Margaret Mitchell

Prin ferestrele larg deschise, zări în salon doamnele mai în vârstă, serioase, îmbrăcate în rochii de mătase în culori închise, făcându-şi vânt cu evantaiele, vorbind de copii, de boli şi de căsătorii. Tom, majordomul Wilkes-ilor, trecea repede prin odăi cu o tavă de argint în mână; saluta şi surâdea oferind pahare înalte tinerilor îmbrăcaţi în pantaloni cenuşii sau bej şi cămăşi fine cu volane.

Veranda însorită din faţă era plină de lume. "Tot comitatul e aici!" gândi Scarlett. Cei patru băieţi Tarleton şi tatăl lor se rezemau de coloanele înalte; gemenii Stuart şi Brent, alături, nedespărţiţi ca de obicei, Boyd şi Tom cu tatăl lor, James Tarleton. Domnul Calvert şedea aproape de soţia lui yankee care, chiar după cincisprezece ani petrecuţi în Georgia, părea tot străină. Toţi erau politicoşi şi amabili cu ea fiindcă o compătimeau, dar nimeni nu putea uita că, pe lângă marele ei cusur de a fi yankee, fusese guvernanta copiilor domnului Calvert. Cei doi tineri Calvert, Raiford şi Cade, erau acolo împreună cu blonda şi eleganta lor soră Cathleen şi îl tachinau pe Joe Fontaine, un brunet frumos, şi pe drăguţa lui logodnică, Sally Munroe. Alex şi Tony Fontaâne îi şopteau ceva la ureche drăgălaşei Dimity Munroe, făcând-o să râdă cu poftă. Erau acolo familii venite tocmai de la Lovejoy, la zece mile depărtare, şi de la Fayetteville şi Jonesboro, şi câteva chiar de la Atlanta şi Macon. Casa părea că trosneşte de atâta lume şi un neîncetat murmur de glasuri, de râsete şi de chicoteli ascuţite de femei creştea şi descreştea încontinuu.

Pe treptele din faţă se afla John Wilkes, cu părul lui argintiu, şi cu statura foarte dreaptă, radiind farmecul potolit şi o ospitalitate tot atât de caldă şi blândă ca soarele de vară din Georgia. Lângă el, Honey¹ Wilkes, poreclită astfel fiindcă aşa se adresa tuturor, fără deosebire, de la tatăl ei până la muncitorii de pe plantaţie, se sucea, se răsucea şi râdea pe înfundate salutându-i pe musafirii ce soseau.

—------------------------

¹ Apelativ de afecţiune, având aproximativ sensul de drag.

—--------------------------

Dorinţa vădită a lui Honey de a place tuturor bărbaţilor contrasta puternic cu demnitatea tatălui ei. Scarlett se gândi că poate doamna Tarleton avea dreptate. Era cert că, în familia Wilkes, bărbaţii erau mai frumoşi decât femeile. Genele aurii şi dese care mărgineau ochii cenuşii ai lui John Wilkes şi ai lui Ashley erau rare şi decolorate la Honey şi la sora ei, India. Honey avea o ciudată privire de iepure, iar pentru India nu exista cuvânt mai potrivit decât ştearsă.

India nu se vedea nicăieri; Scarlett ştia însă că e probabil în bucătărie, dând slugilor ultimele instrucţiuni. "Sărmana India", se gândi Scarlett; "are atâta treabă cu gospodăria de când a murit mama ei, încât n-a avut alt adorator în afară de Stuart Tarleton, şi nu e vina mea dacă îi par mai frumoasă ca dânsa."

John Wilkes coborî scările ca să-i ofere lui Scarlett braţul. În timp ce se dădea jos din trăsură, Scarlett o văzu pe Suellen zâmbind afectat şi înţelese că-l zărise pe Frank Kennedy în mulţime.

"Ce idee să-ţi alegi un asemenea adorator! Parcă e o fată bătrână îmbrăcată bărbăteşte", gândi ea dispreţuitoare, punând piciorul jos şi mulţumindu-i lui John Wilkes cu un surâs.

