Margaret Mitchell

Puse întrebări pe un ton atât de brusc, dădu ordine cu o voce atât de poruncitoare, încât Pork ridică din sprâncene şi o privi ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă. Niciodată Ellen nu vorbise atât de răstit cu oamenii, nici măcar când îi surprindea furând pui sau pepeni. Scarlett continuă să ceară o mulţime de informaţii despre grădini, despre animale, şi ochii ei verzi aveau o strălucire dură pe care Pork nu i-o văzuse niciodată înainte.

— Da, domnişoa'ă, calu' a mu'it acolo unde-l legasem. A mu'it cu nasu' în călda'ea cu apă pe ca'e a 'ăstu'nat-o. Nu, domnişoa'ă, vaca n-a mu'it. Nu ştiaţi? A fătat un viţel astă-noapte. D-aia mugea aşa ta'e.

— Grozavă moaşă o să fie Prissy a voastră, observă Scarlett pe un ton caustic. Zicea că vaca mugea fiindcă avea prea mult lapte.

— Ştiţi, domnişoa'ă, P'issy n-a'e de gând să fie moaşă pent'u vaci, declară Pork cu tact. Şi-apoi, nu face să vă supă'aţi pent'u asta, dacă e viţel înseamnă că vaca o să aibă lapte pent'u domnişoa'ele mici, aşa cum a spus docto'u' yankeu că le t'ebuie.

— Bine. Hai, zi mai departe. Au rămas ceva vite?

— Nu, domnişoa'ă, n-a 'ămas nimic, afa'ă de o sc'oafă băt'ână şi de pu'cei. Când au venit yankeii, am dus po'cii în baltă, da' numai Dumnezeu ştie cum o să-i găsim. E ta'e 'ea sc'oafa ăsta.

— Bine, vom sfârşi prin a pune mâna pe ea. Prissy şi cu tine puteţi să mergeţi îndată s-o căutaţi.

Pork se arătă totodată mirat şi indignat.

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, asta-i t'eabă de muncito' la câmp. Eu am se'vit întotdeauna în casă.

Ochii lui Scarlett scăpărară.

— O să-mi prindeţi scroafa amândoi... sau dacă nu, să plecaţi de-aici, cum au făcut negrii de la câmp.

Ochii lui Pork se umplură de lacrimi. Oh, dacă domnişoara Ellen ar mai trăi! Ea înţelegea atât de bine toate aceste mici rafinamente şi-şi dădea perfect seama de prăpastia care exista între atribuţiile unui muncitor agricol şi ale unui servitor.

— Să plec, domnişoa'ă Sca'lett! Da' unde să mă duc, domnişoa'ă Sca'lett?

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Dar toţi cei care nu vor să lucreze aici la Tara pot să plece să se alăture yankeilor. Poţi spune asta şi celorlalţi.

— Da, domnişoa'ă.

— Acum, Pork, ce-i cu bumbacul şi cu porumbul?

— Po'umbu'! Doamne Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, au dat d'umul cailo' în po'umb şi au luat apoi ce nu mâncase'ă sau nu st'icase'ă caii. Şi au t'ecut cu tunu'ile şi cu fu'goanele p'in lanu'ile de bumbac până ce n-a mai 'ămas nimic, afa'ă de bucăţica aia dinsp'e 'âu pe ca'e n-au văzut-o. Da' ştiţi, nu p'ea e ma'e luc'u cu bumbacu' ca'e c'eşte acolo, fiindcă n-am scos de acolo niciodată mai mult de t'ei balotu'i.

Trei baloturi! Scarlett se gândi la zecile de baloturi care se recoltau la Tara în fiecare an şi durerea ei de cap deveni mai puternică. Trei baloturi! Nici măcar cât recoltau nenorociţii de Slattery-i.

În sfârşit, culmea ghinionului era şi chestiunea impozitelor. Guvernul confederat primea bumbac în loc de bani, dar trei baloturi nu vor ajunge niciodată să plătească impozitele. De altfel, nu mai avea mare importanţă, fiindcă toţi lucrătorii plecaseră şi nu mai rămăsese nimeni care să iasă la cules.

"Mă voi gândi la asta mai târziu", îşi zise Scarlett. "La urma urmei, impozitele nu privesc pe femei. Papa ar trebui să se ocupe de treaba asta, dar papa... nu, nu vreau să mă gândesc la el în clipa asta. În privinţa impozitelor, confederaţia să-şi pună pofta-n cui. Ceea ce ne trebuie acum, e să găsim de mâncare."

