de „blitzkrieg nuclear”. Armata sovietică devine principalul şi primul ostatic al „teroriştilor nucleari” ai PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), mai exact, ai aripii atlantiste din PCUS ), în timp ce eurasienii şi lobby-ul GRU a insistat asupra dezvoltării armamentelor convenţionale şi asupra încercării de compensare prin studiul posibilităţilor oferite de militarizarea spaţiului cosmic.
În 1958 Hruşciov îl demite pe mareşalul Jukov, un puternic şi foarte popular eurasian. În 1959 el începe o nouă ofensivă – îl pune în fruntea GRU pe unul dintre cei mai odioşi oameni din istoria sovietică, pe călăul sângeros, cekistul Ivan Serov, cunoscut sub porecla de „zhivoder” (Călăul). Acest personaj sângeros – tipul ideal caracteristic Ordinului Măgarului Roşu – a fost detestat de Statul Major General şi, bineînțeles de agenţii GRU şi în primul rând de patrioţii eurasieni.
Un alt „atlantist”, generalul Mironov devine direct răspunzător de aşa-zisul „organ executiv” – ceea ce înseamnă supraveghere asupra armatei şi a subdiviziunilor serviciilor secrete. Cu toate acestea, manevrele ofensive ale lui Hruşciov întâlnesc reacţia ocultă bine coordonată a eurasienilor: Konev, Sokolovskiy, Timoșenko, Grechko încearcă cu orice preţ să îl înfrângă pe Hrușciov. Fiecare zi suplimentară la putere a „atlantiştilor” provoacă o leziune ideologică, strategică şi politică de neînlocuit URSS-ului şi intereselor puterilor continentale.
Să notăm un detaliu curios: în epoca lui Hruşciov, este înlocuită dominaţia de tip stalinist a liniei „totalitar-hegeliene” în filozofia marxistă „ritualistă” (atribuind prioritate factorilor supra-individuali, obiectivi, asupra individualului şi subiectivului) cu dominaţia liniei „subiectiv-kantiene” (atribuind prioritatea individualismului şi subiectivului asupra obiectivului.
Chiar în această perioadă începe decăderea rapidă a educaţiei civice şi apare o constelaţie nouă de academicieni şi oameni de ştiinţă de-ai lui Hruşciov care nu reprezentau altceva decât o gloată de nespecialişti, lipsită de talent, oportunistă şi arogantă. Ca exemplu, îl amintim pe hruşciovistul A.N. Yakovlev, care a admis că l-a criticat pe Marcuse, fără să fi avut timp să-l citească măcar. Oamenii de ştiinţă stalinişti au continuat, într-un mod ciudat, tradiţiile academice pre-revoluţionare şi ca o regulă, se distingeau prin cunoaşterea temeinică a acelor autori pe care cu sinceritate sau fără sinceritate îi criticau). Cu Hruşciov începe propagarea pas cu pas în societate a unei „intelighenţii” orientate atlantist, fără rădăcini şi cosmopolită, pe care KGB-ul a clocit-o pe furiş chiar şi în formele ei cele mai radicale şi „dizidente”. Tematicile Vestului, ale SUA încep să se răspândească în URSS ca fiind „interzise”, dar totuşi „interesante” de la finele anilor 50 şi începuturile anilor 60.