Frank Kennedy venea repede spre trăsură ca s-o ajute pe Suellen, care se umfla atâta în pene de mândrie încât Scarlett ar fi vrut să-i tragă o palmă. Degeaba avea Frank Kennedy mai mult pământ ca oricare altul din comitat, şi degeaba avea o inimă bună; aceste calităţi îşi pierdeau orice valoare când te gândeai că împlinise patruzeci de ani, că era mărunt şi fricos, că avea o bărbuţă rară şi roşcată şi apucături de fată bătrână. Totuşi, amintindu-şi de planul ei, Scarlett îşi ascunse dispreţul şi-i aruncă un surâs atât de strălucitor, încât acesta se opri brusc, cu braţul întins spre Suellen, şi se holbă la ea plăcut surprins.

Ochii lui Scarlett cutreierau prin mulţime căutându-l pe Ashley, chiar în timpul când conversa cu John Wilkes; nu era însă pe verandă. Vreo zece glasuri o salutară, şi Stuart şi Brent Tarleton se apropiară. Fetele Munroe năvăliră spre ea, lăudându-i rochia, şi în curând fu centrul unui cerc în care fiecare vorbea mai tare ca celălalt ca să poată fi auzit în tot acest zgomot. Dar unde, era Ashley? Şi Melanie, şi Charles? Încerca să nu fie observată pe când cerceta cu privirea grupul ce discuta vesel în hol.

În timp ce vorbea, râdea şi arunca priviri ascuţite în casă şi în curte, ochii i se opriră asupra unui străin, care stătea singur în hol; se uita fix la ea cu o privire rece şi obraznică, care o făcu să simtă plăcerea pe care o simte orice femeie când a atras un bărbat, dar îi dădu şi senzaţia jenantă că rochia ei era prea decoltată în faţă. Părea destul de bătrân, de cel puţin treizeci şi cinci de ani. Era un bărbat înalt şi voinic. Scarlett se gândi că nu văzuse niciodată un bărbat cu umeri atât de laţi şi de musculoşi; era aproape prea voinic ca să pară un om de lume. Când privirile li se întâlniră, el surâse arătându-şi dinţii albi ca de fiară, sub o mustaţă neagră tăiată scurt. Avea tenul oacheş, aproape ca al unui pirat, şi ochii îi erau negri şi îndrăzneţi tot ca ai unui pirat când se uită la o corabie pe care vrea s-o cucerească sau la o fată tânără pe care vrea s-o răpească. Îi surâdea cu atâta îndrăzneală şi gura lui se strâmba cu atâta umor cinic, încât Scarlett fu uluită. Îşi dădea seama că ar fi trebuit să se simtă jignită de o astfel de privire şi era necăjită pe ea însăşi că nu se simţea jignită. Nu ştia cine e bărbatul, dar faţa lui arăta că era de neam bun. Se vedea după nasul subţire şi vulturesc, după buzele roşii şi pline, după fruntea lată şi ochii aşezaţi departe unul de altul.

Îşi feri ochii de privirea lui, fără să răspundă la surâs, în timp ce bărbatul se întoarse când cineva strigă:

" Rhett! Rhett Butler! Vino încoace! Vreau să te prezint fetei cu inima cea mai crudă din toată Georgia."

Rhett Butler? Numele i se părea cunoscut, legat oarecum de amintirea unei afaceri scandaloase şi nostime; mintea ei era însă ocupată cu Ashley şi nu o interesa acest Butler.

— Trebuie să mă duc să-mi aşez părul, zise ea lui Stuart şi lui Brent care încercau s-o despartă de lume. Aşteptaţi-mă; nu care cumva să fugiţi cu altă fată, că mă supăr foc.

Scarlett îşi dădea seama că azi va avea de furcă cu Stuart dacă va mai cocheta cu altul. Băuse şi avea o expresie arogantă şi belicoasă care – Scarlett o ştia din experienţă – prevestea a rău. Se opri în hol ca să schimbe câteva cuvinte cu nişte prieteni şi s-o salute pe India, care tocmai venea din spatele casei cu părul în dezordine şi mici broboane de năduşeală pe frunte. Sărmana India! Era destul de rău să ai păr şi gene spălăcite şi o bărbie scoasă în afară, semnul unei firi încăpăţânate, dar să mai ai douăzeci de ani şi să fii fată bătrână pe deasupra!... Scarlett se întreba dacă India o ura fiindcă i-l luase pe Stuart. Multă vreme spunea că e tot îndrăgostită de el, dar era greu să ştii ce gândeşte un Wilkes. Dacă o ura, nu o arăta deloc; se purta cu Scarlett cu aceeaşi curtenie puţin distantă cu care se purtase întotdeauna.