— Pork, s-a dus vreunul din voi la Doisprezece Stejari, sau la Macintosh-i ca să vadă dacă n-a mai rămas ceva prin grădini?

— Nu, domnişoa'ă. Noi n-am pă'ăsit Ta'a. Yankeii a' fi putut să ne p'indă.

— Am s-o trimit pe Dilcey până la Macintosh-i. Va găsi poate ceva. Eu am să mă duc la Doisprezece Stejari.

— Cu cine, copilul meu?

— Singură. Mammy trebuie să stea cu fetele, şi domnul Gerald nu poate...

Pork încercă să protesteze cu înverşunare – puteau să fie yankei sau negri fugari la Doisprezece Stejar; nu trebuia să meargă singură – ceea ce o înfurie pe Scarlett.

— Destul, Pork. Spune-i lui Dilcey să plece imediat. Iar tu şi cu Prissy veţi încerca să găsiţi scroafa şi purceii, conchise ea şi îi întoarse spatele.

Pălăria veche, ponosită dar curată, de care se folosea Mammy ca să se apere de soare, era agăţată de un cui pe verandă. Scarlett o puse în cap şi-şi aminti, ca şi cum amintirea ar fi aparţinut unei alte lumi, de pălăria cu pene verzi pe care Rhett i-o adusese de la Paris. Luă un coş mare pentru provizii şi începu să coboare scările verandei. La fiecare pas simţea un fel de zguduire în cap şi sfârşi prin a avea impresia că şira spinării îi va străpunge ţeasta şi va ieşi pe acolo.

Drumul care ducea la râu se întindea – roşu, sub un soare dogoritor, tăind în două lanurile devastate de bumbac. Nu era nici un arbore care s-o ocrotească cu umbra lui şi soarele trecea prin pălăria lui Mammy ca şi când ar fi fost de muselină şi nu de pânză groasă şi căptuşită. Praful îi intra pe nas şi-i usca gâtul. Gropi adânci, adevărate şanţuri, brăzdau drumul acolo pe unde trecuseră caii trăgând după ei piese grele de artilerie şi, de fiece parte a şoselei, roţile tunurilor adânciseră şanţurile roşii. Infanteriştii şi cavaleriştii, izgoniţi de artilerie de pe drumul îngust, rupseseră şi zdrobiseră tulpinile de bumbac, îşi croiseră drum prin tufişurile verzi pe care le sfâşiaseră sau le făcuseră una cu pământul. Ici-colo, pe drum ori pe ogoare, se zăreau hamuri, bidoane turtite de potcoavele cailor şi de roţile chesoanelor, nasturi, chipie albastre, ciorapi găuriţi, zdrenţe năclăite de sânge, tot cortegiul de resturi pe care o armată în marş le lasă în urma ei.

Scarlett trecu prin faţa pâlcului de cedri şi a zidului de cărămizi care înconjura cimitirul familiei. Se strădui să nu se gândească la ultimul mormânt, de curând săpat lângă cele trei mici muşuroaie sub care odihneau frăţiorii ei. Oh, Ellen! Coborî colina prăfoasă târând picioarele, trecu prin faţa grămezii de cenuşă şi a hornului pătrat, singurele rămăşiţe ale locuinţei Slattery-lor şi regretă cu cruzime că tot neamul nu pierise în flăcări. Fără Slattery-i... fără murdara aia mică de Emmie căreia administratorul de la Tara îi făcuse un copil... Ellen n-ar fi moartă.

O pietricică îi răni piciorul acoperit de băşici. Scoase un geamăt. Cum se făcea oare că ea, Scarlett O'Hara, cea mai frumoasă fată din comitat, mândria Tarei, ferită de toate relele, umbla aproape în picioarele goale pe acest drum pietros? Picioruşele ei erau făcute să danseze, nu să şchioapete! Pantofiorii ei erau făcuţi ca să se arate obraznici de sub o rochie strălucitoare, nu să calce pe praf şi pietricele ascuţite. Născută să fie răsfăţată şi servită, iat-o acum bolnavă, în zdrenţe, mânată de foame, ducându-se să scotocească prin grădinile vecinilor pentru a găsi ceva de mâncare.