20. Calea cea lungă către 1977

Demiterea lui Hruşciova fost fără îndoială făcută de mâinile Ordinului Eurasia. Este semnificativ, faptul că opt zile după plecarea sa din Secretariatul General, avionul în care erau doi agenţi cheie ai lobby-ului „atlantic” – mareşalul Biryuzov şi generalul Mironov – s-a prăbuşit.
După lovitura de graţie suferită de Hrușciov,eurasienii au început treptat să îşi recapete poziţiile. Leonid Brejnev a fost un personaj sprijinit de eurasieni. Este semnificativ, ce a spus scriitorul Smirnov în 1965: „Pe 9 mai 1965 la parada de victorie din Moscova, înainte de trecerea coloanelor de veterani, celebrând a douăzecea aniversare a victoriei, însuşi mareşalul Jukov a decorat cu ordine de război”. După şapte ani de dizgraţie din partea lui Hrușciov, Jukov era din nou reabilitat. Era victoria de moment a GRU.
Dar triumful Ordinului Eurasian sub Brejnev era departe de a fi complet. „Atlantiştii” din KGB nu aveau de gând să capituleze. Proiectele continentale erau constant oprite.
În anii 60 a existat chiar o situaţie paradoxală, când perspectiva blocului continental a fost discutată. Este interesant să menţionăm din acest punct de vedere despre negocierile lui Arthur Axmann – fostul şef al Hitlerjugend (organizaţia de tineret hitleristă) şi participant la lobby-ul eurasian din interiorul SS – cu Zhou Enlai, despre crearea unui bloc unit continental Pekin-Berlin-Paris, trecând peste URSS. Laval şi, chiar şi generalul de Gaulle au susținut acest proiect fără nici o rezervă.
O întâlnire ulterioară s-a ţinut la Bucureşti. Arthur Axmann i-a povestit la Madrid lui Jean Pârvulescu despre următorul episod a luptei sale în timpul zborului său către Pekin. În acelaşi avion s-a urcat un grup de militari sovietici, care au încercat să îl convingă pe Axmann de necesitatea includerii şi a URSS-ului în acest proiect eurasian – care era un vis vechi al lui Axmann, duşmanul rasismului antislavic hitlerist, încă din timpurile când era implicat în lobby-ul eurasian dinăuntrul SS-ului (cercul din interiorul SS îi includea pe hauptmann-ul Aleksandr Dolejalek, Richard Hildebrand, Guenther Kaufmann şi alţii, legaţi, bineînţeles de Walter Nikolay şi Martin Bormann).
De asemenea ofiţeri GRU i-au raportat lui Axmann despre intrigile grupului de interese atlantist din URSS, punând obstacole de neînvins tuturor proiectelor geopolitice orientate către continent – şi astfel către toate puterile continentale, cea mai importantă fiind URSS-ul.
Atlantiştii din KGB, folosind tacticile lor tradiţionale, au forţat Armata să se resemneze cu Ivașutin (vechi chekist şi figură extrem de nepopulară) în fruntea GRU pentru 23 de ani. Dar cu toate acestea, din 1973 Brejnev a început să avanseze militarii tot mai aproape de guvernul ţării. În 1973 mareşalul Grechko a devenit membrul al Biroului Politic. Trebuie să spunem că şefii KGB – Andropov şi, mai târziu moştenitorul lui Chernenko erau membri ai Biroului Politic din 1967.
Dar cel mai mare triumf al Armatei şi al GRU a fost în 1977, când noua constituţie a lui Brejnev a fondat „Consiliul Securităţii”, devenind o forţă politică şi legală de sine stătătoare şi independentă. A fost o victorie a armatei împotriva KGB. A fost o victorie a Eurasiei. Brejnev, niciodată grăbit, mereu prudent şi-a ţinut promisiunea – făcută lobby-ului eurasian – de a schimba culisele structurii interne sovietice ale puterii.
Acum armata are agenţia sa riguroasă la cel mai înalt nivel. Strategia lui Brejnev era orientată continental, iar spaţiul cosmic şi aplicaţiile militare spaţiale devin baza în sfera de interes strategic. Paralel cu proiectele de război spaţial, geopoliticienii lui Brejnev au elaborat modele aplicabile ideologic şi politic, luând în considerare noua nomenclatură strategică şi militară şi tipologia erei spaţiale.
Este important să menţionăm în acest context ideile autorului şi ideologului mişcării patriotice, A. Prokhanov, foarte apropiat de grupurile geopolitice din Statul Major General încă din vremea mareşalului Ogarkov. Prokhanov asigură că strategia militară sovietică eurasiană de la sfârşitul anilor 70 şi prima jumătate a anilor 80 a elaborat cu seriozitate proiectul unei noi civilizaţii continental-spaţiale, bazată pe o combinaţie a tradiţiilor spirituale şi metafizice, „telurice”, cu tehnicile ultra-moderne, „stilistica spaţială” şi sistemul global al noilor tehnologii de comunicaţie.
În opinia lui Prokhanov, acesta ar trebuie să devină răspunsul eurasian la şablonul american de „război stelar” care prezintă viitoarea eră spaţială ca pe o celebrare a ideii anglo-saxone , nu numai pe pământ, dar şi în univers. Conform lui Prokhanov, ideologii din Statul Major General era pregătiţi să opună Universului americanizat, spaţiului american, un Universul rusesc, Universul eurasian, imaginea Măreţei Eurasia, proiectată însăşi pe tărâmurile fără graniţă ale stelelor și planetelor.
„Vecinii” de la Lubyanka au ales un Cosmos aranjat conform imaginii civilizaţiilor „insulare”, mercantil-coloniale, ale Vestului îndepărtat. Şablonul american li se potrivea.
Aşa că, în cele mai noi forme tehnologice întâlnim iarăşi cele mai vechi teme, ecourile din istoria milenară, strigătele străbunilor noştri care făceau faţă întotdeauna unei singure probleme majore: „Este necesar să distrugem Cartagina?” – în indiferent ce formă ar fi apărut vreodată.