Scarlett îi vorbi amabil şi apoi începu să suie scara cea largă. În timpul acesta, din urmă o chemă un glas sfios şi, când se întoarse, îl văzu pe Charles Hamilton. Era un băiat drăguţ; părul castaniu făcea cârlionţi pe fruntea-i palidă şi ochii căprui erau sinceri şi blânzi ca ai unui câine ciobănesc. Era elegant, cu pantalonii de culoarea muştarului, haina neagră, cămaşa cu cerculeţe şi cravata neagră, bogată, foarte la modă. Chipul i se acoperi de o uşoară roşeaţă, fiindcă era foarte timid cu fetele. Ca majoritatea bărbaţilor timizi, admira fetele vioaie şi sigure de ele, cum era Scarlett. Până acum Scarlett nu-i arătase mai mult decât o politeţe de comandă, aşa că acum rămase uluit văzând surâsul cu care îl întâmpină şi cele două mâini întinse spre el.

— O, Charles, dumneata erai? Te pomeneşti că ai venit tocmai din Atlanta ca să-mi zdrobeşti biata inimioară!

Charles, ţinându-i mâinile mici şi calde în ale lui, începu să se bâlbâie de emoţie, cu ochii aţintiţi în ochii ei scânteietori. Niciodată nu-i vorbise aşa vreo fată, deşi cu alţi băieţi ştia că se întâmplă. Nu ştia de ce fetele se purtau cu el ca faţă de un frate mai mic, cu blândeţe, fără să-l tachineze niciodată. Ar fi vrut ca fetele să flirteze şi să glumească cu el, aşa cum făceau cu băieţi mai puţin frumoşi şi mai puţin înzestraţi de soartă ca el. Dar, în puţinele ocazii în care lucrul acesta se întâmplă, niciodată nu-i venea în minte ce să spună şi îi era ruşine de muţenia lui. Pe urmă stătea treaz noaptea în pat şi se gândea la toate lucrurile fermecătoare pe care le-ar fi putut spune. Rareori însă mai avea ocazia să-şi plaseze complimentele, fiindcă după una sau două încercări fetele îl părăseau.

Chiar cu Honey, cu care exista o înţelegere tacită că se vor căsători la toamnă când el va ajunge major, rămânea tăcut şi rezervat. uneori avea senzaţia neplăcută că cochetăriile şi atitudinea lui Honey faţă de el nu-i făceau nici o cinste; Honey era atât de nebună după băieţi, încât s-ar fi purtat la fel cu orice bărbat care i-ar fi dat prilejul. Charles nu era încântat la gândul că se va căsători cu ea, fiindcă nu trezea în el nici una din emoţiile unui adevărat îndrăgostit, aşa cum reieşea din cărţi. Dorise întotdeauna să fie iubit de o fiinţă minunată, pătimaşă şi îndrăzneaţă. Şi iată că Scarlett O'Hara îi reproşa, în glumă, că-i zdrobea inima.

Încercă să găsească ceva de spus, dar nu izbuti, şi în sinea lui îi fu recunoscător că întreţinea singură conversaţia, scăpându-l de necesitatea de a răspunde. Era prea frumos ca să fie adevărat.

— Acum, să mă aştepţi chiar aici până mă întorc; vreau să iau masa cu dumneata. Şi să nu te apuci să faci curte altor fete, fiindcă să ştii că sunt foarte geloasă.

Acestea fură cuvintele rostite de gura roşie cu gropiţe, în timp ce genele negre se coborau cu modestie peste ochii verzi.

— Nu, reuşi el în sfârşit să răspundă, fără să-i treacă măcar prin minte că pentru Scarlett părea ca un viţel dus la tăiere.

Lovindu-l uşurel peste braţ cu evantaiul închis, porni să suie scările, când ochii ei se opriră din nou asupra omului numit Rhett Butler, care stătea la câţiva paşi de Charles. Era vădit că auzise toată conversaţia, fiindcă se uita la ea cu o expresie de motan şiret, iar ochii o măsurau cu o privire complet lipsită de deferenţa cu care era obişnuită.