La poalele colinei curgea râul. Ce umbră binefăcătoare răspândeau copacii liniştiţi, care-şi împleteau crengile pe deasupra apei! Se aşeză pe malul jos şi, scoţându-şi pantofii şi ciorapii plini de găuri, îşi răcori picioarele înfierbântate în apa răcoroasă. Ar fi atât de bine să scape de grijile Tarei şi să şadă aici toată ziua, unde singur foşnetul frunzelor şi murmurul apei line tulburau liniştea. Dar, călcându-şi pe inimă, îşi trase iar ciorapii şi pantofii şi o porni pe malul acoperit de muşchi, pe sub umbra copacilor. Yankeii arseseră puntea, dar la vreo sută de paşi mai jos, acolo unde râul se strâmta, cunoştea un trunchi de copac care lega cele două maluri. Păşi pe ei cu grijă, iar după ce trecu râul, începu să urce drumul care ducea la Doisprezece Stejari.

Cei doisprezece stejari, care dăduseră numele plantaţiei, se înălţau acolo, la fel ca pe vremea indienilor, dar focul le pârlise frunzele şi le pârjolise ramurile. Formau un cerc în mijlocul căruia se înălţau ruinele casei lui John Wilkes, ruinele carbonizate ale mândrului conac care încoronase odinioară dealul cu coloanele lui albe. O groapă adâncă unde fusese pivniţa, temelii de piatră înnegrite şi două hornuri impozante indicau locul unde se înălţase casa. O coloană lungă pe jumătate arsă se abătuse de-a curmezişul peluzei, strivind sub greutatea ei tufele de iasomie.

Scarlett se aşeză pe această coloană, prea întristată de tot ce vedea spre a merge mai departe. Pustiirea aceasta îi făcea mai rău decât tot ce suferise vreodată. Tot ce constituia mândria Wilkes-ilor zăcea în praf, la picioarele ei. Era sfârşitul acestei case prietenoase şi distinse, unde visase zadarnic că va domni într-o zi ca stăpână. Aici dansase, cinase, flirtase, urmărise geloasă şi îngrijorată cum Melanie îi surâdea lui Ashley; tot aici, în umbra răcoroasă a unei bolţi, Charles Hamilton, beat de dragoste, îi luase mâna când îi spusese că accepta să-l ia în căsătorie.

"Oh, Ashley", se gândi ea," sper că eşti mort. N-aş avea niciodată puterea să îndur ca tu să vezi toate astea!"

Aici îşi adusese Ashley mireasa, dar fiul său şi fiul fiului său nu-şi vor mai aduce aici niciodată soţiile. Nu se vor mai celebra niciodată nunţi, nu vor mai fi niciodată naşteri sub acest acoperiş pe care-l iubise atâta. Casa murise, şi pentru Scarlett era ca şi când toţi Wilkes-ii îşi găsiseră şi ei moartea în mijlocul cenuşei.

"Nu vreau să mă gândesc la asta acum. N-aş rezista. Mă voi gândi mai târziu", spuse ea tare, întorcându-şi ochii.

Ocoli cu greu ruinele, trecu prin faţa tufelor de trandafiri cărora fetele Wilkes le dăduseră atâtea îngrijiri, traversă curtea şi-şi croi drum printre ruinele grajdurilor şi ale coteţelor. Gardul care înconjura grădina de zarzavaturi nu mai exista şi legumele verzi, altădată atât de frumos aliniate, suferiseră aceeaşi distrugere ca cele de la Tara. Copitele cailor şi roţile desfundaseră pământul moale, şi legumele fuseseră zdrobite sau înfundate în pământ. Nu mai era nimic în grădina de zarzavaturi.

Reveni în curte şi luă drumul care ducea spre bordeiele albe ale negrilor. Din când în când striga: "Hei, hei!" – dar nici o voce nu-i răspundea. Nu auzi nici măcar lătrând un câine. Bineînţeles că şi negrii de aici fugiseră sau îi urmaseră pe yankei. Scarlett ştia că fiecare sclav îşi avea colţul său de grădină şi, pe când se apropia de bordeie, spera că grădinile acestora fuseseră cruţate.