21. Geopolitica mareşalului Ogarkov

Unul din moştenitorii misiunii geopolitice ale lui Ștemenko a fost mareşalul Ogarkov, eminent geoplitician, strateg şi eurasian. În anii 80 el a reprezentat activitatea „Ordinului Polar” în rândurile Armatei. Dintre cei trei şef de stat brejnevieni ai Statului Major General Zakharov, Kulikov, Ogarkov (toţi trei eurasieni convinşi) cel mai strălucit era Ogarkov, un cunoscător ingenios al camuflării, de multe ori păcălind strategic atât pe atlantiştii externi, cât şi pe cei din interior. Ogarkov a fost organizatorul operaţiunii de la Praga, care a trecut atât de liniştit doar pentru că el a reuşit să deruteze total serviciile de informaţii ale NATO şi să le transmită informaţii false.
Este curios să remarcăm că evenimentele din „Primăvara de la Praga”, care s-au finalizat pentru puciştii democraţi într-o „toamnă tristă”, au fost cumva un duel strategic între două caractere dedicate celor mai adânci secrete ale conflictului planetar. Astăzi este binecunoscut că autorul ocult şi cel care a condus operaţiunea „Primăvara de la Praga” a fost David Goldstucker. În această operațiune s-a confruntat cu eurasianul Ogarkov şi victoria lui Ogarkov nu a fost simpla victorie a forţei brute a tancurilor sovietice, ci o victorie a minţii, un act de măiestrie vicleană, de magnifică dezinformare, un „camuflaj”, cu ajutorul căruia conducerea NATO a fost determinată să comită cele mai mari greşeli şi nu au mai avut timp să reacţioneze. Desigur, doctorul Goldstucker şi creaturile sale (Dubchek, Havel etc.) contaseră de la început tocmai pe această reacţie a NATO, care nu a mai avut timp să se producă.
Ogarkov a fost iniţiatorul „Spetsnaz” (forele speciale), înfiinţată pentru a realiza operaţiuni locale şi imediate în spatele frontului inamic, absolut necesare în succesul în special al operaţiunilor continentale, locale. Mareşalul Ogarkov întotdeauna a apărat cinstit (spre deosebire de eurasianul precaut şi conspirat Grechko) proiectul eurasian şi a aspirat să transforme Forţele Armate ale URSS în aşa fel încât să intre prin cea mai bună metodă într-un război lung local prin folosirea armelor convenţionale.
După Hruşciov, problema despre tipurile de arme „nucleare şi intercontinentale” capătă un sens simbolic, dependent de accentele doctrinei militare despre „războiul mondial” sau despre „războiul local”, în cercurile militare definite ca „războiul lor” şi „războiul nostru”, ceea ce este reprezentativ pentru lobby-urile atlantist versus eurasian. „Războiul local” cu aplicarea armamentelor neconvenţionale, fără să folosească arme nucleare a fost sloganul eurasian şi „războiul total nuclear” – sloganul atlantiştilor care, niciodată nu au încetat să preseze ideologic Armata.
Elita eurasianică era grupată în jurul lui Ogarkov. În primul rând, camarazii săi erau mareşalii Akhromeev şi Yazov. Amândoi dar mai ales Akhromeev erau devotaţi în secret „Ordinului Polar”, deja fondat în armata sovietică de Mikhail Tukhachevsky, paralel cu organizaţia similară a lui Aralov, creată de acesta imediat după apariţia GRU.