"Drace!" îşi zise Scarlett indignată, împrumutând înjurătura preferată a lui Gerald. "Parcă... parcă ar şti cum arăt fără cămaşă!"

Şi, cu capul drept, sui scările.

În odaia de culcare unde fuseseră aduse rochiile, o găsi pe Cathleen Calvert gătindu-se în faţa oglinzii şi muşcându-şi buzele ca să le facă să pară mai roşii. Purta trandafiri la cingătoare care se potriveau cu obrajii ei, iar ochii ei ca albăstrelele jucau de veselie.

— Cathleen, zise Scarlett, încercând să-şi ridice puţin corsajul, cine e omul acela urâcios care se numeşte Butler?

— Nu ştii, dragă? şopti Cathleen, uitându-se pe furiş în odaia vecină unde flecăreau Dilcey şi doica fetelor. Îmi închipui că domnului Wilkes nu-i face plăcere că e aici; – era însă în vizită la domnul Kennedy, la Jonesboro – ceva în legătură cu cumpărarea bumbacului – şi domnul Kennedy l-a adus cu el. Nu putea să plece şi să-l lase acolo singur.

— Dar ce-i cu el?

— Dragă, nu-l primeşte nimeni!

— Nu, zău?

— Nu.

Scarlett tăcu şi reflectă. Era prima oară când se găsea sub acelaşi acoperiş cu cineva care nu era primit nicăieri. I se păru pasionant.

— Ce-a făcut?

— O, Scarlett, are o reputaţie îngrozitoare. Îl cheamă Rhett Butler şi e din Charleston şi familia lui e dintre cele mai bune de-acolo, dar nici unul din ei nu mai vorbeşte cu el. Caro Rhett mi-a povestit totul vara trecută. Nu e rudă cu familia ei, dar îl cunoaşte bine. A fost dat afară de la West Point. Închipuie-ţi! Şi pentru lucruri prea urâte ca să le ştie Caro. Şi-apoi, a fost o întâmplare cu o fată pe care n-a luat-o de nevastă.

— Hai, spune-mi-o.

— Scumpa mea, cum se face că nu ştii nimic? Caro mi-a povestit totul vara trecută şi mama ei ar muri dacă ar afla că ea ştie. Domnul Butler ăsta a dus-o la plimbare cu trăsura pe o fată din Charleston. N-am aflat niciodată exact cine era, dar am eu bănuielile mele. Nu era prea cuminte, fiindcă altfel nu s-ar fi dus la plimbare cu el pe înserate şi fără o însoţitoare. Şi, dragă, nu s-au întors aproape toată noaptea şi au venit acasă pe jos, spunând că s-a nărăvit călii, a sfărâmat trăsura şi că s-au rătăcit prin pădure. Şi, ia ghiceşte ce...

— Nu pot. Spune-mi, zise Scarlett cu însufleţire, crezând că are să audă ceva groaznic.

— A doua zi a refuzat s-o ia de soţie!

— O, zise Scarlett dezamăgită.

— A zis că nu... ăă... că nu-i făcuse nimic şi nu înţelegea de ce trebuia s-o ia. Şi, fireşte, fratele ei l-a provocat la duel şi domnul Butler a zis că preferă să fie împuşcat decât să se însoare cu o proastă. S-au bătut în duel şi domnul Butler l-a împuşcat pe fratele fetei; acesta a murit şi domnul Butler a trebuit să plece din Charleston, unde nimeni nu-l mai primeşte.

Cathleen sfârşi triumfătoare povestirea tocmai la timp, fiindcă Dilcey intră în odaie să controleze toaleta lui Scarlett.

— A avut un copil? şopti Scarlett în urechea lui Cathleen.

Cathleen clătină din cap energic.

— Totuşi a fost compromisă, şuieră ea printre dinţi.

"Ce rău îmi pare că Ashley nu m-a compromis", se gândi Scarlett deodată. "E prea cavaler ca să nu mă ia de soţie după aceea."

Îşi dădea însă vag seama că îl respecta pe Rhett Butler fiindcă refuzase să se căsătorească cu o proastă.