Cercetările ei fură răsplătite, dar era prea obosită ca să se bucure la vederea verzelor şi a napilor care, deşi veştejiţi din cauza lipsei de apă, erau totuşi buni de cules; mai văzu de asemenea ardei, ca şi mazăre cu păstăi care se îngălbeneau. Se aşeză jos şi, cu o mână tremurândă, începu să culeagă legume şi să umple încet coşul. Va fi o masă bună diseară la Tara, cu toată lipsa cărnii; de altfel, s-ar putea da mai mult gust legumelor adăugând puţin din grăsimea de porc pe care o folosea Dilcey pentru luminat. Nu trebuia să uite să-i spună lui Dilcey să întrebuinţeze torţe de răşină şi să păstreze grăsimea pentru gătit.

În spatele unui bordei descoperi o mică brazdă de ridichi şi o cuprinse pofta să mănânce o ridiche. Ceva iute amar – iată ce-i cerea stomacul. Frecă doar ridichea de fustă ca s-o cureţe de pământ, şi muşcă dintr-o dată jumătate, înghiţind aproape fără să mestece. Era o ridiche bătrână, foarte tare şi atât de iute, încât îi dădură lacrimile. Abia înghiţi bucata, că stomacul gol i se întoarse pe dos şi trebui să se întindă pe brazdă, unde fu apucată de vărsături.

Mirosurile care veneau din bordeie îi măriră greaţa şi, lipsită de putere, se lăsă în voia ei, în timp ce bordeiele şi copacii păreau că se-nvârtesc în jurul ei.

După un timp destul de lung îşi reveni şi se regăsi întinsă cu faţa la pământ. Sub ea pământul era plăcut şi moale ca o pană de puf şi mintea ei rătăcea încoace şi încolo. Ea, Scarlett O'Hara, zăcea trântită în spatele unui bordei, înconjurată numai de ruine, prea slăbită şi bolnavă ca să se mişte, şi nimeni nu aflase de asta, şi nimeni nu se sinchisea.

Şi chiar dacă s-ar afla că zace trântită acolo, fiecare era prea preocupat de necazurile lui ca să-şi facă griji pentru ea. Şi toate acestea se petreceau cu ea, Scarlett O'Hara, care până acum nu mişcase nici un deget ca să-şi ridice de jos ciorapii sau ca să-şi lege şireturile de la pantofi, ea, Scarlett O'Hara, care toată viaţa fusese răsfăţată şi cocolită la cea mai mică durere de cap sau acces de furie.

Cum zăcea trântită pe jos, prea sleită de puteri ca să reacţioneze, amintirile şi nenorocirile năvăliră asupra ei şi începură să joace în jurul ei, ca nişte păsări răpitoare în aşteptarea morţii. Nu mai avea puterea să spună:

"Mă voi gândi mai târziu la mama, la tata, la Ashley, la toate ruinele astea, da, mai târziu, când voi avea curajul." Nu avea curaj, dar vrând-nevrând, se gândi la toţi. Gândurile descriau cercuri în jurul ei, se apropiau, năvăleau, îi înfigeau în creier gheare şi ciocuri ascuţite. Nu-şi dădu seama cât timp rămase nemişcată cu faţa în ţărână, în plin soare, evocând lucruri şi oameni care dispăruseră, amintindu-şi de o viaţă la care va trebui să renunţe pentru totdeauna, privind în faţă viitorul întunecat care-şi desfăşura înainte-i tristele perspective.

Când se ridică în sfârşit şi privi din nou ruinele înnegrite care fuseseră odinioară conacul Doisprezece Stejari, purta capul sus şi chipul ei pierduse pentru totdeauna puţin din tinereţea, puţin din frumuseţea şi din rezerva de duioşie care se citeau altădată pe el. Trecutul nu era decât trecut. Morţii erau morţi. Huzurul zilelor de odinioară plecase ca să nu mai revină niciodată. Şi, cu un gest care traducea bine felul cum înţelegea să se poarte de acum înainte, îşi puse cu hotărâre coşul greu pe braţ.

Fiindcă era cu neputinţă să trăiască în trecut, pornea cu hotărâre înainte.

În tot Sudul aveau să fie în următorii cincizeci de ani femei care vor privi cu amărăciune spre trecutul mort, amintindu-şi de bărbaţii morţi, evocând în zadar amintiri dureroase şi învăluindu-şi sărăda într-o mantie de orgoliu amar. Dar Scarlett nu va privi niciodată în urma ei.

Rămase multă vreme cu privirea aţintită pe pietrele înnegrite şi revăzu pentru ultima oară Doisprezece Stejari aşa cum fusese altădată – o casă bogată şi mândră, simbol al unei rase şi al unui mod de viaţă. Apoi coborî pe drumul spre Tara. Mânerul coşului greu îi rănea carnea.