22. Catastrofa Afganistan

Imensa concentrare de puteri din mâinile armatei eurasiene de după 1977 au ameninţat clanul atlantiştilor. KGB şi alţi sjujitori ai „Dansului Macabru” din guvernul rus trebuiau să-şi asume orice contra-măsură urgentă. Informaţiile precise ne permit să credem că războiul din Afganistan a fost inspirat de către KGB pentru a discredita Armata în timpul unui conflict lung şi intens şi menit să provoace interferenţa atlantică în situaţia politică internă din partea SUA.
Conflictul din Afganistan este considerat ca fiind instigarea KGB-ului împotriva armatei sovietice şi împotriva întregului grup de interese eurasian de către specialişti de sovietologie ocultă cum au fost Pierre de Villemarest şi Jean Pârvulescu. Cunoscând planurile geopolitice ale generalului Ștemenko şi despre valoarea geopolitică şi strategică din Afganistan, oamenii de la Lubyanka au decis să provoace o intervenţie armată în forţă în situaţia politică afgană. (Este necesar să spunem că însuşi Ștemenko a exclus o asemenea interferenţă brutală, insistând pe integrarea paşnică şi infiltrarea graduală economico-strategică în corespondenţă cu schema logică a oricărei expansiuni naturale şi organice, cu vectori culturali şi economici, pe axa nord-sud).
Atât începerea războiului, cât şi modul şovăitor, nesigur, greoi în care a fost purtat, este o consecinţă a amestecului KGB în treburile Armatei – din moment ce atlantiştii aveau nevoie de URSS pentru a pierde războiul, un război care duce la distrugerea definitivă a blocului eurasian.
În Afganistan forţele speciale KGB au aranjat acte de terorism împotriva populaţiei paşnice afgane – ceea ce era o absurditate, dacă trupele sovietice cu adevărat ar fi vrut să integreze Afganistanul şi să-l facă vasal geopolitic. De „sus”, prin Partid şi Politburo, atlantiştii au încercat să frâneze cele mai rezonabile operaţiuni militare, uneori reuşind să le oprească atunci când începeau să fie încununate de succes. Pierre de Villemarest afirmă că acest război a fost pierdut doar pentru că cele mai înalte ranguri din guvernul sovietic au dorit să-l piardă. Oricum, acest război a fost fatal pentru Armată, pentru GRU şi Ordinul Eurasian.

23. Aripa „de dreapta” din KGB şi paradoxul Andropov

În epoca post-brejneviană un punct de vedere foarte important, caracteristic istoriei luptei invizibile a celor două Ordine, începe să se impună. Înţelesul său este că lobby-ul atlantist din Eurasia, aşa cum am accentuat adesea, se apropie nu numai de „stânga” (desigur, aceasta este preferată, deoarece dispune de o anumită afinitate tipologică cu însuşi conceptul atlantist) dar şi de „dreapta”. Din acest motiv NKVD-ul şi KGB-ul de după război, rămânând în esenţă atlantiste, au adoptat unele trăsături ideologice ale Armatei, a orientării conservatoare „de dreapta”.
Deşi cu originar din echipa anti-telurică, anti-rusească şi din găştile roşii punitive anti-statale, KGB-ul suferise o influenţă semnificativă a eurasienilor „de dreapta” din GRU şi din Statul Major General în acele timpuri când imperialismul lui Stalin era dominant. O asemenea duplicitate a KGB-ului a rezultat în mod logic într-un compromis definitiv în structurile KGB, care poate explica toate „ciudăţeniile” politice şi conspirologice conexe acestei organizaţii. Dacă substanţa şi centrul major al KGB au rămas pur atlantiste, integrate în reţeaua unită planetară a serviciilor secrete atlantiste, la periferie printre angajaţii obişnuiţi şi chiar printre ofiţeri s-a dezvoltat o atmosferă „naţionalistă”.
Totuşi „naţionalismul de Lubyanka” (uneori asociat cu o puternică iudeofobie) întotdeauna a corespuns principiului „sânge mai presus de pământ” – adică nu a avut de fapt niciodată un caracter continental, imperial, eurasian. Şi o asemenea situaţie, care se potriveşte mai degrabă figurilor din Ordinul atlantist, ca şi aceste „naivităţi naţionaliste” ale angajaţilor obişnuiţi, au servit ca o mască perfectă reţelei anti-eurasiene şi angajaţilor mondialişti şi „mesianici”.