Scarlett şedea pe un divan de palisandru, sub umbra unui stejar uriaş, în dosul casei. Volanele şi volănaşele rochiei făceau o adevărată spumă împrejurul ei şi-i descopereau sandalele de marochin verde, atât cât se cuvenea să o facă o fată bine-crescută fără să se compromită. În mână ţinea o farfurie pe care abia o atinsese şi era înconjurată de şapte cavaleri. Picnicul era în toi şi văzduhul cald era plin de râsete şi conversaţii, de clinchetul tacâmurilor de argint şi de mirosul greu şi aromitor al fripturilor şi sosurilor picante. Din când în când, vântul îşi schimba direcţia, aducând puţin din fumul ce se înălţa din gropile cu jăratic. Doamnele se prefăceau că le face rău şi ţipau, agitându-şi evantaiele din frunze de palmier.

Cele mai multe dintre fetele tinere erau aşezate împreună cu cavalerii lor pe băncile lungi din faţa meselor. Scarlett însă îşi dăduse seama că, în astfel de condiţii, o fată n-ar putea avea decât doi cavaleri împrejurul ei, unul la dreapta şi unul la stânga, şi se hotărâse să şadă deoparte ca să poată aduna cât mai mulţi bărbaţi împrejurul ei.

Femeile măritate şedeau sub umbrar; rochiile lor de culori închise aduceau o notă gravă în mijlocul veseliei şi al culorilor vii. Întotdeauna femeile măritate, oricare le-ar fi fost vârsta, se aşezau împreună, departe de fetele tinere cu ochi strălucitori, departe de cavaleri şi de râsete, fiindcă în Sud nu se cuvenea ca o femeie măritată să fie cochetă. Începând cu bunica Fontaine care, profitând de privilegiul vârstei, râgâia fără să-i pese, până la Alice Munroe cea de şaptesprezece ani, care se lupta cu greţurile primei sarcini, toate discutau nesfârşite probleme în legătură cu copiii şi naşterile, care făceau ca aceste adunări să fie şi plăcute şi instructive.

Aruncându-le priviri dispreţuitoare, Scarlett se gândi că par un cârd de ciori grase. Femeile măritate nu se distrau niciodată. Nici prin minte nu-i trecea ca, după ce se va mărita cu Ashley, să fie automat surghiunită sub umbrare şi în saloane, printre matroane serioase, îmbrăcate auster în mătase de culori închise, şi să fie tot atât de gravă şi de neinteresantă şi să nu ia parte la jocuri şi la nebunii. Ca cele mai multe dintre fete, imaginaţia ei o ducea doar până la altar, şi nu mai departe. De altfel, acum era prea nefericită ca să poată face teorii.

Cu privirea aţintită în farfurie, ronţăia dintr-un biscuit cu graţie şi totală lipsă de poftă, care i-ar fi adus felicitări din partea lui Mammy. Cu toate că avea mai mulţi curtezani decât îi trebuia, nu fusese niciodată mai nefericită. Fără să înţeleagă de ce, planurile ei de ieri seară, cel puţin în ceea ce îl privea pe Ashley, nu reuşiseră deloc.

Atrăsese în jurul ei o mulţime de admiratori, dar nu pe Ashley; acum toate temerile din după-amiaza de ieri îi năvăleau înapoi în suflet, făcând ca inima să-i bată când repede, când încet, iar obrajii să se îmbujoreze ori să pălească.

Ashley nu încercase să vină în cercul din jurul ei; de fapt, nu schimbase nici un cuvânt singură cu el de când sosise, nici nu-i vorbise de când se salutaseră. Ieşise înaintea ei ca să-i ureze bun sosit când venise în grădina din dos, dar Melanie era la braţul lui, Melanie care abia-i venea până la umăr.