Foamea o hărţuia din nou şi spuse tare:

— Martor mi-e Domnul, oh, martor mi-e Domnul, că yankeii nu mă vor doborî! Am să rezist, şi când voi fi biruit toate acestea, nu voi mai răbda niciodată de foame. Nu, nici eu şi nici nimeni dintr-ai mei. Chiar de-ar trebui să fur sau să omor, martor mi-e Domnul, nu voi mai răbda niciodată de foame!

În zilele care urmară, Tara ar fi putut foarte bine să treacă drept insula lui Robinson Crusoe, atât era de liniştită şi de izolată de restul lumii. În fapt, lumea nu era decât la câteva mile mai departe, dar dacă însuşi oceanul ar fi despărţit Tara de Jonesboro, de Fayeteville, de Lovejoy sau chiar de plantaţiile vecine, lucrurile nu s-ar fi schimbat. Calul bătrân fiind mort, singurul mijloc de transport al celor din Tara dispăruse, şi n-aveau nici timpul, nici puterea să se târască de-a lungul drumurilor roşii.

Câteodată, când făcea vreo treabă mai grea sau se trudea să găsească ceva de mâncare sau le îngrijea pe cele trei bolnave, Scarlett se surprindea cu urechea la pândă, căutând să distingă sunete cunoscute, râsul ascuţit al negrilor mititei jucându-se în faţa bordeielor, scârţâitul căruţelor venind de la câmp, galopul surd al calului lui Gerald traversând păşunea, zgomotul roţilor pe pietrişul grădinii, vocea gravă a vecinilor veniţi să stea la taifas în cursul după-amiezii. Dar degeaba asculta. Drumul rămânea tăcut şi pustiu, nici un nor de praf roşu nu anunţa apropierea musafirilor. Tara era o insulă în mijlocul unei mări de coline verzi şi de câmpii roşii.

undeva exista o lume unde oamenii mâncau şi dormeau în linişte în căminele lor. undeva fete tinere îmbrăcate cu rochii de trei ori întoarse flirtau şi cântau: "Când va înceta războiul" – aşa cum făcuse şi ea cu câteva săptămâni în urmă. undeva se purta un război, tunurile bubuiau, oraşele ardeau, oamenii putrezeau în spitale în mirosuri puturoase. undeva o armată în picioarele goale mergea, se bătea, dormea, murea de foame, vlăguită de acea oboseală pe care o simţi doar când ai pierdut orice speranţă. undeva, în sfârşit, munţii Georgiei erau albaştri de atâţia yankei bine hrăniţi, călări pe cai graşi îndopaţi cu boabe de porumb.

Dincolo de Tara era războiul, era lumea. Dar pe plantaţie războiul şi lumea nu mai existau decât ca amintiri care trebuiau gonite repede, când profitând de un moment de depresiune reveneau în minte. Lumea era prea puţin lucru pe lângă nevoile atâtor stomacuri înfometate, şi viaţa însăşi se reducea la problema hranei şi la găsirea hranei.

Hrană! Hrană! De ce oare stomacurile aveau o memorie mai bună decât mintea? Scarlett izbutea foarte bine să-şi reducă la tăcere durerea, dar nu foamea; şi în fiecare dimineaţă, când nici nu se trezise bine, înainte ca memoria să-i revină şi să-i vorbească de război şi foame, se ghemuia în pat somnoroasă şi parcă aştepta să simtă mirosul delicios al costiţei prăjindu-se în tigaie şi al cornurilor în cuptor. Şi o făcea cu atâta patimă, încât sfârşea prin a se trezi de-a binelea.

La Tara se aflau acum pe masă mere, ignami, alune şi lapte, dar chiar şi aceste alimente nu erau niciodată în cantitate suficientă. Se serveau de trei ori pe zi şi, văzându-le, Scarlett se ducea înapoi cu gândul la vremurile bune, la mâncărurile de altădată, la mesele luminate de lumânări, la aromele răspândite de bucate.

Se dădea atât de putinţă atenţie hranei pe vremea aceea, se făcea atâta risipă, se strica atâta! Cornuri, turte calde de mălai, prăjituri uscate, clătite înotând în unt, toate la aceeaşi masă! Şuncă la un capăt al mesei, pui fript la celălalt, grămezi de legume verzi în farfurii de porţelan cu desene în flori vii, dovlecei prăjiţi, morcovi cu sos de smântână groasă s-o tai cu cuţitul. Şi trei deserturi, aşa că fiecare putea alege, prăjituri de ciocolată, merenguri cu cremă de vanilie, şi savarine cu frişcă. Amitirea acestor delicii avea darul s-o facă pe Scarlett să plângă, cum nici moartea şi războiul nu reuşiseră. Maţele îi chiorăiau de foame şi mâncărurile care se serveau la masă îi făceau greaţă.

Robusta poftă de mâncare a unei femei de nouăsprezece ani, care o supărase totdeauna pe Mammy, era înzecită acum de muncile aspre şi multiple pe care Scarlett era silită să le facă.

De altfel, la Tara pofta ei nu era singura care-şi făcea mendrele, căci oriunde se-ntorcea, ochii ei nu întâlneau decât feţe înfometate, fie albe ori negre. Carreen şi Suellen aveau să simtă în curând foamea de nesăturat a celor care se scoală după tifoidă. Iar micul Wade nu înceta să scâncească: "Lui Wade nu-i plac ignamii. Lui Wade i-e foame!" Şi ceilalţi murmurau: "Domnişoa'ă Sca'lett, dacă n-am de ajuns de mânca'e, n-o să mai am lapte pent'u copil!" "Domnişoa'ă Sca'lett, dacă n-am ce mânca, n-o să mai pot spa'ge lemne!" "Scumpa mea, am o poftă g'ozavă să mănânc ceva bun." "Fata mea, o să fim siliţi să mâncăm întotdeauna ignami?"

Numai Melanie nu se plângea, Melanie al cărei chip se subţia, se îngălbenea, se crispa de durere chiar în timpul somnului. "Nu mi-e foame, Scarlett. Dă partea mea de lapte lui Dilcey. Are nevoie ca să hrănească copiii. Bolnavilor nu le e niciodată foame."

Curajul ei, blândeţea ei o iritau mai mult pe Scarlett decât bombănelile şi murmurele celorlalţi, pe care izbutea să le înfrângă prin ironii. În faţa altruismului Melaniei, se simţea dezarmată şi înciudată. Gerald, negrii şi Wade se apropiau tot mai mult de Melanie, căci cu toată slăbiciunea ei rămânea blândă şi compătimitoare, calităţi care îi lipseau în zilele acelea cu totul lui Scarlett.

Wade, mai ales, nu mai părăsea odaia Melaniei. Avea fără îndoială ceva care-l supăra, dar Scarlett n-avea timp să cerceteze serios ce anume chinuia copilul. O crezu pe Mammy care susţinea că trebuia să aibă viermi intestinali şi îi dădu o fiertură de ierburi uscate, pe care Ellen o folosise întotdeauna la doftoricirea copiilor negri. Dar doctoria nu avu alt efect decât să accentueze paloarea lui Wade. Scarlett îl socotea cu greu pe fiul ei o fiinţă vie. Pentru ea, Wade nu era decât o grijă în plus, o altă gură de hrănit. Într-o zi când va avea mai mult răgaz, se va juca cu el, îi va spune poveşti şi-l va învăţa carte, dar acum n-avea nici timp, nici chef. Şi cum se ţinea întruna de fustele ei când era mai necăjită, adesea îl repezea.

O enerva frica ce se citea în ochii lui Wade când îl certa, căci teama îi dădea aerul unui copil prost. Nu-şi dădea seama că băieţaşul trăia într-o atmosferă de teroare prea cumplită ca s-o înţeleagă un adult.

Pe Wade nu-l mai părăsea spaima, o spaimă care-i cutremura sufletul şi care noaptea îl trezea şi-l făcea să ţipe. La cel mai mic zgomot neaşteptat, la cel mai mic cuvânt aspru, începea să tremure, căci în mintea lui zgomotele şi cuvintele brutale erau legate de yankei şi se temea mai mult de aceştia decât de stafiile lui Prissy.

Până în ziua când începuse asediul Atlantei şi tunurile bubuiseră pentru prima oară, nu cunoscuse decât o viaţă fericită, paşnică, liniştită. Deşi maică-sa nu prea îl băga în seamă, n-auzise decât cuvinte drăgăstoase, până în acea noapte când, sculat din somn, văzuse cerul cuprins de flăcări şi lumea plină de explozii asurzitoare.