Era o fată mică şi plăpândă, care îţi făcea impresia unei fetiţe deghizate cu enorma crinolină a mamei ei, şi această iluzie era mărită de privirea sfioasă aproape speriată din ochii ei căprui prea mari. Avea părul negru şi buclat, care era însă atât de strâns ţinut de o reţea, încât nici un cârlionţ nu scăpa din ea şi această masă de păr întunecat, cu unghiul pe care-l desena pe frunte, îi accentua forma ovală a obrazului. Cu umerii obrajilor prea îndepărtaţi şi cu bărbia prea ascuţită, avea un chip drăgălaş şi sfios, dar nu era frumoasă şi nu ştia să folosească şiretlicurile feminine ca să-şi ascundă lipsa de frumuseţe. Părea simplă ca pământul, bună ca pâinea caldă şi limpede ca apa de izvor – şi aşa şi era de fapt. Cu toată lipsa de frumuseţe şi cu toată statura ei mică, mişcările îi erau pline de o demnitate calmă, care erau ciudat de impresionante şi o făceau să pară mai mare de şaptesprezece ani.

Rochia de organdi cenuşie, cu cordonul de satin roşu aprins, ascundea cu volanele şi creţurile ei corpul nedezvoltat de copil, iar pălăria galbenă cu panglicile lungi şi roşii făcea să-i strălucească pielea albă. Cerceii grei, cu franjurile lor lungi de aur, atârnau din buclele cuminţi ale părului, legănându-se aproape de ochii căprui, care aveau luciul liniştit al unui lac în timpul iernii, când prin apa limpede se văd strălucind frunzele ruginii.

Melanie o salutase pe Scarlett, zâmbindu-i cu timidă simpatie, spunându-i ce frumoasă e rochia ei verde, dar lui Scarlett îi venise greu să-i răspundă politicos, atât de mult ar fi dorit să fie singură cu Ashley. De atunci Ashley şezuse pe un scăunel la picioarele Melaniei, ceva mai departe de ceilalţi musafiri, şi îi vorbise încet, surâzând cu surâsul liniştit care-i plăcea atât de mult lui Scarlett. Sub surâsul lui, o mică flacără se aprinsese în ochii Melaniei, şi culmea era că acum chiar şi Scarlett trebuia să admită că era aproape frumoasă. Privindu-l pe Ashley, chipul Melaniei se lumina ca de un foc lăuntric, pentru că niciodată o inimă iubitoare nu s-a reflectat mai bine pe un chip decât se reflecta acum pe chipul Melaniei.

Scarlett încerca să-şi deslipească ochii de pe ei, dar nu putea, şi după fiecare asemenea încercare devenea şi mai veselă cu cavalerii ei; râdea, spunea lucruri îndrăzneţe, îi tachina, dădea din cap la complimentele lor ca să i se legene cerceii. Repeta de mai multe ori cuvântul "fleacuri", susţinea că ceea ce spuneau ei nu era adevărat şi se jura că nu va crede niciodată ce-i vor spune bărbaţii. Totuşi, Ashley nu părea că se uită la ea. Se uita numai la Melanie, şi Melanie se uita la el cu o expresie care arăta tuturor că îi aparţine.

Aşa că Scarlett se simţea nenorocită.

Pentru cei ce judecau după înfăţişare, niciodată o fată n-ar fi avut mai puţine motive să se simtă nenorocită. Neîndoielnic, era regina picnicului, centrul atenţiei tuturor. Admiraţia pe care o stârnea printre bărbaţi, precum şi ciuda celorlalte fete, i-ar fi făcut o imensă plăcere altă dată.