În acea noapte şi în ziua următoare, maică-sa îl pălmuise pentru întâia oară şi ţipase întruna la el. Viaţa pe care o ducea în casa cea frumoasă din Strada Piersicului, singura pe care o cunoscuse, luase sfârşit în cursul acelei nopţi şi bietul copil n-avea să-şi mai revină niciodată. Fugind din Atlanta, nu înţelesese nimic decât că yankeii îl urmăreau, şi mai trăia şi acum cu frica de a fi prins şi sfâşiat de yankei. De câte ori Scarlett se răstea la el cu asprime, teama îi lua orice putere şi în memoria lui de copil reapăreau ororile acelei nopţi când, pentru prima oară, maică-sa ţipase la el. De acum înainte yankeii şi tonul supărat vor rămâne pentru totdeauna asociaţi în mintea lui Wade, şi-i era teamă de mama lui.

Scarlett nu putea să nu observe că Wade începea s-o evite şi, în rarele momente în care greutăţile ei fără sfârşit îi dădeau răgaz să cugete, simţea o adâncă întristare. Era chiar mai rău decât să-l aibă tot timpul pe Wade între fustele ei, şi o enerva să-l vadă cum se refugia pe patul Melaniei, unde se distra liniştit cu tot felul de jocuri sau asculta poveşti. Wade o adora pe "tanti", care avea o voce atât de dulce, care surâdea întotdeauna şi care nu spunea niciodată: "Taci, Wade! Mă doare capul!" sau: "Pentru numele lui Dumnezeu, Wade, astâmpără-te!"

Scarlett n-avea nici timpul şi nici dorinţa să-l răsfeţe, dar era geloasă că Melanie îi lua locul. Într-o zi când îl găsi pe Wade făcând echilibristică pe patul Melaniei şi-l văzu căzând peste mătuşă-sa, îi dădu o palmă.

— Nu poţi să bagi de seamă şi să n-o zdruncini pe mătuşa Melanie care-i bolnavă? Hai, du-te de te joacă în grădină şi nu mai veni pe aici!

Însă Melanie întinse braţul slab şi atrase copilul lângă ea.

— Hai, lasă, Wade. Nu voiai să-mi faci rău, nu-i aşa? Nu mă deranjează, Scarlett. Lasă-mi-l. Lasă-mă să mă ocup de el. E tot ce pot să fac până când mă voi însănătoşi, şi ai destul de lucru fără să trebuiască să-l mai şi supraveghezi.

— Nu fi gâscă, Melly, zise Scarlett scurt. N-o să te faci bine dacă-l laşi pe Wade să-ţi sară pe burtă. Ascultă, Wade, dacă te mai prind pe patul mătuşii Melanie, am să-ţi dau o bătaie bună. Hai, încetează să te mai smiorcăi. Toată ziua te smiorcăi. Încearcă să fii bărbat.

Wade fugi plângând să se ascundă într-un colţ al casei. Melanie îşi muşcă buzele şi-i veniră lacrimi în ochi. Mammy, care asista de pe culoar la discuţie, încruntă sprâncenele şi scoase un oftat adânc. Dar în zilele acelea şi în zilele care urmară, nimeni nu îndrăzni s-o înfrunte pe Scarlett. Toată lumea se temea de limba ei ascuţită, toată lumea avea frică de noul personaj care apăruse în locul copilei de odinioară.

De acum înainte Scarlett domni ca stăpână absolută la Tara şi, la fel ca toţi cei învestiţi brusc cu autoritate, instinctele ei tiranice ieşiră la suprafaţă. Nu pentru că ar fi fost rea din fire, ci pentru că, fiindu-i frică şi nefiind sigură pe ea însăşi, se arăta aspră ca să nu se descopere nesiguranţa şi să nu i se refuze ascultarea. În afară de asta, simţea o anumită plăcere să strige şi să se ştie temută. În sfârşit, observă că asta-i uşura nervii prea încordaţi. Îşi dădea seama că se schimbase. Câteodată dădea o poruncă pe un ton atât de aspru, încât Pork strâmba din nas şi Mammy murmura printre dinţi: "Sunt unii ca'e au început să-şi dea ae'e!" Se întreba unde-i dispăruseră bunele maniere. Toată politeţea, toată afabilitatea pe care Ellen îşi dăduse atâta trudă să i le bage în cap, o părăsiră la fel de repede cum cad frunzele din copaci la primul suflu rece al toamnei.