Încurajat de atitudinea ei, Charles Hamilton se aşezase curajos în dreapta ei, refuzând să plece de acolo cu toate eforturile combinate ale gemenilor Tarleton. Îi ţinea evantaiul într-o mână şi farfuria cu friptură, de care nu se atinsese, în cealaltă şi refuza încăpăţânat să întâlnească privirea ochilor lui Honey, care era gata să izbucnească în lacrimi. Cade, tolănit cu multă graţie pe jos, la stânga ei, o trăgea de fustă ca să-i atragă atenţia şi se uita în sus la Stuart cu o privire mânioasă. Atmosfera dintre ei şi gemeni era încărcată cu electricitate şi îşi aruncară unul altuia câteva grosolănii. Frank Kennedy se agita ca o găină cu un singur pui, alergând înainte şi înapoi, din umbra stejarului până la masă, ca să-i aducă bunătăţi lui Scarlett, ca şi cum n-ar fi existat o droaie de servitori pentru asta. Rezultatul era că Suellen nu-şi mai putea ascunde ciuda aşa cum se cuvine şi se uita cu ură la Scarlett. Lui Carreen îi venea să plângă, fiindcă, cu toate cuvintele de îmbărbătare spuse de Scarlett în cursul dimineţii, Brent mi-i spusese decât un "Bună ziua, mititico!" şi-i desfăcuse panglica cu care-şi legase părul, ca apoi să se ocupe numai de Scarlett. De obicei era aşa de bun şi o trata cu o deferenţă care o făcea să se simtă domnişoară mare; Carreen visa în taină la ziua când îşi va ridica părul şi-şi va lungi rochiile şi Brent va fi adoratorul ei. Acum se părea că Scarlett îl acaparase. Fetele Munroe încercau să ascundă cât le durea purtarea băieţilor Fontaine, privind cu ciudă cum Tony şi Alex căutau să ocupe un loc mai aproape de Scarlett de câte ori se ridica cineva. Înălţară delicat din sprâncene ca să-i comunice lui Hetty Tarleton ce mult dezaprobau purtarea lui Scarlett. "Îndrăzneaţă" era cuvântul care i se potrivea cel mai mult lui Scarlett. Dintr-o dată, cele trei fete tinere îşi ridicară umbreluţele de dantelă, afirmând că se saturaseră, mulţumiră şi, punând uşor mâna pe braţul bărbaţilor ce se aflau mai aproape de ele, cerură să vadă grădina de trandafiri, izvorul şi chioşcul din grădină. Această retragere strategică, în bună ordine, nu scăpă nici uneia din femeile prezente, dar nici unul dintre bărbaţi nu o observă.

Scarlett începu să râdă, văzându-i pe cei trei bărbaţi scoşi din câmpul de influenţă al farmecului ei ca să arate fetelor locuri pe care le cunoşteau din copilărie şi se uită pe furiş la Ashley ca să vadă dacă observase mişcarea. Acesta însă se juca surâzând cu capetele cordonului Melaniei. Inima lui Scarlett se strânse de durere. Simţea că bucuros ar fi zgâriat până la sânge pielea sidefie a Melaniei şi că i-ar fi plăcut s-o facă.

Când îşi luă ochii de la Melanie, observă privirea lui Rhett Butler, care stătea deoparte de vorbă cu John Wilkes.

O urmărise cu privirea şi, când se uită la el, văzu că începe să râdă. Scarlett simţi o senzaţie de jenă la gândul că omul acesta, care nu era primit în lumea bună, era singurul care-şi dădea seama de ceea ce se petrecea în sufletul ei sub veselia nestăpânită pe care o afişa şi că lucrul acesta îi făcea o cinică plăcere. O, cât ar fi vrut să-l poată zgâria şi pe el!

"Dacă voi putea rezista până după-amiază", se gândi ea, "toate fetele se vor duce sus să doarmă puţin ca să fie odihnite diseară, şi am să rămân jos să caut să vorbesc cu Ashley. Trebuie să-şi fi dat seama ce succes am avut." Îşi alină sufletul cu o nouă nădejde: "E firesc să fie atent cu Melanie, fiindcă în definitiv e verişoara lui şi n-are succes deloc şi dacă nu ar fi drăguţ cu ea, nimeni n-ar băga-o în seamă."

Acest gând îi dădu curaj şi-şi mări eforturile faţă de Charles, ai cărui ochi căprui se uitau galeş spre ea. Pentru el era o zi minunată, o zi de vis şi se îndrăgostise de Scarlett fără cel mai mic efort. În faţa acestui nou sentiment, Honey dispărea ca într-o ceaţă deasă. Honey era ca o vrabie cu glas ascuţit, pe când Scarlett un colibri strălucitor. Îl tachina, era favoritul ei. Îi punea întrebări şi răspundea singură la ele, aşa că el părea deştept fără a fi nevoit să spună un cuvânt. Ceilalţi băieţi erau intrigaţi şi supăraţi din cauza interesului vădit pe care i-l arăta, fiindcă ştiau că Charles era prea timid ca să poată lega două cuvinte şi aveau nevoie de toată politeţea lor ca să-şi ascundă furia crescândă. Toţi erau înnebuniţi şi, pentru Scarlett, ar fi fost un adevărat triumf dacă n-ar fi fost Ashley.